#frânturi de inimă

[un-suflet-anonim]

Nu-mi vând trupul, și mai ales sufletul, atât de ușor și de simplu.

@un-suflet-anonim

[zamfirfloriannicolae1998-blog]

Nr. 119 "Iertare"

Nu mai îmi înțeleg stările:

Ochii-nghețați, dar așteaptă ploi

Buzele tremură tânjind după lacrimi,

Dar ascund un rânjet

A doua mea ființă se ascunde

Așteaptă clipa-n care va scoate gheare,

Își va face spațiu printre gratiile cadavrului,

Coastele străpung cușca-nfiptă-n carne vie

Conturează sufletele contradictorii:

Inspir o singură dată... expir pentru amândoi,

Mă consumă din interior, rămân fără aer...

Știu... fără speranță-n gânduri,

Simți gândurile-n jurul meu...

Vezi cum se scurg prin găurile vorbelor

Vorbe tăioase... ruginite fiind mereu neschimbate

Muzele făcând diferența

Dar așa sunt eu...

Nu au puterea de a mă schimba

Au ascuțișul de a mă mutila

Așa am fost mereu,

Cu dexteritate am ascuns...

Pansând răni putrezite cu frânturi de inimi,

Afișând falsuri în vitrină

Punând preț pe orice privire amanetată

Lăsând crăpături în aura rece...

Vorbind... scriind despre vise

Dar cu mâinile-n sânge...

Modelez bătăi de cord

Simt dorința de a trăi când pulsează

Îi admir puterea de a lupta

Dar ador să-i răpesc libertatea oferind strânsoarea...

Neatent fiind... oboseala psihică-și pune amprenta

Prea târziu și-a mărturisit dragostea,

Mereu mințind despre origini,

Nu sângerez... nu-mi aparține

Cadavrul ăsta-mi poartă numele...

Șterge fețe din memorie

Pe retină neputând lăsa uitării

Zeci de trupuri pline;

Au rămas captive-n nisipul clepsidrei

Au părăsit... au abandonat tot,

Sufletul lor m-a părăsit

Alungând prezențe-n adâncul pământului

Adunând tăieturi adânci

Ajung să-mi iubesc latura-ntunecată

Împreună știm cel mai bine:

Cum se fac dispărute muze decedate,

De ce trebuie să cunoaștem...

Teama pentru priviri care se-nchid pe vecie

Evitând să vedem trecutul,

Din păcate disperarea-ntoarce clepsidra

Readuce la lumină-ntunericul putred,

Ascuns între firele secundelor

Legănând capete-n îmbrățișarea ștreangului...

Ce-am făcut să fiu ucigaș de sentimente?

Martor al suflărilor sfârșitului,

Să merit... să devin colecționar de suflete

Torturat de regrete fiind,

Urmărit de propria cruce

Mi-am cioplit iadu-n inelar

Predestinat suferinței sunt...

Îmi doresc să-i pun capăt

Să pot lăsa trecutul sub piatra de mormânt

Să nu-mi fie târșă de secunde reci

Știind jumătatea uitată-ntre ani grei

Îmbrățișată de scânduri în valuri de gheare...

Încercând să lupte pentru supraviețuire

Săpând tranșee dureroase-n lemne,

Dar totul a fost scris... imposibil de rescris

Deja a devenit erou necunoscut...

Dar încă strigă, trecutul se simte singur,

Singur în reci adâncuri...

Rădăcini mă țin de mâini,

Mulțumesc...

Nu știam de existența iubirii

Iubirea reflectată de moarte, dar sinceră

Oricum... nu are de ales,

Speram să-mi lase timpul liber

Să inspir putreziciunea lumii

Să știu de unde voi evada

Lăsând un testament să zgârie pereții

Litere-n piatră sângerândă afișând dorința de iertare

Mi-am dorit iertare... prea multe am scris,

Cifre ale morții am gravat pentru fiecare...

Muzele și-au primit frânturile de inimă

Mereu mi-am dorit mângâierea...

