#doar un suflet

[un-suflet-anonim]

Vă plângeți că femeile nu mai sunt femei. Vă plângeți că femeilor le-a dispărut feminitatea, și că în loc de fuste și rochii, ele poartă pantaloni.

Dar știți de ce poartă pantaloni?De NEVOIE!

Acum stau și mă întreb, voi, bărbații cu pretenții, de ce ați încetat să mai fiți BĂRBAȚI în adevăratul sens al cuvântului?De ce v-ați feminizat și ați ajuns să purtați fustițe și rochițe? De ce ați uitat cum să mai fiți bărbați?

@un-suflet-anonim

[simonastefania]

– Îmi ești mult prea costisitor emoțional, îmi măturiseai în timp ce o urmă de tristețe ți se prelingea pe buze.

Ți-am îmbrățișat privirea în palmele mele și aș vrea să îți străpung durerea într-un geamăt apăsat. Capacitatea ta de mă devora fără emoții mă înnebunește și o știi mult prea bine pe cât mi-aș dori. Însă nu ți-ai alungat emoțiile pe de-a-ntregul niciodată, doar le ascunzi adesea în miezul pieptului tău, în umbrele pătate de lanțuri pe care nu le-am cunoscut niciodată. Mă sperie puterea ta de a iubi și a de păstra suflete moarte în miezul existenței tale post-iubire. Pare că îmi citești gândurile căci îți simt suspinul..

– Ești primul om ce nu vreau să îl păstrez în mine..

Mă privești aproape lipsită de iubire și ochii tăi sunt îmbrățișați de gustul dulce al regretului cu care mi-ai îmbrăcat întreaga existență.

– Tu nu vrei să îți fiu printre emoții, căci nu aș avea loc de durere, vrei să îți fiu prin așternutul rece, să îți mângâi obrajii hipnotizat de steluțele ce par că se prăbușesc pe pielea ta atunci când zâmbești.

– Însă îmi ești un prezent absent, un suflet ce-mi străbate pieptul fără permisiune și un trup ale cărui atingeri mă costă prea multe emoții.

– O să rămâi într-un târziu fără mine.. iar durerea o să moară sublim..

– În prima întâlnire a privirilor noastre am rămas fără tine. Ți-am mărturisit că nu mă sperie durerea, voiam doar să mă dori poetic, să îmi sugrumi dorul în gemete, să îți simt absența în cuvinte ce se sărută pe ascuns și privirea cum își plimbă degetele pe pielea mea..

– De ce refuzi să mă scrii?

– Am preferat să te trăiesc, iartă-mă căci am îndrăznit să te iubesc fără să îmi oferi permisiunea.

– Însă acum nici nu mă mai trăiești..

Privirea ta profundă pare că îmi strânge în lanțuri fiecare cuvânt ce urmează să îl rostesc, deci mă opresc subit în puncte de suspensie ce au gust a gura ta pătată de fum de țigară. Te sărut puternic, ca și cum singura mea dorință ar fi să îți las gustul meu pe buze pentru clipele în care nu o să îți mai fiu, să mă guști când mă dorești dar nu mă vrei să îți fiu, să mă regreți mai domol..

FRÂNTURI DIN TINE..

[marrutu]

Pelerin prin lume…

Unii şi alţii

,,Unii vor iubire, alții vor putere, Unii doar un umăr pentru-o mângâiere, Unii casă mare şi maşină nouă, Alții doar o umbră unde să nu-i plouă,

Unii să audă, alții să vorbească, Unii doar o clipă cerul să privească, Unii o moşie mare şi bogată, Uni-ar vrea o mamă, alți-ar vrea un tată,

Unii haine scumpe şi pantofi mai mulți, Alţii vor picioare şi-ar umbla desculți, Unii vor un munte, alții vor o mare, Unii doar să aibă cele necesare,

Unii vor avere, faimă, bogății, Alții sănătate pentru-ai lor copii, Unii vor să aibă propriul răsărit, Alții doar să uite ceea ce-au iubit…

Pelerini prin lume între nu şi da, Fiecare suflet are rana sa! Nu tot cel ce râde este fericit, Cum nici cel ce plânge totul a sfârşit!

Luptă pentru tine, uşurează-ți chinul, Iar de nu se poate să-ți accepți destinul; Fii cu gânduri bune şi să crezi mereu: Când nu vine nimeni, vine Dumnezeu!"

Licuția Pântia ✍️

Sănătate și credință în Bunul Dumnezeu! 🙏

[oratrei]

"Nu ştiu în ce moment ai devenit atât de important pentru mine.

Doar ştiu că nu prea mai pot să respir fără tine. Şi nu, nu mă refer la acea replică pe care o ştie toată lumea...

