#bucăți de suflet

[arhitectul]

m-a luat un frig de tălpile-mi merg în gol să se încălzească. plutesc în aer, deasupra unui pat cu o saltea mare și rigidă, deasupra unui pat dezordonat. și-n căutarea mea de soare în miez de noapte găsesc și mai multă răcoare. o răcoare ce se lipește de coastele mele precum bucăți dintr-un plastic topit. sunt în hipotermie. gândurile mele nu se mai ciocnesc unele de altele, dar toate au prins promoroacă. în suflet este ca într-un congelator.

@arhitectul

[un-suflet-anonim]

Într-o fugă nebună după supraviețuire, într-un joc fără sfârșit al destinului, eu simt cum pierd bucăți din mine. Mă scufund într-o lume incoloră și insipidă, înotând într-o mare de parfum cu mirosuri diferite. Îmi pierd propriul parfum și accept în schimb, forțat, parfumul acestei lumi perfide.

Aspir și am idealuri mascate de decepțiile ce mă lovesc neîncetat, și doar visele mai sunt cele care-mi țin sufletu-n viață uneori.

Sunt moment când ajung la o răscruce de drum, unde apusul și răsăritul duc o bătălie infinită. Întorc capul în urma mea zâmbind amar la trecutul ce încă îmi bântuie prezentul și de care încerc din răsputeri să mă desprind. Îmi întorc apoi privirea către orizont și privesc neputincios spre viitorul pe care încă nu-l pot vedea, și necunoscutul care mă așteaptă în față. Și cu toate astea, prezentul continuă să mă sperie.

Neputincios, îmi târăsc picioarele și sufletul greoi, și mă întreb oare cine sunt eu? 

@un-suflet-anonim

[anotheroneidk]

Uneori stau să mă gândesc ce este greșit la mine. Cu ce-am greșit vieții de îmi aduce în cale doar persoane care nu pot să mă iubească. Sau e doar vina mea? Că până la urmă eu îi aleg / atrag și ajung să iubesc cât pentru amândoi.

De ce nici măcar o firmitură de iubire nu pot "obține", deși eu dau pâinea întreagă, cu tot cu bucătărie...

E greșit că vreau să iubesc? Că îmi place să iubesc? Dar cât să o și fac când văd că abia primesc ceva înapoi?

"iubește, dar nu aștepta ceva în schimb"

N-am așteptat imposibilul... ci măcar câteva lucruri mici care să-mi arate că.. exist măcar în viața lor; contez puțin; nu sunt orice necunoscut...

Greșesc că ofer prea mult deși asta îmi place să fac? Așa iubesc eu. Intens.

Poate greșesc că am așteptări prea mici și nu plec la primul semn, ci aștept cu gândul că omul ăla o să vadă... cândva... câte am făcut pentru el.

Dar am rămas cu așteptatul și cu multe bucăți din inima date pe... nimic, din contră -suferință-.

M-am ales cu o inimă mai goală, cu un suflet care tânjea după o fărâmă de iubire, un corp mai rece... și veșnica întrebare:

Cu ce am greșit?

[inabusire]

uiți că te-ai salvat de atâtea ori.

că n-a fost și nu e ușor.

că-n suflet zac țipete și zgaibe, uși trântite și tablouri sparte,

că spațiul meu interior e-adesea un culoar nesfârșit, pe care mă plimb confuză și plină de deznădejde;

că n-a fost nimeni acolo să-ți ceară o bucată de durere s-o care, să te elibereze;

că lovești inconștient în tine, reflex al omului ce niciodată nu s-a iubit;

că la un moment dat ceva s-a stins - și n-ai mai visat, ori visurile au devenit figuri maltratate de realitatea neîndurătoare; că ceea ce auzeai, că lumea pe care-i așteptat-o nu e, și zace ca o buclă spartă, afirmând vanitoasă, indiferentă: "asta sunt."

că mi-e rușine de mine.

și-n durerea mea, frâng tot ceea ce cândva a fost îmbuibat de însemnătate.

știai de la început că nu există nicio izbândă exterioară, că suntem sortiți să ne trăim timpurile.

nu mai știu ce credeam că știu.

un singur lucru vreau: să-mi scriu până la final gândurile. Le-au avut și le au toți, dar pieptul mi-e alcătuit din cerneală, din cuvinte nespuse, idei ascunse, prin scriere mă compun, mă descos și m-omor, exprimând poate cea mai irezistibilă dorință și-atracție spre neant, mărturisind nefericirea, înfrângerea.

