#inimă obosită | Explore Tumblr Posts and Blogs

saintelegembisericaluidumnezeu · 5 years

Text

Mama de la țară își întâlnește nora de la oraș

Liu Jie, Hunan

Puncte de vedere diferite, conflicte invariabile

Sunt o soție casnică obișnuită, o soție bună și o mamă iubitoare, am mare grijă de soțul și de copiii mei, sunt harnică şi chibzuită în treburile gospodăriei mele și nu mi-am cheltuit banii cu nesăbuință niciodată. Dar mi s-a întâmplat ceva inimaginabil. Fiul meu s-a căsătorit cu o fată pasionată de modă, căreia chiar îi place să se distreze, să se îmbrace elegant și să fie în ton cu tendințele lumii. Ea urmărea și cumpăra orice era la modă în lume, arunca banii cu nemiluita și oricât de mult câștiga în fiecare lună, la fel de mult şi cheltuia. Deoarece era o diferență uriașă între modurile noastre de a gândi și de a trăi, eu şi nora mea eram deseori în conflict, ajungeam la certuri furioase și problemele noastre continuau să se intensifice.

Într-o zi, am văzut-o pe nora mea venind cu o sacoșă în mână, așa că m-am apropiat repede să o întreb ce a cumpărat și câți bani a cheltuit. S-a luminat la față și mi-a spus: „Am cumpărat o rochie, nu a fost scumpă, doar 400 și ceva de yuani.” Când am auzit asta, m-am supărat foarte tare: cum poate fi atât de relaxată? Se comporta ca și cum ar fi fost foarte bogată. Când cumpăr o rochie, costă sub 100 de yuani și o port mai mulți ani. Cu toate acestea, hainele pe care le cumpăra ea erau scumpe și, odată ce nu mai erau la modă, nu le mai purta, iar șifonierul i se umplea până la refuz de haine; pe cât mă gândeam mai mult la asta, pe atât mă enervam mai tare și începuse să mi se citească pe față. Când nora mea a văzut că nu sunt fericită, i-a dispărut zâmbetul de pe față, s-a întors și a intrat în dormitorul ei, iar eu am auzit-o cum trântește ușa.

Sfaturi neglijate, distanța se mărește

Mai târziu, ori de câte ori o vedeam întorcându-se de la cumpărături, o certam: „Lili, uită-te la familia noastră, nu suntem prea bogați, în curând copilul tău va crește și vor fi multe lucruri pe care va trebui să cheltuim bani, așa că nu mai putem continua să cheltuim atât de nechibzuit. Dacă avem haine și pantofi care ni se potrivesc, atunci este suficient; nu putem continua să aruncăm așa banii. Trebuie să ții cont de viitorul tău.” Dar nora mi-a răspuns că ea și fiul meu știu cum să-și trăiască viețile și că nu trebuie să-mi fac prea multe griji pentru asta. Văzând că nu-mi înțelege punctul de vedere mă făcea s-o antipatizez și deseori ne certam cu privire la aceste lucruri. Mai târziu, când s-a întors iar de la cumpărături, m-a evitat, profitând de faptul că nu eram atentă. A intrat tiptil în camera ei și nu a ieșit decât după ce își ascunsese lucrurile. După ce am aflat, m-am supărat foarte rău, dar știam că nu are rost să discut despre asta, tot ce puteam face e să mă fac că nu văd și să accept. Dar, pe măsură ce timpul trecea, nu mai suportam și deseori mă plângeam fiului meu. Era dificil pentru fiul meu, care era prins la mijloc, și, într-o zi, m-a întrebat pe neașteptate: „Mamă, când Lili merge la cumpărături, nu-ți cere bani, așa că de ce te superi atât de tare?” Văzând că și fiul meu era de partea ei, m-am simțit deosebit de rănită și întristată. M-am enervat atât de tare, încât i-am ignorat mai multe zile. Dar, apoi, nora mea s-a comportat ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, fapt care m-a enervat și mai tare.

Îndrumată de cuvântul Domnului, am găsit cauza problemei

Într-o zi, când fiul meu i-a spus nurorii mele că urmau să plece acasă la un coleg de-al lui să ia masa, s-a dus în camera ei să se machieze și n-a coborât nici după o oră. Văzând-o astfel, am urcat la ea și i-am făcut morală: „De fiecare dată când te machiezi atâta este doar o pierdere de timp!Eu nu m-am machiat niciodată în toată viața mea și am reușit să mă descurc; nu sunt mai urâtă decât alți oameni și îmi accept aspectul natural.” Când nora mea m-a auzit spunând asta, a început să se certe cu mine și m-am enervat atât de tare încât am vrut să plec imediat din casă și să trăiesc singură, departe de ea. Mi-am spus în sinea mea: „Ce nu pot să văd nu mă poate răni.” Dar m-am uitat la fiul meu și la nepoata mea și am știut că nu pot fi atât de lipsită de inimă, așa că am fost forțată să abandonez planul ăsta. Dar antipatia pe care o aveam față de nora s-a adâncit din ce în ce mai mult și deseori ajungeam la certuri din lucruri minore. Nu păstram pacea în casă.