Tu ai readus acel ceva ce te face să simți că trăieşti, nu doar că respiri... Acel ceva inexplicabil ce te face să străluceşti fără motiv şi să zâmbeşti de parcă tocmai ce ai băut dintr-un elixir al fericirii."

Frânturi de suflet

[alexandrudan]

‼️‼️‼️‼️‼️Este trist ...‼️‼️‼️‼️‼️‼️

Este trist să vezi niște femei frumoase și cu suflet bun care își pierd timpul, demnitatea, valorile și respectul față de ea înșiși, pentru bărbați care nu le prețuiesc și doar le folosesc, bărbați care le fac să trăiască în tristețe, amărăciune, depresie și fără respect de sine, care nu pleacă de frică să nu fie singure și simțind că nu va mai fi nimeni care să le iubească.

Este regretabil să le vezi agățațe de porci care le maltratează.

Femeie, nu te lăsa umilită de nimeni, valorezi prea mult ca să suferi.

Un bărbat care nu știe să te prețuiască.

O femeie nu are nevoie de un bărbat pentru a fi fericită, la fel cum un bărbat nu are nevoie de o femeie pentru a fi fericit, fericirea se împarte, fericirea nu constă în bani sau în ceva material, ci în ceea ce trăiești în viață și alături de partenerul tău.

Cineva care te iubește nu te umilește, o persoană demnă te ajută să-ți construiești un viitor, făcându-ți bine în prezent și nu distrugându-te sau rănindu-te.

Când se spune

"DRAGOSTEA SUPORTĂ TOTUL ",

se referă la sărăcie, boală, adversitate, defecte.

Nu infidelități, maltratări, minciuni, agresivități sau lipsă de respect.

Ține minte.

✍️🧠HAI SĂ VORBIM ❤️

[arhitectul]

mă roade anxietatea

precum un ulcer la stomac

și-s trist de două zile

și parcă nu mai știu să dorm.

nu mă interesează de nimic

și știu doar să muncesc

căci doar așa

mai pot să uit ce am

în cap și-n suflet.

@arhitectul

[viatainpasidecuvinte]

Deseori mă întreb:"ce e cu mine? Cine mai sunt? Ce a mai rămas din ce am fost cândva?"

Deseori mă gândesc: "de ce rănesc, de ce îndepărtez oamenii buni de lângă mine și nu le dau voie să facă parte din viața mea asa cum merită?"

Deseori sufăr și mă dezamăgesc pe mine în feluri în care altora nu le-aș permite niciodată.

Deseori uit de mine, de principii și de ce le mai am încă când trăiesc într-o lume atât de rea și complicată.

Deseori uit de mine, uit de visele mele, de ce îmi place să fac, de ce mă face fericită.

Deseori sunt tristă pentru lucruri pe care nu am curajul să le fac.

Iar în final, realizez, tot atât de des, că sunt un dezastru. O furtună care rade totul în calea ei. Sunt un om mic cu o inimă care nu are loc în piept și pe care o dăruiesc tuturor și totuși nimănui pentru totdeauna.

Sunt doar un suflet, un suflet care seamănă cu o stea căzătoare. O stea care se pierde în univers înainte să atingă pământul.

[inimitransparentebydariabadea]

Îmi place să cred în clișee

„Îmi place să cred în clișee, fiindcă acele clișee sunt, de fapt, unele dintre cele mai adânci nevoi ale sufletului lumii. Îmi place să cred că oamenii încă se uită printr-o mare de alți oameni și zăresc un chip de care se îndrăgostesc preț de câteva secunde sau poate mai mult. Îmi place să cred că încă mai există un el care își freacă emoționat ceafa în timp ce o invită în oraș și că încă mai există o ea care se îmbujorează, dar care îi acceptă invitația cu un surâs pe buze. Îmi place să cred că oamenii încă se emoționează înainte să se vadă – că există un el care schimbă o sută de cămăși în fața oglinzii și că există o ea care își sună prietenele și le spune cât de bucuroasă se simte că a întâlnit unul dintre cei mai drăguți băieți din lume. Îmi place să cred că oamenii încă se mai poartă copilărește unul în preajma celuilalt și vorbesc despre vise înalte și dorințe aprinse – că există un el care o privește cu fascinație pe o ea care  în timp ce îi fură un cartof din farfurie îi povestește despre lucrurile pe care iubește să le facă cel mai mult. Sau poate invers. Îmi place să cred că oamenii încă se adoră complet unul pe altul, de la trup până la suflet – că există un el care nu se mai satură de buzele ei și că există o ea care nu se plictisește niciodată să își înfășoare brațele în jurul lui. Îmi place să cred că oamenii încă se mai ascultă unul pe altul și încă își mai amintesc mici detalii precum acea melodie nepopulară care se întâmplă să fie preferata ei sau a lui. Îmi place să cred că oamenii încă mai cântă în mașină și încă mai vorbesc până la patru dimineață, că devin dependenți unul de prezența celuilalt, că se pierd în emoțiile pe care le poartă unul pentru celălalt, că se aruncă într-un viitor incert dar care speră să înceapă cu „noi” și nu cu „tu” și „eu”. Îmi place să cred foarte multe lucruri, dar mai ales că oamenii încă se îndrăgostesc și nu doar pentru câteva momente ci pentru foarte mult timp. Și îmi place să cred că nu sunt singura care crede toate aceste lucruri.”

