Nașterea nu ține de noi, nimeni nu ne întreabă : "vrei să trăiești pe o planetă numită pământ? ". Si nici macar nu negociază cu noi spunând care-s beneficiile : "O sa ai si alți semeni, nu o sa te simti singur."
Totul este neașteptat in viață. Uneori nu ai puterea, nu vrei sa mai continui pentru ca te doare prea rau, esti prea obosit adunându-se atâtea. Si daca ai si o boala pe deasupra ... e si mai misto. : ))
E normal si sa te simti ridicol, sa te simti anormal de trist.
Ce-i de facut? Nu stiu. Moartea e in mainile noastre, nu? Ramane de tine sa alegi, insa parca e trist sa mori cand ai atatea de vazut si de aflat.
Sunt atatea locuri minunate, sunt atatea experiențe care pot fi ale tale in curand.
Daca te omoara boala pana atunci? Macar ai avut cateva zile in care te-ai bucurat de noi imagini ale vietii. Ai observat in sfârșit acei copaci verzi din fata casei tale, ai simtit iarba rece pentru ultima dată.
Contează și acele ultime câteva zile.
Sa nu-ti fie teama de ziua in care boala o sa te termine, moartea nu doare. Este doar un scurt moment intre viata si moarte, un moment placut in care ii vezi pe cei dragi ca pe niste imagini in minte, apoi un mic video cu cea mai mare bucurie a ta.
Iar in final inchizi ochii vesnic, pleci impacat.
Spune împreună cu mine:
Sunt un om împăcat si nu mi-e frica de moarte. Atat cat am de trait o sa trăiesc liniștit.
12 notes
·
View notes
un număr par de flori
nu știu dacă scriu această postare din nevoia de a mă descărca, din regret sau pentru că mă simt nevoită să acord acestui subiect o atenție specială. nu sunt rece, nu sunt nebună, ci doar este prea târziu ca moartea sa să trezească sentimente mai puternice înăuntrul meu.
nu are rost să vorbesc despre toate amintirile urâte cu el, nu este moral să fac asta ținând cont că în momentul de față este la câțiva metri sub pământ, sub o piatră pe care se află coroane de flori în culorile tricolorului. a iubit țara mai mult decât pe mine și a servit o până în ultima clipă. mi a dăruit sentimente de patriotism, și mai presus de toate, mi a dăruit viață.
am stat în fața mormântului și am plâns cu vorbe. simțeam vinovăție, plângeam de nervi, îl acuzam. de ce a trebuit să ne vedem ultima oară așa? de ce a trebuit să fie așa, să mi îngrop unul dintre părinți la 20 de ani?
ceea ce doare cel mai tare este speranța stinsă ce mi rămăsese în suflet că într o zi relația noastră ar fi fost mai mult decât una bazată pe tribunal și avocați. oricâte rânduri înșir totuși, nu ne oferă o a doua șansă.
am și eu partea mea de vină, nu i am spus niciodată că și eu îl iubesc. sunt extrem de vulcanică, calc pe oricine și orice dacă este nevoie. de la el moștenesc asta.
astăzi i am deblocat numărul de telefon, de parcă ar mai avea vreo relevanță. mă gândesc că poate chiar sunt nebună, dar am câteva lucruri de împărtășit, căteva lecții primite în urma acestui eveniment.
moartea nu ocoloște pe nimeni, și Dumnezeu ne poate lua pe oricare dintre noi, oricând. viața este scurtă, nu mai aduna bani cu nemiluita, nu îi iei cu tine, iar copiii tăi i ar da pe toți numai ca să te mai vadă o singură dată. trage concluzia că la finalul zilei, tot ce ai sunt persoanele din jurul tău și experiențele trăite. du te în vacanță, du te la petrecerea aceea, cumpără hainele care ți plac.
banii se întorc, timpul nu.
toți ajungem sub pământ, nu contează cât de dezvoltat personal ești sau nu. cheltuie ți banii pe a simți cu adevărat că trăiești. cheltuie ți timpul pe momente ce le vei lua cu tine cu inima împăcată.
iartă. întelege și ascultă.
într un ultim ceas, sper că ai grijă mai mare de mine de acolo de sus decât ai avut de pe pământ, tată.
apropo, este prima oară când i am spus tată ci nu pe nume. din păcate, nu o să audă acest cuvânt din partea mea niciodată.
și dacă ai citit până aici, te rog să faci ceva pentru sufletul unui străin anonim de pe internet. spune le părinților tăi astăzi că îi iubești
14 notes
·
View notes