Trăind în tipul acesta de casă în care erau mereu certuri, mă simțeam foarte obosită și ursuză, așa că m-am gândit că, eu fiind credincioasă în Dumnezeu, îmi dezvăluiam firea coruptă certându-mă cu nora mea așa, cât e ziua de lungă, și că asta nu respecta voia lui Dumnezeu. În suferința mea, tot ce puteam face era să mă rog lui Dumnezeu: „O, Dumnezeule! Știu că nu ar trebui să mă cert cu nora mea pentru probleme mărunte, dar pur și simplu nu mă pot abține. O, Dumnezeule! Te rog să mă luminezi, te rog, fă-mă să înțeleg cum să-mi tratez nora într-un mod care să respecte voia Ta, sunt dornică să practic adevărul ca să Te mulţumesc.” După ce m-am rugat lui Dumnezeu, am deschis la cuvântul Lui și am citit un fragment în care El spune: „Ce includ acestea? (Stil de îmbrăcăminte și machiaj.) Acesta este un lucru cu care oamenii intră adesea în contact. Stilul de îmbrăcăminte, moda și tendințele, acesta este un aspect neînsemnat” („Dumnezeu Însuși, Unicul (V)” din Cuvântul Se arată în trup). „Pentru om, care nu este sănătos la corp și la minte, care nu știe niciodată ce este adevărul, care nu poate spune diferența dintre lucrurile pozitive și cele negative, aceste tipuri de tendințe, una după cealaltă, îi fac pe toți să accepte, de bunăvoie, aceste tendințe, viziunea de viață și valorile care vin de la Satana. Ei acceptă ceea ce le spune Satana despre modul de abordare a vieții și despre modul de a trăi, pe care Satana «îl revarsă» asupra lor. Ei nu au nici puterea și nici capacitatea, cu atât mai puțin conștiința de a se împotrivi” („Dumnezeu Însuși, Unicul (VI)” din Cuvântul Se arată în trup). Prin revelația cuvântului lui Dumnezeu, am înțeles în cele din urmă acest lucru: tendința lumii este un mijloc prin care Satana corupe omul. Satana profită de tendințele sociale pentru a ne controla și a ne păcăli, ne învață tot felul de puncte de vedere incorecte, precum „Dragostea oamenilor pentru aspectul plăcut este înnăscută”, „Haina îl face pe om, șaua, pe cal” și „Trăieşte clipa prin plăcere, căci viața este scurtă.” Odată ce aceste puncte de vedere greșite ne intră în minte, noi credem că: viețile noastre ar trebui să se axeze pe căutarea frumuseții și pe grija pentru felul în care ne îmbrăcăm, iar acest lucru este natural și normal. Cum te îmbraci este un simbol care îți dovedește statutul și valoarea; dacă porți lucruri frumoase și la modă și dacă te machiezi pentru a fi mai frumoasă, atunci nu vei fi respinsă de societate, vei fi prețuită de alții; dacă nu, vei fi denigrată și desconsiderată de alții. Din cauza acestui punct de vedere greșit, suntem atrași fără să ne dăm seama de tendinţe rele şi le continuăm. Privind către societatea de astăzi, nu contează dacă ești tânăr sau bătrân, toată lumea este în pas cu ultima modă și urmărește tendin��ele curente, toată lumea vrea să poarte haine extravagante și să se înfrumusețeze prin machiaj, cine este în linia întâi la un moment dat este urmărit de toți și nimeni nu crede că acesta este un lucru negativ care provine de la Satana; dimpotrivă, toți au impresia că urmărirea acestor lucruri este rezonabilă și așa cum trebuie să fie. Nora mea nu crede în Dumnezeu, nu înțelege adevărul, nu are discernământ, deci cum să nu fie afectată, dacă își trăiește viața în astfel de condiții? Ea iubește frumusețea, îi place să se gătească și îi place să-și irosească banii pentru că este afectată, influențată și coruptă de tendințele rele ale Satanei. Fiind îndemnată de aceste tipuri de tendințe rele, este extrem de vanitoasă, întotdeauna se compară cu alții și crede că hainele și machiajul pe care le poartă sunt moneda ei de schimb prin care își crește valoarea. Într-adevăr, nora mea nu are libertatea de a acționa independent. Ajungând să înțeleg aceste lucruri, am reușit să identific cauza problemei și am simțit că totul a devenit deodată clar.

Apoi, am venit înaintea lui Dumnezeu și m-am rugat: „O, Dumnezeule! Sunt dispusă să renunț la prejudecăţile mele față de nora mea. Fie ca Tu să mă îndrumi astfel încât să mă pot lăsa pe mine deoparte și să fac și să văd lucrurile conform cuvântului Tău.” De atunci înainte, ori de câte ori vedeam că nora mea cheltuia bani cu nesăbuință la cumpărături și mă simțeam prost, mă rugam lui Dumnezeu și-I căutam protecția, astfel încât inima mea să fie împăcată în prezența Lui. Încet, dar sigur, nu mai aveam la fel de multă ură în inimă față de nora mea și, prin cuvântul lui Dumnezeu, mi-am dat seama de următorul lucru:toți facem parte din rasa umană coruptă, toți trăim sub domeniul Satanei și suntem păcăliți de Satana, toți trăim involuntar pe baza firilor noastre corupte. Nora mea este, de asemenea, o victimă a acestor tendințe rele, nu ar trebui să o urăsc și, cu siguranță, nu ar trebui să o tratez pe baza firii corupte a Satanei. Satana este principalul vinovat pentru toate aceste lucruri, Satana este mai detestabil decât orice altceva.

Am continuat astfel o perioadă îndelungată, gândindu-mă că deja îmi lăsasem deoparte prejudecăţile față de nora mea, dar, deoarece nu aveam o cunoaştere reală a naturii mele corupte, deoarece firea vieții mele nu se schimbase, când mă confruntam cu lucruri care nu erau conform dorințelor mele, firea mea coruptă era dezvăluită din nou.

Cuvântul lui Dumnezeu m-a condus spre conştiinţa de sine

Într-o lună, după ce nora mea a cheltuit toți banii pe care îi avea la dispoziție, nu am avut suficienți bani să ne plătim asigurările sociale. După ce am descoperit acest lucru, am fost cuprinsă de atâta furie încât am vrut s-o dau afară imediat pe nora mea. Chiar când voiam să mă enervez pe ea, mi-am dat seama, deodată, că din nou trăiesc într-o stare nedreaptă, așa că m-am calmat repede și m-am rugat la Dumnezeu, căutându-I protecția asupra mea, astfel încât să pot să nu-mi tratez nora după cum îmi dicta trupul.

Când am deschis cartea cu spusele lui Dumnezeu, am citit unde spune: „Nu fiți neprihăniți de sine; […] Dacă îi consideri pe alții ca fiind mai puțin decât tine, atunci ești neprihănit de sine, încrezut și nu ești de folos nimănui” („Capitolul 22” din „Cuvântări ale lui Hristos la început” în Cuvântul Se arată în trup). Judecata și mustrarea cuvântului lui Dumnezeu m-au făcut să recunosc că niciodată nu-mi plăcuse nora mea pentru că niciuna dintre acțiunile ei nu fusese conform așteptărilor mele, nu îndeplinea standardul a ceea ce eu credeam că trebuie să fie o noră. Eu sunt o gospodină cumpătată și îi ceream nurorii mele să fie la fel, să fie o soție bună și o mamă iubitoare. Când am văzut că nu doar că nu este harnică și chibzuită, ba chiar își cheltuie banii nesăbuit, am disprețuit-o și am crezut că nu înțelege lucrurile și că pur și simplu își aruncă banii pe fereastră. În plus, voiam și ca nora mea să mi se supună în orice îi ceream și să trăiască în conformitate cu stilul meu de viață. De câte ori nora mea nu făcea ceea ce îi ceream, mă enervam, o criticam și îi aruncam priviri răutăcioase. Dar, în acest moment, am înțeles în cele din urmă că fusesem pe deplin controlată de natura satanică a lui „pune-te deasupra a orice altceva”, întotdeauna dorind să ascund adevărul de mase și să am ultimul cuvânt. Tot ce exprimam era o fire coruptă arogantă și neprihănită de sine, iar asta nu era spre beneficiul nimănui. „Mai mult decât atât, eu şi nora mea suntem din generații diferite, nu suntem afectate și influențate de societate în același fel, dar eu îmi folosesc întotdeauna propriile standarde atunci când îi cer lucruri; nu înseamnă asta că sunt arogantă și îngâmfată? Nu sunt o persoană dominatoare? M-am gândit la cum Dumnezeu este suprem, cum chiar S-a arătat în trup pentru a Se ascunde cu umilință și în anonimat printre noi pentru a săvârși lucrarea de mântuire a omului, cum Dumnezeu nu Și-a folosit niciodată poziția Sa pentru a oprima oamenii și nu a forțat oamenii să-I pună cuvântul în practică, cum, de la început, a exprimat doar adevărul pentru a-i furniza provizii omului și Și-a folosit dragostea pentru a-l mișca pe om și pentru a-l face să se pocăiască. Dar, ori de câte ori ne răzvrătim împotriva lui Dumnezeu și ne opunem Lui, deși Își folosește cuvântul ca să ne expună și să ne judece, în același timp, El ne îndrumă cu răbdare, ne sprijină și ne aprovizionează, iar apoi, cu mare răbdare și îngăduinţă, ne așteaptă să ne întoarcem la El. Dumnezeu este atât de umil și atât de bun! Totuși, eu, care sunt profund coruptă, mă comport atât de arogant și, fără motiv, întotdeauna îmi forțez nora să mă asculte din poziția mea de soacră și tot ceea ce trăiesc este firea coruptă.” Pe cât mă gândeam mai mult la asta, pe atât mă simțeam mai rușinată. Vedeam că fusesem atât de adânc coruptă de Satana încât, atunci când m-am confruntat cu aceste lucruri, nu mi-am putut liniști inima în prezența lui Dumnezeu. Naturalețea mea era foarte puternică și aveam prea multe dorințe personale, iar de multe ori pierdusem mărturia. Chiar nu eram potrivită să trăiesc în prezența lui Dumnezeu.