Am vrut s-o scriu și-atunci, dar n-am știut cum să mă exprim; când privești spre clădiri sau obiecte cu precădere vechi, care la un moment dat însemnau ceva, nu poți să nu remarci golirea de însemnătate. Faptul că sunt niște ziduri și nimic mai mult, că vocile, pașii, familiile, dansurile de-atunci nu mai există. Că se numește monument istoric pe care l-am putea foarte bine demola să construim în loc un KFC, cel puțin ar avea o reală utilitate. Că ne-au rămas, în locul a toate, doar niște pancarte fosforescente și imagini photoshopate excesiv. Te-ntrebi, uneori, cum trăiau ceilalți de dinainte. Cum le era mersul pe străzi, care le erau visurile; că au sacrificat totul doar pentru a le fi auzit glasul chiar dacă asta, de cele mai multe ori, nu le-a garantat nici măcar o minimă alinare. Stăm sfrijiți în penumbră, zdrobiți de lăcomie și frică, suprasaturați cu mizerii, așteptând sfârșitul - conștienți că noi n-avem energie să mai salvăm ceva, pavând în continuare drumul cu bucăți de distrugere și nepăsare.

[blueloveonly]

Deseori se spune că prima iubire este cea care nu se uită niciodată, cea care te va face să ai întotdeauna un punct sensibil pentru persona aceea. Se spune că este persoana care te-a învățat să iubești, însă eu tind să cred că nu poate definii felul în care iubim pentru totdeauna. Totuși, pentru o lungă perioadă de timp, aceea este lecția pe care o vom lua în spate și căra cu noi peste tot, încercând sa o aplicam pe orice persoană nouă care ne va ieși în cale. Fiecare iubire are un rol la fel de important in viața noastră, dacă chiar este iubire în adevăratul sens al cuvântului. Prima iubire este cea copilaroasa, frumoasă și fără probleme mult prea mari, fără certuri prea serioase și de cele mai multe ori mai scurtă decât ne-am fi dorit. Însă e prima, deci într-un fel sau altul ne va rămâne întotdeauna întipărită în suflet.

Este iubirea care atunci când dispare, se simte de parcă ne-a picat cerul in cap, de parcă tocmai a venit sfârșitul lumii noastre, însă peste ani de zile vom râde de propria copilărie, de ceea ce în ochii noștri de adult va părea doar dramatizare. Însă momentan, se simte de parcă tot sufletul nostru a fost rupt în bucăți și persoana care va ieși din lupta ce o duce inima noastră după acea iubire, va fi cineva complet nou. Bineînțeles, nu greșim extrem de mult în privința asta. Fiecare iubire ne schimbă. Prima, în general, ne învață să iubim. Și cu puțin noroc, ne învață să fim iubiți.

[august-sixteen-and-a-girl]

Și da, sunt o persoană oribilă, greșesc, rănesc, ignor și plec... nu sunt mândră că am devenit așa dar, asta e singura soluție de a-mi proteja în primul rând sufletul, sufletul meu care acum e rupt în bucăți din cauza alor oameni. Nu am devenit așa pentru că am vrut, am fost nevoită... Am fost nevoită să devin egoistă și să-mi ridic un zid pentru a mă proteja pentru că mna, azi un pic, mâine un pic, ajungi să inebunești și trebuie să găsești o cale de scăpare. Mereu am fost acolo pentru alte persoane, am făcut eforturi pentru alte persoane, mi-am dat și haina de pe mine pentru ei, am pus fericirea altora mai presus de a mea, și acum, uite-mă aici... din fata aia zâmbitoare și cu un suflet frumos, am ajuns să devin fix ca persoanele care m-au rănit și m-au pus la pământ, dar, de acum jur că mă voi axa doar pe mine și pe persoana mea pentru că înainte de toți și de toate, EU sunt cea mai importantă persoană.