Am renunțat,

Am lăsat în urmă plăcerile buzelor

Nu tânjesc să le mai simt

Doresc să le ascult... să știu

Că am fost iertat.

[saintelegembisericaluidumnezeu]

Capitolul 38

De-a lungul experienței omenirii, figura Mea nu a existat, și nici nu a existat conducerea cuvintelor Mele, așa că am ținut întotdeauna oamenii la distanță și apoi am plecat de la ei. Disprețuiesc neascultarea omenirii. Nu știu de ce. Se pare că i-am urât pe oameni de la început și, totuși, simt o profundă simpatie pentru ei. Și, așa, oamenii Mă privesc cu două inimi, căci îi iubesc pe oameni și, de asemenea, îi urăsc pe oameni. Cine dintre ei Îmi înţelege cu adevărat dragostea? Și cine poate înțelege ura Mea? În ochii Mei, omul este un lucru mort, lipsit de viață, ca și cum ar fi o statuie de lut stând printre toate lucrurile. Uneori, neascultarea omului Îmi inspiră mânia pentru ei. Când trăiesc printre oameni, ei Îmi zâmbesc subțire când ajung brusc, pentru că ei Mă „caută” mereu conștient, ca și cum aș M-aș juca cu ei pe pământ. 

Ei nu Mă iau niciodată în serios și, din cauza atitudinii lor față de Mine, nu am de ales decât să mă „pensionez” din „agenția” omenirii. Totuși, vreau să anunț că, deși am ieșit la „pensie”, „pensia” Mea nu se poate lipsi de niciun singur ban. Din cauza „vechimii” Mele în „agenția” omenirii, continui să solicit plata de la ei, plata care Îmi este datorată. Deși omul M-a părăsit, cum ar putea să scape de strânsoarea Mea? Mi-am slăbit strânsoarea asupra lor într-o oarecare măsură, permițându-le să se răsfeţe în dorințele lor carnale, așa că au îndrăznit să fie neînfrânați, fără cumpătare și se vede că nu Mă iubesc cu adevărat, deoarece toți trăiesc în trup. Oare adevărata iubire poate să fie cumpărată cu trupul? Ar putea fi faptul că tot ceea ce solicit de la oameni este „dragostea” trupului? Dacă aşa ar sta cu adevărat lucrurile, atunci ce valoare ar avea omul? Toţi sunt gunoaie fără valoare! Dacă nu ar fi fost „puterea supranaturală” a Mea, aș fi părăsit oamenii acum mult timp – de ce M-aș deranja să rămân cu ei și să accept „hărțuirea” omului? Dar Eu îndur. Vreau să ajung la esenţialul chestiunii omului. Odată ce lucrarea Mea pe pământ este terminată, Mă voi înăl��a în cer pentru a judeca „stăpânul” tuturor lucrurilor; aceasta este lucrarea Mea principală, pentru că deja îi disprețuiesc atât de mult pe oameni. Cine nu şi-ar urî inamicul? Cine nu și-ar extermina inamicul? În cer, Satana este dușmanul Meu, pe pământ, omul este vrășmașul Meu. Din cauza unirii dintre cer și pământ, nouă generații ale lor ar trebui să fie considerate vinovate prin asociere, și nimeni nu va fi scuzat. Cine le-a spus să Mi se împotrivească? Cine le-a spus să nu Mă asculte? De ce oamenii nu se pot dezlipi de vechea lor natură? De ce trupul lor se înmulțește întotdeauna în sine? Toate acestea sunt dovezi ale judecății Mele despre om. Cine nu îndrăzneşte să cedeze faptelor? Cine îndrăznește să spună că judecata Mea este influenţată de emoție? Sunt diferit de oameni, așa că plec de la ei, căci Eu pur și simplu nu sunt om.