Apoi, am citit și în cuvântul lui Dumnezeu fragmentul în care spune: „Este inacceptabil să nu te cunoști pe tine însuți. Mai întâi, vindecă-ți propria ta boală și, prin faptul că mănânci și bei mai mult cuvintele Mele, contemplând cuvintele Mele, trăiește-ți viața și fă lucruri potrivit cuvintelor Mele; indiferent dacă ești acasă sau într-un alt loc, ar trebui să-I permiți lui Dumnezeu să folosească puterea în interiorul tău. Leapădă-te de trup și de ce-ți este natural. Lasă întotdeauna cuvintele lui Dumnezeu să aibă stăpânire în tine. Nu este nevoie să-ți faci griji că viața ta nu se schimbă; vei ajunge, încet, să simți că firea ta s-a schimbat foarte mult” („Capitolul 22” din „Cuvântări ale lui Hristos la început” în Cuvântul Se arată în trup). Cuvântul lui Dumnezeu mi-a arătat moduri de practică și am devenit conștientă că exista o lecție pe care s-o studiez dincolo de faptul că eu și nora mea nu puteam trăi în armonie, că ar trebui să intru în adevărul relevant, că nu-mi puteam fixa privirea asupra nurorii mele întreaga zi. „Trebuie să mă concentrez pe renunțarea la firea mea satanică arogantă și îngâmfată. Nu pot să continui să-i cer nurorii mele să mă asculte, conform punctelor mele de vedere tradiționale și a firii mele vechi naturale, și nu pot rămâne în poziția mea de soacră pentru a-mi oprima nora. Trebuie să învăț cum să renunț la poziția mea de persoană mai în vârstă, să las cuvântul lui Dumnezeu să dețină puterea în inima mea, să folosesc adevărul ca să-mi rezolv problemele și să trăiesc umanitatea normală.” După ce am înțeles voia lui Dumnezeu, m-am rugat Lui spunându-I că m-am decis să mă trădez pe mine însămi și să practic cuvântul lui Dumnezeu.

Am practicat adevărul și am început să mă înțeleg cu nora mea

Într-o zi, când nora mea s-a întors acasă de la serviciu, îmi făceam treburile prin gospodărie și am văzut-o cu mâinile pline de sacoșe și cu sacoșe în spate așa că, fără să mă gândesc, am întrebat-o: „Duci lucruri și în mâini, și în spate, ce faci?” Nora mi-a spus: „Am cumpărat două perechi de pantofi din piele și o pereche de sandale din piele.” Imediat ce am auzit că tocmai cumpărase trei perechi de pantofi odată era cât pe ce să spun ceva dar, brusc, mi-am dat seama că, din nou, îi ceream să se comporte conform dorințelor mele și atunci m-am rugat lui Dumnezeu în liniște. În acel moment m-am gândit cum cuvântul lui Dumnezeu spune: „În firile oamenilor normali nu există necinste sau înșelăciune, oamenii au o relație normală unii cu ceilalți, ei nu rămân singuri, iar viețile lor nu sunt nici mediocre, nici decadente. Deci, la fel este înălțat Dumnezeu printre toți, cuvintele Lui pătrund printre oameni, ei trăiesc în pace unul cu celălalt și, sub îngrijirea și protecția lui Dumnezeu, pământul este plin de armonie, fără amestecul Satanei, iar slava lui Dumnezeu deține cea mai mare importanță în rândul oamenilor” („Capitolul 16” din Interpretări ale tainelor cuvintelor lui Dumnezeu către întregul univers în Cuvântul Se arată în trup). Luminarea cuvântului lui Dumnezeu m-a făcut să mă calmez destul de mult față de atitudinea mea inițială mânioasă. M-am gândit la hotărârea despre care Îi spusesem lui Dumnezeu că am luat-o și mi-am dat seama că, în acea zi, Dumnezeu mijlocise aceste împrejurări ca eu să-mi schimb firea coruptă, să pot trăi umanitatea normală și să pot pune cuvântul lui Dumnezeu în practică. Aceasta implica să fiu martoră, nu trebuia să-mi mențin privirea constant pe nora mea, trebuia să mă las deoparte pe mine însămi și apoi să mă bazez pe Dumnezeu pentru a scăpa de firea mea arogantă și pentru a trăi asemeni unui om adevărat. Nora mea are stilul ei de viață, nu ar trebui să mă implic, ar trebui să o respect și să las natura să-și urmeze cursul în toate privințele. Când a văzut că nu aveam de gând să-i spun nimic, a zâmbit și și-a dus pantofii în cameră. Privind această scenă, I-am mulțumit în tăcere lui Dumnezeu. Dacă n-ar fi fost luminarea și îndrumarea cuvântului lui Dumnezeu, atunci astăzi ar fi fost inevitabil ca eu şi nora mea să nu ne certăm.