[inabusire]

- La ce te gândești în noapte, când rămâi singură?

- Am început să scriu sub formă de dialoguri doar ca să pară că m-ascultă cineva. E ceva din aerul vremurilor noastre care emană un damf bolnăvicios, ceva ce oamenii sensibili resimt dureros. Îmi e greu să-mi păstrez mințile. Mă simt dată peste cap, răsturnată, stingherită-n locuri în care nimeni nu m-așteaptă, încercând să mă mint că negrul e alb. Niciodată n-am avut o singură nuanță, iar ce lor li s-a părut definitoriu, îmbrățișând prejudecățile, mie mi s-a părut a fi doar o altă fațetă.

- Erau niște versuri... "Sunt o grenadă eficientă/ Te poți autodistruge cu ea sau arunca în aer lumea asta dementă." Încă n-ai învățat să te aperi?

- Nu știu ce să fac cu lucrurile bune din mine. Nu știu cum să mușc, să lupt; sunt agresivă și sfidătoare, dar e doar o atitudine ce răsare în clipe ultime, ca un fel de reflex extrem de respingere.

Dă-mi putere, Doamne, să nu uit gustul adevărului, să nu confund ceea ce este cu ceea ce pare și nu-mi orbi ochii oricât de tare mi-aș dori să pot să nu văd. Limpezește-mi mintea în clipele în care disper și simt nevoia căderii; nu mă lăsa pradă urii, fiindcă știu că-i asemeni unei găuri fără fund. Ajută-mă să rămân ceea ce sunt și să nu-mi mai doresc să mă pot anula, să dispar ca și cum n-aș fi fost, să șterg urmele mele pe care-am călcat plângând, privind cum toate pică. Când noaptea mușcă din carne, alină-mă. Am uitat că suntem suflete. În zilele de-acum, nimic nu mai are însemnătate; ne sărutăm pătimaș încercând s-ascundem nimicul din noi, să ignorăm prin plăcere sunetul pustiu din vintrele noastre.

[un-suflet-anonim]

În iubire nu există cale de mijloc. Ori iubești ori nu!

@un-suflet-anonim

[blueloveonly]

“Ce păcat că v-ați despărțit, nu știi cât de frumos se uita la tine!” Exclamă prietena mea cea mai bună, după ce apare numele tau într-o conversație la un an după ce am terminat-o de tot.

Singura mea reacție este să îi zâmbesc, șoptindu-i doar ei “știu, și eu mă uitam la fel”. Apoi momentul a trecut, însă gândul meu a rămas la el toată seara.

Toată lumea vedea câtă iubire ne purtam în suflet, chiar și după atât de mult timp. Deși îmi trecuseră mai multe inimi prin mâini înaintea alei tale, niciuna nu a atins-o atât de mult pe a mea, și sunt sigură că nici eu nu am reușit să ating atât de adânc pe o alta.

Până la urmă ți-am promis că voi rămane a ta, într-o altă viața, pe o altă planetă, într-un alt univers. Înainte de existența zeilor și după moartea lor. Te voi aștepta și tot a ta voi fi, până în ultima clipă a infinitului. Și nu am de gând să îmi încalc această promisiune.

[anotheroneidk]

Uneori stau să mă gândesc ce este greșit la mine. Cu ce-am greșit vieții de îmi aduce în cale doar persoane care nu pot să mă iubească. Sau e doar vina mea? Că până la urmă eu îi aleg / atrag și ajung să iubesc cât pentru amândoi.

De ce nici măcar o firmitură de iubire nu pot "obține", deși eu dau pâinea întreagă, cu tot cu bucătărie...

E greșit că vreau să iubesc? Că îmi place să iubesc? Dar cât să o și fac când văd că abia primesc ceva înapoi?

"iubește, dar nu aștepta ceva în schimb"

N-am așteptat imposibilul... ci măcar câteva lucruri mici care să-mi arate că.. exist măcar în viața lor; contez puțin; nu sunt orice necunoscut...

Greșesc că ofer prea mult deși asta îmi place să fac? Așa iubesc eu. Intens.