Tot ce fac este cu un motiv; când oamenii Îmi „dezvăluie” Mie „adevărul”, îi însoțesc pe „terenul de execuție”, deoarece vinovăția omenirii este suficientă pentru a merita mustrarea Mea. Și așa, nu mustru oamenii orbește; mai degrabă, mustrarea Mea asupra lor se potrivește întotdeauna cu adevărul păcatelor lor. Altfel, din cauza răzvrătirii, omenirea nu s-ar fi închinat niciodată și nu și-ar fi recunoscut vina în faţa Mea din cauza răzvrătirii lor. Oamenii își pleacă toţi cu greu capul din cauza situației actuale, dar inimile lor rămân pline de îndoială. Le dau oamenilor „bariu” de băut, astfel încât organele lor interioare apar clar înaintea unei „lentile”; murdăria și impuritatea din pântecele omului rămân neextirpate. Diferite tipuri de murdărie curg prin venele lor și, astfel, otrava crește în ei. Din moment ce oamenii au trăit astfel de multă vreme, ei s-au obișnuit cu aceasta și nu li se pare ciudat. Drept urmare, germenii din ei se maturizează, devin natura lor și toți trăiesc sub dominația lor. De aceea oamenii sunt ca niște cai sălbatici, alergând peste tot. Cu toate acestea, ei niciodată nu acceptă pe deplin acest lucru, ci doar dau din cap ca să arate că sunt „convinși”. Adevărul este că omul nu pune cuvântul Meu la inimă. Dacă ar lua cuvântul Meu ca pe un leac atunci ar „urma indicațiile medicului” și ar permite leacului să vindece boala din interiorul lor. Cu toate acestea, în inima Mea, modul în care se comportă nu poate îndeplini această dorință, așa că pot doar să „strâng din dinți” și să continui să le vorbesc indiferent dacă ascultă sau nu: Eu doar Îmi fac datoria. Oamenii nu sunt dispuși să se bucure de binecuvântările Mele și vor suferi chinul iadului, așa că nu pot face altceva decât să accept cererea lor. Totuși, pentru ca numele Meu și duhul Meu să nu fie făcute de rușine în iad, îi voi disciplina mai întâi și apoi Mă voi „supune” dorințelor lor, și o voi face astfel încât să poată experimenta „bucuria cu toată inima”. Nu sunt dispus să-i las pe oameni să Mă facă de rușine sub propriul meu steag oricând sau oriunde, motiv pentru care îi disciplinez iar şi iar. Fără constrângerea cuvintelor stricte pe care le rostesc, cum ar mai putea oamenii să stea înaintea Mea astăzi? Nu se abțin oamenii de la păcat numai pentru că se tem că voi pleca? Nu este adevărat că ei nu se plâng numai pentru că se tem de mustrare? A cui voință este numai pentru binele planului Meu? Oamenii toți cred că Eu sunt divinitatea care nu are „calitatea intelectului”, dar cine poate să înțeleagă că sunt capabil să văd totul în umanitate? Este tocmai așa cum spune poporul „De ce să lovim un cui cu un baros?” Oamenii „Mă iubesc” nu pentru că dragostea lor față de Mine este înnăscută, ci pentru că se tem de mustrare. Cine dintre oameni s-a născut iubindu-mă pe Mine? Cine Mă tratează ca și cum aș fi propria lor inimă? Și așa, rezum acest lucru cu o maximă pentru lumea umană: Printre oameni, nu există niciunul care să Mă iubească.