[johnny-em]

Din preaplinul unui gând

Din ramurile unui suflet, cu flori, s-au risipit petale pe întreg pământul, bucăți de cer peste covorul verde din preaplinul unui gând abia trezit…

[vointadivina]

V2.8 Există o singură mântuire (Cerul), dar există multe modalități de a ajunge acolo, la fel ca și Crucea care este una singură, dar alcătuită din diferite bucăți de lemn. Valoarea suferinței. (31 martie 1899)

V2.8 Există o singură mântuire (Cerul), dar există multe modalități de a ajunge acolo, la fel ca și Crucea care este una singură, dar alcătuită din diferite bucăți de lemn. Valoarea suferinței. (31 martie 1899)

            În această dimineață adorabilul meu Isus s-a arătat răstignit și, după ce mi-a împărtășit durerile Sale, mi-a spus: „Multe sunt rănile care M-au făcut să sufăr în pătimirea Mea, dar una a fost crucea; aceasta înseamnă că există multe căi prin care atrag sufletele la perfecțiune, dar unul [singur] este Cerul în care aceste suflete trebuie să se unească. Dacă sufletele pierd Cerul, nu…

[arhitectul]

           3 secunde sub pătura goală și plină de găuri. Te urmăresc printre una din urmele lăsate de molii cum dansezi pe jumătate dezbrăcată în camera mea și îmi amorțește rațiunea. Hainele-ți flutură în timpul mișcărilor prost sincronizate și eu mă înec în propriul vis obsecen. Apropie-te să-ți măsor curbele corpului, să-ți adun unghiurile dintre coaste și să-ți înec parfumul în al meu. Apropie-te să te simt cum te pierzi în propria-ți lume vulgară.3 respirații și îmi arunc cât colo gândurile, împroșc pe pereți bucăți de fire textile și-alunec în păcatul tău, femeie. Cu bună știință, păcătuiesc cu tine, într-un capăt de lume, degust dulceața de pe buzele tale și mă otrăvesc cu un handicap mental al unei dependențe nou-născute. Te ocrotesc și-ți întorc pielea pe dos căutându-mă în interiorul tău. Dar eu nu-s acolo și tu ești în mine.Mă depărtez de tine să-mi limpezesc sângele și mă întorc prinzându-te de părul însingurat, trăgându-ți sufletul afară ca să-l amestec cu al meu. Te mai sărut odată și-mi pierd controlul. Buzele mele îți transcriu versuri pe pielea însiropată în întuneric amar, iar eu mă opresc imediat după ce sânii tăi s-au pierdut în hăul mâinilor mele. Omit următoarele 3 minute și îmi privesc universul cum se scurge din tine. Ne-am consumat ca două stele o eternitate, în noapte.

suflete pereche

@arhitectul

[un-suflet-anonim]

La un moment dat în viață mi-a fost teamă să pierd oameni, pentru că îmi era teamă să rămân singur. Iar gândul de a rămâne singur mă speria foarte mult.

Dar apoi, în timp, am înțeles că cel mai rău lucru posibil care se poate petrece nu este acela de a pierde oameni, ci acela de a te pierde pe tine însuțî în timp ce pierzi oameni și bucăți din tine, ca apoi să te întrebi dacă vei mai fii vreodată așa cum ai fost.

@un-suflet-anonim

[zusplace]

Tot ce mi-a rămas

Am doar un gând bun, Din inimă am să ți-l spun Pe coroana dintâi, Ne-am pus trup

Peisaj pragmatic acum Contemplând la ce și cum, Privind în gol, pentru toate Ne-am deschis ca la carte

Val de moment, turbulent Acum că toate au sens, Din bucăți lipești, lent Ne-am scurs frecvent

Loc de lumină, în capăt Pentru suflet în scăpare, Feriți și de dureri Ne-am găsit, alinare

[frenezie-n-poezie]

Inefabil

Cum descrii într-un poem

cosmosul cel etern?

Are infinitul sens?

E-un concept, un gând, dar n-are înțeles,

doar știu că e, și tot nu e, c-a fost mereu,

ca tine, ca mine,

ca mine cu tine,

ca noi, flama față de care

e invidios și zeul-soare.

Eu sunt un cumul de absurdități

ce-mi ies din gură fragmentate, pe bucăți

și-alunecă în paralel cu alte realități,

ce-i inefabil,

ce-i intangibil.

Tu ești un cumul de vagi referințe

la vechi idealuri, antice dorințe.

Mai știi întâia noastră formă,

acum zidită șters într-o scriere cuneiformă?

Dar oare pe a zecea, o mai ții minte?