După asta, nu a mai contat dacă nora mea a cumpărat cosmetice sau haine, nu am mai întrebat-o despre asta și nu i-am mai dat atenție, am tratat-o adecvat conform cuvântului lui Dumnezeu și, înainte să-mi dau bine seama, renunțasem la prejudecățile pe care le aveam față de nora mea. După ce am început să practic acest lucru, nu a mai fost la fel de dificil să mă înțeleg cu nora mea precum în trecut. Ce e minunat este că, încet, nora mea s-a schimbat și a început să mă ajute la treburile din casă și a început să spele ea însăși hainele fiului și nepoatei mele. Nici nu mai cheltuia bani la fel de nechibzuit ca înainte, iar atmosfera din casă a devenit din ce în ce mai armonioasă.

Într-o zi fiul meu mi-a spus: „Mamă, Lili spune că te-ai schimbat, că, înainte, ori de câte ori o vedeai mergând la cumpărături, erai nefericită și o întrebai despre asta, dar acum nu mai ești ca înainte.” Auzindu-mi fiul spunând asta, m-am simțit foarte fericită și i-am răspuns: „Faptul că m-am schimbat se datorează numai cuvântului lui Dumnezeu Atotputernic. Înainte, eram foarte arogantă și îngâmfată, voiam întotdeauna ca Lili să facă lucrurile conform stilului meu de viață, nu am ținut cont niciodată de sentimentele ei și nu m-am pus în locul ei ca să analizez lucrurile. Dacă nu era îndrumarea cuvântului lui Dumnezeu, atunci nu aș fi ajuns să-mi cunosc firea coruptă și nu aș fi putut să mă schimb, ceea ce ar fi făcut să fie inevitabil ca eu și Lili să ne certăm în fiecare zi. De acum înainte voi încerca să nu-i mai dau lecții, Lili este adultă, are propriul stil de viață, iar eu, ca soacră, trebuie s-o respect și să-i acord libertate.” Auzindu-mi răspunsul, fiul meu mi-a spus foarte fericit: „Mamă, Dumnezeu Atotputernic în care crezi este cu adevărat măreț!”

Prin experiența mea, am simțit cu adevărat bucuria care vine din practicarea cuvântului lui Dumnezeu. Cuvintele lui Dumnezeu chiar ne pot schimba și mântui, permițându-ne să trăim vieți fericite și binecuvântate. Acum, familia mea poate să trăiască împreună în armonie și pentru acest lucru îi mulțumesc lui Dumnezeu din adâncul inimii că m-a mântuit. Fie ca toată slava să fie a lui Dumnezeu Atotputernic!

Sursa: Biserica lui Dumnezeu Atotputernic

Aceste mărturii creștine vă vor ajuta să simțiți dragostea și mântuirea acordate de Domnul. Vizionați acum.

#Binecuvântarea lui Dumnezeu #Cuvântul lui Dumnezeu #mântuire #voia lui dumnezeu #Marturii crestine

0 notes

inger-printre-oameni · 8 years

Quote

-Cum ai dormit ? -M-am trezit mai obosită decât am fost înainte să mă pun să dorm... -De ce ? -Nu puteam dormi...am adormit greu... Fiecare bătaie de inimă a mea o simțeam foarte puternic și mă durea... Mă durea foarte tare... În cap auzeam doar bătăile inimii mele... De dimineață m-am trezit cu o durere de cap din cauza zgomotelor din mintea mea.... S-au adunat multe, s-au întâmplat multe și uneori simt că cedez... Nu m-aș mira dacă ar ceda și inima mea într-o zi... -Offf....

DaDe

#DaDe #sentimente #iubire #dragoste #zgomote #inimă #somn #durere #oboseală #el

690 notes · View notes

mayssaalexandra · 7 years

Text

M-am săturat să vă aud mereu spunând către aceea fată care nu face alt ceva decât să stea cu telefonul în mână, să scrie, să se uite prin clasă, să ridice mâna când știe, să se ridice în picioare când e ascultată sau când pleacă acasă de la școală, de ce face astea? Dar ce ar trebui să facă? Să stea în curte cu prietenii? A, ai uitat, ea nu are pe nimeni, decât niște părinții de toată jena un tată care e vai de capu’ lui nu e în stare decât să-i arunce reproșurii peste reproșurii, și o mamă care nu e mama ei dar care pretinde că o cunoaște când defapt nu știe nimic despre ea, mai are o rază de soare…care speră să nu plece cum fac toți, acel mic soare să rămână în viața ei. De 1 zi nu a vorbit cu nici unul dintre voi cu nici unul dintre acei “buni prietenii” ce vă credea-ți, iar voi nu nici nu a-ți băgat-o-n seamă, de ce? A, da pentru că nici ea nu a făcut-o? Nu, nu a făcut-o pentru că și-a dat seama că voi nu sunteți decât niște cunoștințe, colegii și nimic mai mult. Știți, nici nu mai are de gând să vă caute, iar voi nu o s-o face-ți nici atât. Cu voi sau fără voi va fii tot la fel, ea și cu voi se simțea singură, până acea rază de soare răspundea la mesaj. Haha, mă face-ți să râd, cum dracu’ s-o întrebi “Ce ai?”, nu are nimic, doar că nu e bine, se simte rău, e singură, incompletă, supărată, rănită, o dor toate, simte cum totul în ea se distruge, e obosită rău de tot dar nu are nimic, că de zâmbește, și pentru voi pare fericită. De aceia se distanțează de toți. Voi doar stați, și uitați-vă cum pleacă de lângă voi. Și așa nu va păsat, pentru ce să mai stea? Nu are de ce, așa că pleacă.

#Inimă în perfuzii💀 — @mayssaalexandra

1 note · View note

un-suflet-anonim · 11 months

Text

Știe cineva cum aș putea să-mi golesc inima de sentimente?