Deoarece vreau să aduc lucrarea Mea pe pământ la bun sfârșit, am grăbit ritmul lucrării Mele astfel încât oamenii să nu fie lepădați departe de Mine, atât de departe încât să cadă în oceanul fără margini. Pentru că le-am spus realitatea lucrurilor în prealabil sunt ei într-o oarecare măsură în gardă. Dacă nu pentru asta, cine ar ridica pânzele atunci când se va confrunta cu vânt și valuri aspre? Oamenii fac toţi lucrarea de veghe. Este ca și cum am devenit un „hoț” în ochii lor. Ei se tem că le voi lua toate lucrurile din casele lor, așa că toți își împing „ușile” cu toată puterea pe care pot să o adune, de teama profundă că voi intra brusc. Când îi văd cum se comportă ca niște șobolani lași, plec în tăcere. În imaginația omului, se pare că o „apocalipsă” vine în lume, așa că toți fug în dezordine, speriați până în măduva oaselor. Numai atunci văd Eu fantomele care rătăcesc pe pământ. Nu pot face altceva decât să râd și, în mijlocul sunetului râsului Meu, omul este uimit și înspăimântat. Doar atunci Îmi dau seama de adevăr, așa că Îmi reprim zâmbetul și nu Mă mai uit peste pământ, revenind, în schimb, la planul Meu inițial. Nu voi mai considera oamenii ca model care servesc drept specimen pentru cercetarea Mea, pentru că ei nu sunt altceva decât resturi. Odată ce-i înlătur, nu mai sunt de niciun folos – sunt frânturi de deșeuri. În acest moment, îi voi distruge și îi voi arunca în foc. În mintea omului, judecata Mea, măreția și mânia conțin milostivirea și iubirea Mea. Dar puțini știu că de mult timp am trecut cu privirea peste slăbiciunile lor și că am renunțat de mult la îndurarea și iubirea Mea, și de aceea ei sunt în starea în care se află acum. Niciun om nu Mă poate cunoaște pe Mine, niciun om nu poate să înțeleagă cuvintele Mele sau să vadă fața Mea, și nici să înțeleagă voia Mea. Nu este aceasta starea actuală a oamenilor? Atunci, cum poate spune cineva că am milă sau bunătate iubitoare? Nu-mi pasă de slăbiciunile lor și nu iau în considerare imperfecţiunile lor. Sunt acestea încă mila și bunătatea Mea iubitoare? Și este încă dragostea Mea pentru ei? Oamenii toți cred că Eu Îmi filtrez discursul de dragul convenției, și deci nu cred cuvintele pe care le vorbesc. Dar cine înțelege „Din moment ce aceasta este o epocă diferită, mila și iubirea Mea nu sunt prezente acum; totuși Eu sunt întotdeauna Dumnezeu care face așa cum spune?” Eu sunt în mijlocul omenirii și, în mintea oamenilor, Mă văd ca pe Cel Înalt, așa că omul crede că Îmi place să vorbesc prin înțelepciunea Mea. Astfel, omul Îmi acceptă întotdeauna cuvântul Meu cu un strop de scepticism. Dar cine poate înțelege regulile din spatele discursului Meu? Cine poate înțelege originile cuvintelor Mele? Cine poate înțelege ceea ce vreau să aduc la îndeplinire? Cine poate înțelege detaliile încheierii planului Meu de gestionare? Cine poate deveni un confident al Meu? Dintre toate lucrurile, cine altul decât Mine poate să înțeleagă exact ce fac? Și cine poate cunoaște scopul Meu final?

30 aprilie 1992

Sursa: Biserica lui Dumnezeu Atotputernic

[loredanaadrianam]

Dacă îmi urmăriţi blogul de ceva timp, atunci v-aţi cam dat seama probabil care sunt gusturile mele în materie de cărţi şi că prefer, în general, să-mi îndrept atenţia spre romanele contemporane sau istorice. Dar asta nu înseamnă că nu pot gusta, din când în când, şi câte un fantasy bine construit şi imaginat! Recunosc, n-am citit prea multe fantasy-uri la viaţa mea, dar cele pe care am pus mâna… OMG, m-au terminat!! E de ajuns să menţionez seria „Angelfall” pe care am devorat-o în doar 3 zile, sau „An Amber in the Ashes” („Elias și spioana Cărturarilor”) ca să vă daţi seama de ce experienţe am avut eu parte cu acest gen.

Iar acum… vă spun cu mâna pe inimă că am întâlnit un alt fantasy care a intrat în hall of fame-ul meu personal! Am stat cu inima cât un purice pe tot parcursul cărţii, am ţinut cu personajele (ambele! ceea ce rar păţesc…), iar sfârşitul mi s-a părut perfect pentru acest prim volum al duologiei. Doamnelor şi domnilor, vedeta din centrul atenţiei de astăzi este „Acest cântec neîmblânzit” (Editura HERG BENET, 2017) de Victoria Schwab!