Te-am pictat în Renaștere, pe-un pat de roze, cuminte.

E timp doar de-o secundă de fiecare dată

și mai mereu rămân cu secunda blocată

între erezie și artă

între zis și făcut

între ce-i mai straniu și ce-i mai cunoscut.

Dacă închid ochii, aproape-mi amintesc.

Și totuși mi-e greu să te rescriu și să te recitesc,

că tot te-am scris și te-am creat și recreat

și tu pe mine din nimic, am fost împreună vid

și-acum suntem palpabil deopotrivă, suntem chit.

Și-acum din nou mi-ești muză, cu chipul neschimbat,

cu soare ce îți curge din creștet și ochii tăi verzui-căprui

și inima ce-o simt sub palmă cum bate-ntr-a mea cui

(nu cumva să te stingi iar și iarăși căutare

într-o viață viitoare, un august cu soare).

Eternitatea-i simplă – sunt buzele tale,

ce-au gust de mare,

gust de infinit

regăsit,

definit.

Potrivnic sensului exiști și existăm,

ce șansă minusculă să ne căutăm!

Tu, strop de înțeles al ființei, emoție surdă,

tu, ușurință-n urcușul cel greu,

tu, fărâmă de sens în lumea absurdă,

tu, suflet străin ce semeni cu-al meu,

tu, fiică de zeu,

eu, fiică de zeu,

căuta-ne-am prin solzii șarpelui ce-și mușcă coada

oriunde pe el ne-am înfige spada,

și găsi-ne-am mereu!

[isnothingheretosee]

Și m-am urât. M-am displăcut atât de mult încât uneori îmi era greu să mă privesc; îmi era greu să privesc ceea ce cândva admiram și iubeam. Îmi e greu să cred acum că odată, cu mult timp în urmă, mă iubeam; era ceva mult mai mult decât iubire, ma divinizam. Îmi adoram fiecare parte din corp și din suflet, îmi veneram pașii, ochii și ceea ce obișnuiam să fiu. În ciuda vârstei pe care o aveam, mă simțeam o femeie puternică și sigura pe ea. Niciodată nu eram nesigură pe mine sau pe ceea ce urmează să spun sau să fac. Aveam încredere în propriile-mi puteri și decizii. Desigur, aveam momente în care mă făceam bucăți, eram distrusă în mii de cioburi, însă reușeam să mă adun și să devin tot mai frumoasă, puternică și matură. Vorbesc la trecut, eu din prezent nu mai sunt așa de multă vreme. Nu am habar ce s-a întamplat și nici nu știu când m-am pierdut. Am început să renunț încet-încet la mine, la ceea ce îmi place, la principiile mele, la mine. Cu timpul m-am spulberat și am devenit o oarecare. O oarecare pierdută, debusolată care își varsă durerea scriind, pentru că nu știe cum altcumva să facă asta.

Viața a devenit mai dură, puțin cam crudă față de cum o știam eu. Mă trezesc zilnic înconjurată de șerpi, de tristețe și plină de oboseală. Nu știu dacă e oboseala fizică sau psihică, dar cert e că cedez zilnic tot mai mult. Nu mă mai recunosc, mă pierd în mulțime și mă las trasă în jos de opiniile celorlalți care doar aruncă cu cuvinte și care nu conștientizează ce însemnătate pot avea cuvintele. Încerc să îmi reamintesc că lucrurile nu vor rămâne așa; că perioadele fluctuează asemeni valurilor mării. Toate vin și pleacă, însă noi rămânem și asta e tot ce contează.

[orasuladormit]

suntem

suflete

făcute

numai

din bucăți

de dor.

[vorbe-goale]

Letter for him

Sufletele pereche sunt jumătatea ta mai buna. Persoanele acelea care te completează în cel mai armonios mod, langa care poți fi cea mai buna versiune a ta de pana acum - un yin și yang format dintr-un amalgam de sentimente și trăiri ce nu pot fi exprimate sau definite la perfecție. Cum iti dai seama ca ți-ai găsit sufletul pereche, și chiar el este acela? Îl simți. Pur și simplu, îl simți. Atât. Se simte pana când nu se mai simte.

Timpul se oprește în loc de fiecare data când sunteți împreună, indiferent de când de banala este activitatea în desfășurare. Este o înțelegere în 2 care se face prin priviri, prin gesturi, și când uneori cuvintele sunt de prisos. Știi la ce se gândește celălalt fără prea mult efort, ca și cum ati fi fost împreună nu de săptămâni, luni sau ani, ci de câteva vieți întregi. 