@un-suflet-anonim

14 notes · View notes

laudeluidumnezeucelatotputer · 5 years

Text

Mama de la țară își întâlnește nora de la oraș

Puncte de vedere diferite, conflicte invariabile

Sfaturi neglijate, distanța se mărește

Îndrumată de cuvântul Domnului, am găsit cauza problemei

Trăind în tipul acesta de casă în care erau mereu certuri, mă simțeam foarte obosită și ursuză, așa că m-am gândit că, eu fiind credincioasă în Dumnezeu, îmi dezvăluiam firea coruptă certându-mă cu nora mea așa, cât e ziua de lungă, și că asta nu respecta voia lui Dumnezeu. În suferința mea, tot ce puteam face era să mă rog lui Dumnezeu: „O, Dumnezeule! Știu că nu ar trebui să mă cert cu nora mea pentru probleme mărunte, dar pur și simplu nu mă pot abține. O, Dumnezeule! Te rog să mă luminezi, te rog, fă-mă să înțeleg cum să-mi tratez nora într-un mod care să respecte voia Ta, sunt dornică să practic adevărul ca să Te mulţumesc.” După ce m-am rugat lui Dumnezeu, am deschis la cuvântul Lui și am citit un fragment în care El spune: „Ce includ acestea? (Stil de îmbrăcăminte și machiaj.) Acesta este un lucru cu care oamenii intră adesea în contact. Stilul de îmbrăcăminte, moda și tendințele, acesta este un aspect neînsemnat” („Dumnezeu Însuși, Unicul (V)” din Cuvântul Se arată în trup). „Pentru om, care nu este sănătos la corp și la minte, care nu știe niciodată ce este adevărul, care nu poate spune diferența dintre lucrurile pozitive și cele negative, aceste tipuri de tendințe, una după cealaltă, îi fac pe toți să accepte, de bunăvoie, aceste tendințe, viziunea de viață și valorile care vin de la Satana. Ei acceptă ceea ce le spune Satana despre modul de abordare a vieții și despre modul de a trăi, pe care Satana «îl revarsă» asupra lor. Ei nu au nici puterea și nici capacitatea, cu atât mai puțin conștiința de a se împotrivi” („Dumnezeu Însuși, Unicul (VI)” din Cuvântul Se arată în trup). Prin revelația cuvântului lui Dumnezeu, am înțeles în cele din urmă acest lucru: tendința lumii este un mijloc prin care Satana corupe omul. Satana profită de tendințele sociale pentru a ne controla și a ne păcăli, ne învață tot felul de puncte de vedere incorecte, precum „Dragostea oamenilor pentru aspectul plăcut este înnăscută”, „Haina îl face pe om, șaua, pe cal” și „Trăieşte clipa prin plăcere, căci viața este scurtă.” Odată ce aceste puncte de vedere greșite ne intră în minte, noi credem că: viețile noastre ar trebui să se axeze pe căutarea frumuseții și pe grija pentru felul în care ne îmbrăcăm, iar acest lucru este natural și normal. Cum te îmbraci este un simbol care îți dovedește statutul și valoarea; dacă porți lucruri frumoase și la modă și dacă te machiezi pentru a fi mai frumoasă, atunci nu vei fi respinsă de societate, vei fi prețuită de alții; dacă nu, vei fi denigrată și desconsiderată de alții. Din cauza acestui punct de vedere greșit, suntem atrași fără să ne dăm seama de tendinţe rele şi le continuăm. Privind către societatea de astăzi, nu contează dacă ești tânăr sau bătrân, toată lumea este în pas cu ultima modă și urmărește tendințele curente, toată lumea vrea să poarte haine extravagante și să se înfrumusețeze prin machiaj, cine este în linia întâi la un moment dat este urmărit de toți și nimeni nu crede că acesta este un lucru negativ care provine de la Satana; dimpotrivă, toți au impresia că urmărirea acestor lucruri este rezonabilă și așa cum trebuie să fie. Nora mea nu crede în Dumnezeu, nu înțelege adevărul, nu are discernământ, deci cum să nu fie afectată, dacă își trăiește viața în astfel de condiții? Ea iubește frumusețea, îi place să se gătească și îi place să-și irosească banii pentru că este afectată, influențată și coruptă de tendințele rele ale Satanei. Fiind îndemnată de aceste tipuri de tendințe rele, este extrem de vanitoasă, întotdeauna se compară cu alții și crede că hainele și machiajul pe care le poartă sunt moneda ei de schimb prin care își crește valoarea. Într-adevăr, nora mea nu are libertatea de a acționa independent. Ajungând să înțeleg aceste lucruri, am reușit să identific cauza problemei și am simțit că totul a devenit deodată clar.

Cuvântul lui Dumnezeu m-a condus spre conştiinţa de sine

Am practicat adevărul și am început să mă înțeleg cu nora mea

#evanghelia #mântuirea #rugăciune #marturii crestine #cuvantul lui dumnezeu

0 notes

bibgirl · 6 years

Text

Gând din suflet

Sunt obosită . Sunt obosită să mai simt atâta durere și singurătate. Toți oamenii pe care îi iubesc pleacă și rămân cu nimic. Îmi simt pleoapele grele și respir cu greu. Îmi fulgeră prin amintire. Îi văd ochii verzi ce nu demult mă priveau cu atâta iubire, parul negru și culoarea pielii, buzele roșii, pline. Nu ele o făceau o femeie frumoasă. Cu adevărat frumoasă o făcea modul ei de a vedea lumea. Era puternică. Avea o inimă mare și era prea deșteaptă parcă pentru vârsta ei. Îi simt îmbrățișarea. Știa cum să mă liniștească doar atingându-mă. Mi-a fost mamă atunci când duceam dorul uneia care era plecată să ne câștige existența în altă tara. Și nu, nu țara asta e de vină, nici doctorii care nu îți țin sub control cancerul fără mii de euro în buzunar, nici sistemul care ne baga pe gat doar ce vrem noi să auzim. Suntem hrăniți cu propriile dorințe și noi nu vedem asta. Suntem lacomi și tânjim după speranțe și abia când pierdem esențialul ne dăm seama cât de bogați eram.

Am 19 ani, nu am tot ce mi-am dorit de la viata, dar am un drum înainte. E ora 00:20 și plâng după mătușa moartă, mama plecată în străinătate de mai bine de 14 ani, tatăl pe care nu l-am cunoscut niciodată, prieteni pe care îi pierd involuntar, iubiri spulberate și inimi frânte, dar eu nu văd ce e cu adevărat în fata mea. Mă las distrusă pentru că mă simt învinsă deja. Am 19 ani și simt că am trăit prea multe pentru vârsta mea. Apoi privesc puțin în jur. Ii aud vocea verișoarei mele, e ce mi-a mai rămas de la mama ei; fratele, bunicii, mama. Simt un rece pe spate, iar corpul îmi tremura presat de anii grei. Sunt bogată pe cât de trista sufletește. Nu condamn lumea pentru bucuria pierdută undeva prin 2014, nici pentru zâmbetul pe care azi greu, superficial îl mai schițez. Am rămas cu amintirea veșnică a oamenilor ce au trecut fugitiv prin viata mea și astfel, eu, rămân nemuritoare prin puternicele și profundele-mi emoții pictate pe suflet.

0 notes

vladagoncearovposts-blog · 7 years

Text

Prețul păcii

Și astăzi, iat-o, mama stă în prag, se reazemă ca și atunci de prispa rece și albastră, și de a suta oară se îndreaptă spre poarta corojită, veche și așteaptă... așteaptă ca să vnă el, să i se-arate, să i se coboare de pe dealu-nalt, să treacă drumul zguduind, să pună mîna pe portița nevopsită și inc-o dată, măcar încă o dată să-i vadă fața obosită și să-i cadă în genunchi. O! Doamne, cît ar vrea să-l vadă... O! Doamne cît ar vrea să-i spună... O! Doamne cît își vrea copilul înapoi... Dar nu mai vine, nu mai vine a cîta oară și mama pleacă, tîrîind picioarele agale, dar nu închide poarta nici acum, căci fiul său, odorul mamei poate o să se întoarcă.