This slideshow requires JavaScript.

Odată ce am menţionat „Angelfall”, nu e greu de ghicit ce tip de fantasy-uri îmi „apasă” toate butoanele. IUBESC această combinaţie letală de acţiune, horror, suspans şi (semi)-romance, precum iubesc şi personajele puternice, dar vulnerabile în acelaşi timp, care sunt multidimensionale şi suferă transformări pe parcursul cărţii. Îmi place evoluţia, indiferent de care fel este ea, şi-mi place să văd „scheletul” realităţii noastre de zi cu zi transpus într-o lume cotropită de diverse fiinţe care au pus gând rău omenirii. Îmi place la nebunie să-mi închipui ce aş face eu în astfel de situaţii, şi vreau să trăiesc alături de personaje absolut fiecare eveniment din vieţile lor, fie bun, fie rău. Pentru aceasta, un ingredient important îl reprezintă cu siguranţă imaginaţia autorului, DAR nu trebuie niciodată să uităm că şi scriitura sa îşi poate lăsa amprenta de durată asupra cititorului. Din acest motiv, mai ales, pot spune că Victoria Schwab m-a făcut K.O. şi m-a lăsat într-o stare de pură adoraţie! De ce? Pun pariu că nici nu vă închipuiţi, dar citiţi în continuare.

„Acest cântec neîmblânzit” este o fiară în sine, pe care V. Schwab reuşeşte cumva s-o îmblânzească. Ritmul romanului este un crescendo care te lasă fără suflu la sfârşit, dorindu-ţi mai mult, tot mai mult. Am rămas impresionată, culmea, nu de lirismul cărţii, fiindcă nu prea are aşa ceva, ci de scenele de acţiune cinematografice, de interacţiunile dintre personaje, de dialogurile când amuzante, când cumplit de tăioase. Bineînţeles, i-am acordat câteva puncte bonus pentru scenele horror, care mi s-au părut delirant de bine scrise! Ce mai, am citit romanul acesta cu inima bătându-mi să-mi iasă din piept, şi nu regret nici măcar o secundă! Partea cea mai frumoasă? Victoria Schwab a reuşit acest lucru fără să-şi concentreze inutil atenţia asupra unei poveşti de dragoste clişeice, ci mai degrabă pe construirea unei prietenii solide, cu mult mai rezistente, care bănuiesc că va evolua în ceva mai mult (şi mult mai trainic) în partea a doua a seriei. Sunt extrem de curioasă cum a ales V. Schwab să încheie acest rollercoaster de emoţii şi de trăiri! Cum a doua carte din duologie, „Our Dark Duet”, a apărut deja în State, să ţinem pumnii strânşi să apară şi la noi cât mai repejor! Pentru că NU.MAI.AM.RĂBDARE!!

Victoria Schwab

Acum că am încheiat porţiunea de fangirling a recenziei 😁, să vă spun câteva cuvinte şi despre lumea din „Acest cântec neîmblânzit”. Plasată într-un viitor incert, dar pe teritoriul unei părţi a fostelor State Unite ale Americii, acţiunea din cartea Victoriei Schwab este concentrată în jurul unei singure teme: violenţa. Mai precis, fiecare act de violenţă, totul culminând cu crima, are o consecinţă, iar acea consecinţă este un monstru. La propriu! Naşterea unui monstru are loc din umbre, când acestea se adună şi formează creaturi cu dinţi ascuţiţi ca de rechin, cu gheare şi colţi. Creaturi care se hrănesc apoi cu oameni. Premiza este deja interesantă, dar ce este şi mai interesant este faptul că monştrii se împart în trei categorii: Corsai (treapta de jos, stau numai în întuneric şi fug de lumină), Malchai (treapta de mijloc, pot sta în lumină, deşi nu le place în mod deosebit, se aseamănă unor vampiri) şi Sunai (treapta de sus, se hrănesc cu sufletele oamenilor, nu cu carnea lor, şi fac acest lucru cântându-le). În timp ce Corsaii şi Malchaii sunt numeroşi în această lume distopico-fantastică, Sunaii nu sunt decât în număr de trei, iar fiecare dintre ei s-a născut dintr-un eveniment absolut terifiant. Nu ofer spoilere, şi veţi vedea voi de ce. 😉 Iar dintre aceştia trei, August Flynn, „mezinul”, este personajul nostru masculin principal şi „fiul” cel mai mic al omului care conduce partea de sud a oraşului Verity, locul principal al acţiunii.