O astfel de conexiune este o binecuvântare pentru unii, pentru foarte putini oameni care au norocul sa treacă măcar o data în viață prin așa o experiență. Din nefericire, nu toți avem acest privilegiu - dar eu l-am avut. 

Când toate erau degeaba și nimic din jurul meu nu mai avea sens din nicio perspectiva pe care încercăm sa o abordez, tu mi-ai fost alături. Mi-ai oferit o energie unica și o prezenta de care probabil nu voi mai avea parte din nou în aceasta viață. Nu m-am bucurat și nu am prețuit-o cât ar fi trebuit - dar oh, cât de recunoascatoare iti sunt TIE, jumatate mai buna a sufletului meu. Singurul lucru pozitiv și care mi-a adus un zâmbet larg pe buze și mai ales în inima, când nimic nu reușea. 

Atatea momente pe care aș putea sa le descriu aici, desi aleg sa le păstrez pentru mine, în amintirile mele pana la ultima suflare. Sunt multe, profunde și mereu unice. Nu ne-am ales și cu toate astea, ne-am găsit în cel mai nepotrivit moment, dar când timpul nu a ținut de nicio culoare cu noi doi. Toate au mers bine pana când au mers pe dos, și ai plecat. 

Nu ai vrut, sau poate da. Vreau sa cred ca nu, și inima îmi spune un singur lucru doar. Nu vom știi niciodată pana când nu ne vom regăsi din nou. În aceasta sau în alta viață. 

La fel de ușor cum mi-ai dat lumea peste cap în cel mai frumos mod, la fel mi-ai zdrobit pământul de sub picioare și m-ai lăsat sa cad; sa mă afund în acest întuneric gol și sumbru, fără ca o raza de lumina care să-mi arate calea înapoi, calea ce duce afara la caldura, la tine. 

Aș fi ipocrita sa nu recunosc cât de mult mă deranjează, cât m-a durut, cât de obosita este inima mea și în câte bucăți s-a spart intr-o singura clipita. Și totodata, aș fi mincinoasa sa nu recunosc cât de mult iti doresc fericirea, cu sau fără mine, dar una adevarata și pura, precum am fost noi. Poate. Sper. Amandoi vom fi, separat; dar nimic nu va inlocui legatura de neinlocuit pe care am avut-o.

Din acest motiv, trebuie să-mi ascund cu totul ochii, să-mi blochez picioarele obosite și inima țăndări; s-o opresc din a mai bate, atât de tare, dur. Sa nu mai fug după fantome și sa nu mai scot măcar un sunet, de frica zgomotului ce învăluie orice colțișor atins. O singura speranță, mică precum o raza de soare din acele dimineți reci de Octombrie, e puternic inradacinata în adâncul acestui suflet părăsit și acum singur, fara pereche. Si totodata, e aproape de moarte.

Lacrimile reci, șuvoaie și suspine înecate nu-și mai au un rost, ci marchează un dor necontenit care și-a pus amprenta pe același suflet incomplet. Rest de sentimente de surprindere și lipsa de credință, lipsa de cuvinte, explicații, tot - au rămas în aer, sunete și gânduri surde. Prea multe am să-ți spun și în zadar...

Inelul tău uitat la gâtul meu, și rânduri de cerneala șterse, de mult uitate. Promisiuni ce sunt acum doar vorbe goale. Inel ce-l pastrez ascuns in semn de a-l proteja pe el, pe mine, pe noi. Va fi mereu aici, precum au fost si restul.

Adio, tu - suflet pereche. Pana când ne vom vedea din nou - în aceasta sau în alta viață, pentru totdeauna. 

#sonsuzakadar #mykemal

[negru-diana]

ti-as da o mie de sărutări sa le ai cu tine

atunci când ai sa pleci pe drumul tău lung

spre o alta oarecare cu inima frânta.

acum e la fel, bucăți,

dar eu nu-ti mai sunt o oarecare.

nici tu, nu-mi mai ești umăr,

nici ochi, nici buze.

ești un trup viu,

un pic mai mult dintr-un total de secunde trecute,

un pic mai trist, mai lenes,

un suflet mort, efemer.