„A fost război. Ecoul lui și azi mai este viu. Cămașe noi, mai vechi, amară amintire de la fiu”. A fost război - și bîntuie și astăzi, și răscolește țărna mormîntului matern și moaștele acelui fiu-erou. Acel erou trăiește sub pămînt, clădit în pietre și în smoală, noi ridicăm deasupra lui cetăți și ne ascundem, și fugim, și nu cătăm dreptatea, noi doar lăsăm să curgă drumul lung de sînge. O! Doamne sînge, sînge curge și acum,... nu potolește nimeni lacrima de sînge, nu strînge nineni inima bucăți și nu-i întoarece nimeni fiul mamei. Plecînd băiatul la război, i-a pus măicuței-n inimă speranța. Iar noi, acum cînd strîngem acea mînă goală și pieptul care nu mai scoate răsuflări ar trebui să rupem după ea pămîntul, să plîngem și să ne căim, dar noi fugim, fugim de omenia noastră, fugim de noi, de patrie și de trecut. Spuneții mamei cine-i drept și cine minte? Căci astăzi am uitat de-acel erou.

Trăind în forfota zilei de azi, alergăm din răsputeri, alergăm după aur, argint, bani și nu înțelegem că din viteză putem observa doar fețele...Opriți-vă ca să vedem și sufletul, opriți-vă să simtim durerea, să vărsăm lacrima și să pomenim oamenii cu adevărat OAMENI. Războiul din 1939-1945 reprezintă un capitol tragic, rupt din cartea vieții, pe păginile căruia atîta sînge-a curs, atîtea lacrimi au căzut și durerea s-a produs, pentru ca într-un final să observăm acel punc micuț, care încoronează opera inedită. Opera pe-a cărei file plutește soata poporului, a neamului și a străbuinilor noștrii. Cu toate că pecetea războiului mai arde și acum și doare orice amintire, trebuie să ne întoarcem la acel capitol, fiindcă el e zidit pe oasele strămoșilor noștri, e udat cu lacrima și durerea lor și e scăldat de purpuriul lor sînge. Trebuie să-i deschidem cortina, fiindcă sîntem plămădiți din același sînge, fiindcă lacrima lor ne-a săldat drumul și viitorul, fiindcă suflarea noastră le-o datorăm tot lor, bravilor eroi – strămoșilor noștrii. Celor care au pus pieptul, salvînd viitorul nostru de glonțul vrăjmașului, celor pe a căror oseminte s-a creat pămîntul, celor care în treacăt au văzut moartea; și nu s-au temut. Luptînd , au arătat că în această luptă incontinuă, viața a avut totuși o carte mai mare și adevărul a triumfat sub clinchetul de clopot răgușit. Am cîștigat! Victorie! Victorie!

În sfîrșit adevărul a triumfat, în sfîrșit am împăcat sufletul măicuței, care-și aștepta odorul la portița din vale, în sfîrșit se simte și la noi un aer proaspăt și curat... în sfîrșit descătușăm ecoul războiului, dezchizîndu-i colivia morții și pentru prima oară îi permitem să miroase a primăvara, să miroase a 9 mai,... a biruință.

M-așez pe iarba verde, mă uit la bolta albastră și abia acum conștientizez că tot ce am, tot ce sînt eu de fapt, le datorez celor care nu s-au temut de focul ce ardea noaptea sau de glontele care putea fi fatal, celor care-au luptat, au trecut prin foc și sabie, prin apa și frig, prin foame și răni adînci, pentru ca eu să simt miros de PACE și să înteleg că acest cuvint mic îmbie cel mai arzător sens, cea mai puternică evlavie și cea mai mare sete de viață. Ea, pacea, vine din înălțimi să ne vindece sufletele și să așeze fericire pe umerii noștrii. Pacea munte de aur este!

Haideți să păstrăm ceea ce avem mai scump, acele cămașe , amară amintire de la fiu...

„A fost război...” Și iată astăzi maica zace împăcată, căci fiul său i-al țării brav erou, căci viața el și-a dat-o nezadarnic și astăzi îl slăvim din nou, din nou, din nou...

„A fost război. Ecoul lui și azi mai este viu.”

0 notes

news24hrou · 7 years

Text

Mărturia emoționantă a unei supraviețuitoare după incendiul din Colectiv

„E aproape ora 5 dimineața și deschid obosită ochii. Am reușit să dorm, însumat, vreo 2 ore. Bandajele jilave mi se lipesc de răni și durerea începe să se trezească în corpul meu cu toată puterea de care este capabilă”, își începe mărturia Alexandra Furnea, rănită în incendiul din clubul Colectiv în noaptea de 30 octombrie 2015.

„Fiecare mișcare este un chin. Sistemul de susținere pe care l-a improvizat mama cu o seară în urmă – din perne și prosoape aduse de acasă – așa încât să nu dorm pe spatele recent grefat, a eșuat iar colțul unei perne se atinge de rana deschisă de pe omoplat, acolo unde nu s-a prins pielea. Simt că salteaua dură îmi jupoaie carnea în timp ce încerc să îmi ajustez cumva poziția ca să nu mai simt usturimea. Îmi vine să vomit din cauza senzației dar închid ochii și număr în gând până la 10, lent, asurzită de bătăile inimii mele panicate. „1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10”.

Începe să se facă zarvă pe coridor. Sosesc rând pe rând asistentele și aud discuțiile lor simple, de oameni sănătoși.Trag cu urechea la glumițele pe care le rostesc, în timp ce mă cuprind frisoanele. Este frig în salon deoarece geamurile nu sunt bine izolate iar caloriferul electric pe care ni-l dă seară de seară o asistentă cu suflet mare (în mod normal, nu ar avea voie să îl scoată din sala alăturată) nu face față temperaturii scăzute de afară. Încerc să mai dorm câteva minute dar, dintr-o dată, îmi amintesc că este iarăși luni și începe o nouă săptămână de chin. Realizez că urmează baia și încep să tremur și mai tare, dar de data aceasta de frică. Apoi, ca într-un coșmar care se adeverește, văd silueta asistentei în cadrul ușii.

Cu ochi miloși, femeia îmi spune pe nume: „Alexandra, vino la băiță”. Mâinile i se odihnesc pe spătarul scaunului cu rotile și ezită o clipă înainte să intre în salon ca să mă ajute să mă ridic din pat. Când face primul pas înspre mine, lacrimile îmi țâșnesc din ochi și se preling pe cojile de pe obrajii arși. Încep să plâng icnit, cu disperare, termurând tot mai tare de frig și de frică. În diminețile cu băi, mi-e teamă că am să mor de durere în cada verde în timp ce asistentele încearcă să îmi desprindă pielea moartă de pe răni, fără anestezie. Femeia plânge cu mine și încearcă să mă consoleze. Îmi cântă doine de la ieșirea din salon și până în sala de baie, cu respirația întretăiată.