De cealaltă parte a baricadei o avem pe Kate Harker, fiica celui mai puternic om din partea de nord a oraşului Verity, iar dacă tonul cărţii nu ar fi atât de dark, aţi crede că avem de-a face cu o reinterpretare a lui „Romeo şi Julieta”. Însă V. Schwab nu este atât de previzibilă cum v-aţi putea închipui! Nici pe departe! Îi va plimba pe August şi pe Kate prin tot felul de situaţii limită, îi va pune să-şi confrunte cele mai întunecate temeri, iar la sfârşit îi va îmbrăţişa virtual cu scriitura ei şi le va da cale liberă să-şi aleagă singuri destinele. Fiara pe care Victoria Schwab a eliberat-o din lanţurile imaginaţiei ei este un lucru cu adevărat spectaculos şi fascinant!

Kate și August (de aici)

La fel cum am mai păţit şi în trecut, cu alte cărţi, de fiecare dată când citesc ceva ce-mi place la nebunie, cuvintele mă părăsesc. Vreau să scriu o recenzie inspirată, dar ajung să bat câmpii. Vreau să transmit toate emoţiile pe care le-am resimţit, dar ajung să povestesc lucruri irelevante. Dar de data asta vreau să reţineţi atât: „Acest cântec neîmblânzit” este un adevărat rollercoaster de trăiri şi de frânturi de imaginaţie care îţi taie răsuflarea, care eliberează în lume o melodie proprie, nu cu mult diferită de cea a lui August, şi care te face să-ţi doreşti mai mult, mereu mai mult! Nu voi rezista niciodată unei combinaţii reuşite de horror, umor, acţiune, suspans, prietenie/romance, iar lumii create de Victoria Schwab cu atât mai puţin!

Mulţumesc din suflet editurii HERG BENET că a avut bunăvoinţa să-mi trimită acest exemplar spre recenzie, dar mai ales le mulţumesc că au ales să publice această autoare şi în ţara noastră!! Victoria Schwab merită citită la orice oră din zi sau din noapte! Nu mă credeţi? E pe încercate. 😎

***

FRAGMENTE PREFERATE:

Unde eşti, Kate? se întrebă. Era un joc pe care îl juca uneori, de când aflase des­pre teoria paralelelor infinite, acea idee că drumul unei persoane prin viaţă nu era de fapt o linie, ci un copac, fiecare decizie o ramură divergentă, rezultând un tu di­vergent. Îi plăcea ideea că existau o sută de Kate diferi­te, trăind o sută de vieţi diferite. Poate că într-una dintre ele nu existau monştri. Poate că familia ei încă mai era întreagă. Poate că ea şi mama ei nu au plecat niciodată de acasă. Poate că nu s-au întors niciodată. Poate, poate, poate – şi, dacă existau o sută de vieţi, o sută de Kate, atunci ea nu era decât una dintre ele, exact cea care trebuia să fie. Şi, până la urmă, era mai uşor să facă ce avea de făcut, dacă putea crede că, un­deva, altă versiune a ei avea şansa să aleagă altfel. Avea să poată trăi o viaţă mai bună — sau măcar mai simplă. Poate că de fapt le cruţa, permiţând altei Kate să fie să­nătoasă şi în siguranţă.