Poate greșesc că am așteptări prea mici și nu plec la primul semn, ci aștept cu gândul că omul ăla o să vadă... cândva... câte am făcut pentru el.

Dar am rămas cu așteptatul și cu multe bucăți din inima date pe... nimic, din contră -suferință-.

M-am ales cu o inimă mai goală, cu un suflet care tânjea după o fărâmă de iubire, un corp mai rece... și veșnica întrebare:

Cu ce am greșit?

[pffmimi]

se aude un ecou, al unui vieții mele erou.

e aici cu mine sau poate e doar umbra lui ce încearcă să-mi alunge din suspine?

e din paginile rupte ale unei cărți, oricum pierdute,

el e pentru ei "nume uitate", nerostite ca blestemate.

se simte viu azi în sufletul lui pustiu,

trec pe acolo și mă închin, la altare las mărăcini.

ei nu se usucă, la noi e totul în simțire,

bolovan din stâncă, dragoste din iubire.

e singur pe lume, nu îmi știe a spune decât azi pe nume

îl iubesc chiar dacă mâine nu mai există,

căci nu prezența lui mă face să îl iubesc, ci a lui lipsă.

mi a venit de multe ori să i spun "pleacă"

doar ca să știu că nu o să se întoarcă,

la un tablou ce avea culori acum odată.

gol în gol ne privit.

ce-i în suflet?

e doar venin,

dar de unde eu vin,

asta îmi spune doar că ne iubim.

~pf~

[oratrei]

"Nici nu ai idee ce provoci în sufletul meu... sunt în stare să fac lucruri nebuneşti pentru tine. Lucruri spontane... doar ca să te pot vedea pentru un minut. Dar a fost cel mai magic minut!

Şi pentru prima dată îmi dau ascultare inimii şi mă las ghidată de ea.

Îmi era frică că o să regret, că am riscat prea mult.. dar nu a fost deloc aşa!"

Frânturi de suflet

[ioana-emilia]

Pentru tot ce nu a fost și nu va avea să fie

Într-un final am să-ți păstrez un loc în universul meu, de-a pururi necălcat de tine, în care am să-ți venerez fantoma iubirii pe care o credeam reală. Și nu, știu că  nu a fost iubire, a fost mai puțin...mai puțin și de-o prietenie. Am fost doar doi oameni care s-au întâlnit întâmplător, printr-o coincidență, și care au încercat să forțeze iubirea.  

Am încercat să scriem în creion peste ceea ce destinul ne-a scris în pix. Neinspirată alegere, căci tot ce am scris s-a șters, în lacrimi și de destin. Sau poate am încercat să arătăm lumii că există și varianta unei ecuații de genul persoana nepotrivită la timpul potrivit. Poate că așa a fost să fie, să nu fie nimic mai mult decât  dorință și rugăciune.

Te numesc fantoma iubirii mele, deoarece în ciuda prezenței tale fizice în fața mea, mintea și sufletul tău străbăteau poteci prin păduri sau poate căutai macul înflorit în lanurile de secară. Poate erai plecat la mare, cu soarele luminându-ți fiecare centimetru al feței – ouh, acel chip angelic de care mi-e greu să-mi rup amintirea. De-a lungul anilor am văzut oameni ce aveau o înfățișare frumoasă, zâmbete dragi, ochi pătrunzători care să-ți traverseze toți kilometri trupului până la suflet. Însă nu am văzut oameni care să aibă frumusețea sufetului imprimată pe chip, până la tine. Tu erai oaza mea de liniște, dar după cum am mai spus – mă sufoca liniștea ta. Mă sufoca pentru că în mintea mea vorbeam cu tine iar tu nu-mi răspundeai, nu aveai cum, chiar dacă ți-aș fi adresat acele întrebări în cuvinte reale, rostite cu glasul aproape stins, tu nu ai fost capabil să spui ceva.

[arhitectul]

Viața-i făcută din urcușuri și coborâșuri și dacă ai impresia că ți-a mers bine pentru un timp îndelungat, atunci e posibil ca balanța ta să se încline în sens opus. Și între toate aceste schimbări, tu ar trebui să rămâi echilibrat, doar că în unele zile ți-e practic imposibil. Oamenii vor veni și vor pleca, din motive aparent banale, să nu-i pui la suflet, să nu îndrăznești să-i iubești, să-ți consumi sentimentele pe ei. Singurul om pentru care merită să dai totul e propria persoană și așa ar trebui să rămână. Cei care vin să te ajute, lasă-i să ajute. Ce-i care vin să te ignore, ingnoră-i la rândul tău. Și trebuie să mergi, căci dacă stai, vei fi invadat de toate pe care le-ai lăsat în urmă de-a lungul timpului.

@arhitectul