Ajunsă în salonul acela care îmi devenise iad, mă lovește răcoarea. Cineva lăsase fereastra deschisă peste noapte iar aerul curat și pișcător de noiembrie se amestecase cu mirosul oribil de dezinfectanți de spital.

„E cam frig aici, Alexandra…Îmi pare rău. Cred că și apa va fi mai rece. Nu se încălzește nicicum”, aud vorbele asistentei care deschide robinetul și prinde în mâini capul banal de duș care, în ochii mei, arata ca un instrument de tortură. Femeia clătește cada verde și mă ajută să mă ridic din scaun. Merg șontâc sprijinită de ea – o ființă mică și fragilă – până la cadă și mă așez cu greu pe marginea ei. E rece iar contactul dintre guma udă și pielea mea înfiorată îmi face rău. Când picioarele îmi sunt întinse înauntru, încep din nou să plâng. Cerșesc un analgezic și mi se administrează Ketonal. Ceva mai puternic, vă rog din suflet! Nu se poate, vine răspunsul prompt din partea altei asistente aflate în trecere prin salon. Acum vine primul jet de apă care îmi udă bandajele lipite de răni. E înghețat și, peste carnea mea deschisă, se simte ca o nouă flacără, pustiitoare. Ketonalul se dovedește zi de zi a fi mult prea slab, așa că…simt totul, pe viu.

Plâng fără întrerupere în timp ce asistenta îmi desprinde atentă bandajele de pe răni. Tifonul se desface trăgând după el țesutul necrozat sau fragmentele lizate de grefă, lăsând în urmă doar rană vie, din care șiroiește sânge roșu, curat. Câteodată, bandajul este lipit rău de plagă și apa nu este suficientă pentru a-l înlătura. Atunci, el trebuie tras. Am senzația că îmi umblă cineva cu amnarul prin măruntaiele ființei în timp ce jetul aspru al dușului îmi pătrunde pe mușchiul dezgolit de arsură și pe tendoanele expuse. Durerea este atât de mare încât am impresia că, în orice clipă, inima mea va înceta să bată. Cada se umple de roșu și de bandaje murdare, pe care zac lipite bucăți de țesut. Din cauza infecției, grefele au murit din nou și în urmă au rămas suprafețe și mai mari de rană profundă.

Cândva, peticele acestea bolnave de carne moartă, devorată de microbi, au fost pielea mea frumoasă.

Asistenta scoate buretele pe care îl îmbibă cu Dexin, un săpun lichid chirurgical antibacterian. Apoi cu sufletul cât un purice, începe să îmi curețe spatele. Plâng fără oprire, pierdută într-un infern de neînțeles, până încep să mă sufoc și să o implor să se oprească. Simt deslușit că voi înnebuni dacă mai simt durerea aceea. Îmi vine să vărs de undeva din adâncul ființei mele toată suferința, toată fierea disperării mele din acele momente. Femeia încetează pentru o clipă tortura, apoi își ia inima în dinți și mă acoperă din nou cu jetul dur al dușului banal, de baie de apartament. „O să îmi pierd cunoștința”, îmi spun, în timp ce creierul meu refuză să cedeze și să îmi ofere măcar o fărâmă de întuneric.

„Cântă-mi, Auraș”, îi șoptesc asistentei iar aceasta cu glasul frânt, printre lacrimi, începe să fredoneze o doină. Tremur și mi-e greață, plâng și mi-e teamă. O ascult cântând, însă. E singura muzică pe care o pot auzi în acest iad și am nevoie de ea ca de aer. E unicul meu analgezic eficient, dar nu pentru carne, ci pentru inimă.

Sărmana femeie încearcă să reducă presiunea apei ca să mă doară mai puțin, dar aceasta este când rece, când caldă din cauza instalației defecte și acum mă cuprind din nou frisoanele. Renunță la burete și începe să mă spele cu mâinile acoperite cu mănuși de spital. Jetul de apă aleargă pe tot corpul meu în timp ce degetele ei rup bucăți din mine. Rămân în urmă goluri pe care nu le voi putea umple niciodată. Mâna dreaptă îmi este o masă amorfă de carne despicată. Văd albeața tendoanelor descoperite ale degetelor. Arată ca niște nervuri ale unei catedrale gotice în ruine. Întorc capul spre umărul stâng care mi se pare sculptat. Se cască un hău nedeslușit de carne acolo, din care curge neostoit sânge roșu, gros. Închid ochii ca să nu mai văd, dar simt, simt în continuare apa caldă-rece scurgând-se peste mine și, mă gândesc că focul acela din container continuă să ardă în fiecare dimineață, în sala de baie a Spitalului de Arși.

„Gata ești!”, aud glasul ușurat al asistentei care mă învelește în niște cearșafuri verzi din pânză. Îmi trece prin minte imaginea unui giulgiu mortuar și îmi vine din nou să vărs. Cu greu, cobor din cadă ajutată de femeie și mă așez pe în scaunul cu rotile. Asistenta mă duce pe hol, apoi în sala de pansamente. Aici, tocmai terminaseră de făcut bandajul unei alte colege de suferință. Sunt așezată pe pat și se începe desprinderea cearșafurilor verzi de rănile mele. Din sala de baie până aici, câțiva pași doar, acestea se lipiseră de plăgile sângerânde. Țip scurt când mă desfac din scaun cu rănile de pe fese iar asistenta de pansamente începe să mă curețe la rândul ei de piele moartă.

Tremur de durere în timp ce femeia mă unge peste plăgi cu Flamazin și îmi curăță înfecțiile cu soluție de Colistin. Ajunge la umărul stâng și încep din nou să plâng. „Nu mai suport” îmi cântă o mantră întoarsă în urechi, pe ritmurile sacadate de panică ale respirației mele.

„O așteptăm pe doamna doctor, Alex”, îmi spune ea pe un glas tandru.

Dar mie îmi e frig și îmi vine să vomit. Vreau să ajung în pat ca să încerc să dorm și să uit. Într-un final, apare medicul. Ține în mână telefonul setat pe „cameră” și începe să îmi facă poze la răni în timp ce frisoanele ma cuprind tot mai tare. O întreb cum mi-au ieșit probele și îmi spune că nu trebuie să îmi fac griji, pentru că acestea sunt curate. Același lucru i s-a spus și surorii mele – analizele sunt sterile. Trebuie să mă calmez, sunt zone care nu arată deloc bine dar și eu sunt de vină pentru că nu mănânc destul, dorm pe spate și sunt deprimată. Contează foarte mult starea de spirit, mi se spune, în timp ce medicul îmi apucă mâna dreaptă și văd că așază o găletușă banala de supermarket sub ea. Îi spusesem că degetul arătător s-a umflat foarte tare și arată ca și cum ar fi fost julit.