Apoi fata începu să cânte. —Monştri, monştri mici şi mari, cânta cu voioşie. Vor veni şi vă vor mânca. Îl trecu un fior. — Corsai, Corsai, dinţi şi gheare, Umbre şi os, vă vor roade cruzi. Malchai, Malchai isteţi şi vicleni, Zâmbind şi muşcând şi sugând din voi tot. August înghiţi cu durere, ştiind ce avea să urmeze Sunai, Sunai, ochii ca tăciunele, Îţi vor cânta şi-ţi vor lua sufletul. Zâmbetul fetiţei se lărgi şi mai mult. Monştri, monştri mici şi mari Vor veni şi vă vor mânca Ea mai chicoti scurt, împăcată, iar pe August îl cu­prinse greaţa şi făcu un pas într-o parte. Când metroul trase la peron, preferă să intre în alt vagon.

Era o teorie nebună, ştia, şi trecu prin poze aşteptându-se să nu vadă nimic altceva în afară de faţa lui Freddie holbându-se la ea. În primele fotografii, băia­tul deja privise în altă parte, iar ea trecu prin album cu degetele emoţionate, până în clipa în care capul lui era întors spre ea suficient de mult pentru a-i vedea chipul. Ochii ei se plimbau peste imagine, trecând peste pantalonii uniformei şi tricoul de la Colton, până la geanta de pe umăr şi la părul negru ce îi atârna peste obraji şi ochi… dar acolo iluzia luă sfârşit. Pentru că ochii nu aveau acel gri obişnuit. Nu erau decât o pată neagră, o dâră de beznă pe care aparatul nu reuşi să o prindă. Ai văzut vreodată un monstru de aproape? Kate se lăsă pe spate. Freddie Gallagher nu era un elev obişnuit. Nu era nici măcar om.

  Recenzie „Acest cântec neîmblânzit” de Victoria Schwab Dacă îmi urmăriţi blogul de ceva timp, atunci v-aţi cam dat seama probabil care sunt gusturile mele în materie de cărţi şi că prefer, în general, să-mi îndrept atenţia spre romanele contemporane sau istorice.

[un-suflet-anonim]

Se spune că ne naștem singuri și singuri murim.

Dar nimeni nu spune ca viața tot singuri ne-o petrecem atunci când nu suntem suficient pentru cei pe care-i iubim.

@un-suflet-anonim

[un-suflet-anonim]

Mi-ai spus de-atâtea ori că doar eu o să-ți fiu de ajuns, dar n-ai vrut să lupți pentru a mă avea.

@un-suflet-anonim

[un-suflet-anonim]

Uneori aș vrea să-mi pun lacăt inimii.

@un-suflet-anonim

[un-suflet-anonim]

Știe cineva cum aș putea să-mi golesc inima de sentimente?

@un-suflet-anonim

[un-suflet-anonim]

Iartă-mă că nu ți-am spus la timp ce ai însemnat tu pentru mine.

@un-suflet-anonim

[un-suflet-anonim]

M-am rătăcit tot căutând şi am pierdut mereu sperând.

@un-suflet-anonim

[un-suflet-anonim]

Când te privești în oglindă ce vezi, tu suflet fără culoare și miros,tu care rănești, distrugi și arzi în jurul tău tot ce e frumos?!

@un-suflet-anonim

[un-suflet-anonim]

Nu am știut cum să țin fericirea strâns lângă mine când am dat peste ea, căci niciodată nu am fost fericit. Și cum nu am știut niciodată ce e fericirea, n-am știut nici cum să o recunosc.

@un-suflet-anonim

[un-suflet-anonim]

- Eu chiar te-am iubit!

Murmură privind la cafeaua încă aburind din ceașca pe care o ținea între mâinile ei reci.

- Știu!

Pe un ton foarte degajat îi răspunde femeii pe care până azi o iubea mai mult decât se iubea pe sine însuși. Fără ca măcar în vocea lui să se simtă vreo urmă de durere sau regret, bărbatul se ridică de la masă în timp ce ochii lui priveau pe fereastra din spatele ei. Nu avea curajul să o privească în ochi, căci îi era teamă de ceea ce avea să vadă acolo. Dar ce lupte ducea în interiorul lui, Ea nu avea să știe niciodată.

- Și doare! Iubirea mea pentru tine doare atât de tare!

             Șoptește simțind cum puterile o slăbesc. El dă din cap aprobator fără a-i mai adresa nici un cuvânt. Ridicându-se de pe locul său, El își pune mâinile în buzunarele pantalonilor și înainte de a intra în fosta lor cameră printre amintirile încă proaspete închise acolo,  el se oprește în tocul ușii replicând.

- Poți să stai cât de mult ai nevoie. Nu mă va deranja pentru că eu voi fi cel de care va părăsi apartamentul.

Incapabilă de a mai vorbi, fata începe să plângă în tăcere înghițindu-și din când în când suspinele și durerea, dar de fiecare dată părea sa fie tot mai rău, simțea că se sufocă și nu poate să respire. O durea pieptul și o ardea, de parcă cineva o zgâria și se juca cu focul acolo. Nu înțelegea de ce iubirea lor s-a sfârșit peste noapte, și de ce comportamentul lui s-a schimbat așa de brusc. Ce avea ea să facă acum cu toate aceste dureri și resturi de iubire? Cum avea să se debaraseze de ele, când ele o ucideau încet?

Deodată simțea că nu-și mai găsește locul. Încerca din răspunderi să se abțină ca să nu pară jalnică, dar își dăduse seama că nu mai avea puterea să se și prefacă, așa că lăsă toată durerea să iasă afară nepăsându-i că El o va auzi. Pentru prima dată în viața ei nu o interesa că arăta patetică și demnă de milă în fața unui bărbat care nu a știut cum să o iubească. Ce vină avea Ea că El fusese infirm sentimental și emoțional?

Voia să-și desfacă pieptul și să-și scoată inima. Voia sa o pună în palmele lui și să simtă cum bate pentru el. Voia să-l vadă cu lacrimi pe obraji și îngenunchi. Acum cum va învăța Ea să trăiască fără el?  Cum?!

Între timp, El închide ușa în urma lui lăsând lacrimile să-i cadă pe față. Se așeză pe podeaua rece lipindu-și spatele de ușă. Se simțea epuizat și totuși nu înțelegea de ce sentimentul de ușurare se transformase brusc într-un sentiment de regret. Auzindu-i plânsetele dureroase, El își închide ochii și lăsă câteva lacrimi să-i spele obrajii.

- Ce-am făcut, Doamne? Ce-am făcut?! În ce-am transformat iubirea noastră?!

El mormăie rămânând în aceeași poziție până când razele roșiatice ale soarelui îmbrăcaseră întreaga casă. Apusul începuse să-și țese pânza peste întreaga natură scufundând sufletele lor în valuri de dor și tristețe. Atunci când Ea reușise să se calmeze, își revigorase fața cu apa rece de la robinet și-și șterse chipul pe prosop ;i apoi privind către fosta lor cameră.

- Ai dreptate! Acesta este sfârșitul nostru... chiar dacă doare!

 Ea aruncă prosopul pe masă, își îmbrăcă haina care zăcea pe canapeaua din camera de zi părăsind casa ce începuse să se afunde în întunericul amintirilor rămase în urma ei.

@un-suflet-anonim

[un-suflet-anonim]

Ieri a fost ultima cafea pe care am mai băut-o împreună.

Azi, beau singur cafeaua. Nu mai are același gust ca până ieri. Azi e la fel de amară ca durerea ce îmi pulsează acum prin vene și se imprimă, puțin câte puțin, în sufletul meu.

@un-suflet-anonim

[un-suflet-anonim]

Chiar și iubirea cea nemuritoare, la sfârșit, și ea moare!

@un-suflet-anonim

[un-suflet-anonim]

Tu, un străin de vise și de lume, sfărâmi sub talpa-ţi nemiloasă un suflet inocent şi fără vină. Arunci în calea mea numai durere şi singurătate, fără să priveşti ce laşi în urma ta, fără să-ţi pese că-n jocul tău mai rupi o rază de lumină, mai strivești un zâmbet, mai ucizi un gând cu noi .

@un-suflet-anonim