O întreb dacă s-a întâmplat ceva în sala de operație, deoarece m-am trezit din anestezie cu zgârieturi pe față, pe antebrațul stâng și pe ambele mâini. Evită întrebarea și îmi spune că va trebui să îmi deschidă articulația degetului ca să vadă dacă e infectată. O întreb dacă îmi va face anestezie. Răspunsul este „nu” și mă roagă să am încredere în ea în timp ce scoate o lamă de bisturiu și, până să mă dumiresc ce se întâmplă, îmi taie coaja de pe articulația gheboșată de inflamație a degetului și desface carnea tot mai adânc, până rămâne în urmă o rană urâtă, căscată ca un șanț. Aud cum pârâie pielea în mâna ei dură și văd negru în fața ochilor. Strigătul de durere îmi amorțește în piept. Picioarele îmi sunt cârpe și îmi cad din ochi două lacrimi simetrice, fără niciun suspin. Găletușa de sub mine se umple încet de sânge și aud glasul celuilalt chirurg: „nu cred că era nevoie să îi deschizi articulația”.

Asistenta intervine și începe să mă ungă cu creme și soluții usturătoare, înfășurându-mă rapid în comprese sterile. Sunt amorțită de durere și devin tot mai pasivă în timp ce pansamentul se apropie de sfârșit. E rândul următorului pacient și sunt întrebată de asistenta de salon dacă pot să mă deplasez singură. Îi răspund năucă, automat, că da dar infirmiera mă conduce totuși până în salon, unde mă ajută să mă așez în pat, pe mecanismul improvizat de mama ca să nu dorm pe spate. În urmă cu o săptămână, venise, chemat de sora mea, un domn de la Ortoprofil care voia să mă ajute făcând un dispozitiv care să țină locul unui pat special pentru arși. A fost expediat brutal acasă de către medic, pe motiv că am tot ce îmi trebuie în spital iar el este de prisos.

Fac febră și tremur din toate încheieturile. E de la șocul durerii. Mi se montează perfuziile și apare mama în cadrul ușii. Își frământă mâinile și are ochii mari, uscați, în spatele lentileor ochelarilor. Ar vrea să mă întrebe cum mă simt, dar nu are putere. Încearcă să îmi găsească o poziție în care să pot să dorm, fără success. Are pe ea un halat verde, transparent, rupt la colțuri. Este „echipamentul de protecție” pe care îl poartă însoțitorii în saloane. Seara, halatul se atârnă în cuierul din hol iar a doua zi îl ia, poate, alt părinte și îl ține pe el cât timp își spală copilul și îl hrănește.

Mama mă duce la toaletă, mă șterge, mă culcă înapoi în pat, apoi se spală pe mâinile deja crăpate de la atâta săpun dezinfectant, adus de acasă. Mama îmi dă să mănânc, căci infirmiera care se ocupă de hrană e singură și nu face față atâtor pacienți neajutorați. Când mi-e rău, mama îmi pune plosca și o spală, pentru că sunt prea slăbită sau am prea multe perfuzii ca să ajung la baie. Mama doarme pe scaun la picioarele patului meu și se trezește noaptea ca să vadă cum sunt. O schimbă câteodată sora mea, care vine din două în două zile de la Târgu-Mureș ca să îmi fie alături. I s-a spus, într-un cotlon întunecat al spitalului când cerșea informații despre mine, că s-ar putea „să nu scap”. Cu ochii plecați, medicul a dat dezaprobator din cap și i-a zis ca s-ar putea să mor.

„E slabă, Alexandra. Corpul ei nu are resurse. Noi facem tot ce putem!”, i s-a zis. Și atunci i s-au înmuiat picioarele și și-a înghițit lacrimile. A venit în fugă să mă vadă, cu respirația tăiată, agitată și cuprinsă parcă de friguri. Ochii ei mari rătăceau în orbite și arăta ca un om cu febră. Atunci, nu mi-am dat seama ce pățise.

„Ți-am cumpărat un parfum și un ruj de la Sephora”, mi-a zis, în timp ce deschidea cutia cu mâini tremurânde. „Aștept să vii acasă ca să le porți”. Cum a plecat oare la drum ea, în noaptea aceea,știind că din sora ei ar putea să rămână doar atât: un flacon nedesfăcut de parfum și un ruj de buze, nou-nouț, neatins?

Mama și sora mea. Mamele și surorile noastre. Tații noștri.

Stau cu F în cameră, cățărate în niște paturi cu manivelă, într-un salon despre care infirmierele glumeau că ar fi fost „dedicat” pacientelor care veneau să își facă operații estetice pe sub mână în spital. Mama mea și iubitul ei ne-au cumpărat scăunele de plastic ca să putem coborî de pe saltele. De fiecare dată când ne ridicăm, plângem amândouă, deoarece nu putem sta în șezut din cauza pielii prelevate de pe fese. Nu ne putem da jos ca să mergem la toaleta singure, pentru că patul e prea înalt, nu îl putem ajusta deoarece avem mâinile făcute praf de arsură și manivela aceea este imposibil de utilizat…fără degete funcționale. Noaptea, mama mea și iubitul ei petrec ore întregi așezându-ne în așternuturi în așa fel încât să nu dormim pe grefe. Am auzit mereu la sala de pansamente, de la medici, că de aceea nu ni se prind, pentru că nu vrem să dormim pe burtă. Am încercat amândouă să facem asta, cu disperare. Eu am mâinile înțepenite din cauza leziunilor și nu le pot ridica atât cât să pot sta pe burtă, iar F, deși a reușit parțial, a scâncit nopți întregi, în somn, din cauza disconfortului. O auzeam plângând, țipând în vis, sau în coșmar, și plângeam cu ea, neauzită. Dimineața, frântă, se sprijinea cu fața în colțul patului, ruga infirmiera să-i facă salteaua spătar, și dormea, cu figura și pieptul apăsate în ramă, cu picioarele susținute de scăunelul de plastic. Totul ca să nu dormim pe spate, pentru că era vina noastră că nu se prindeau grefele.

Astăzi, mi-au cedat branulele și asistentele au decis că a sosit momentul să îmi monteze un cateter central. Seara, sunt dusă pe picioare într-o sală de operație în care un medic anestezist tânăr mă întinde pe spate, pe patul operator dur. Suspin și îi spun că sunt proaspăt operată și nu am voie să stau mult așa. Se uită la mine deconcertat și îmi ignoră cuvintele. Începe să mă doară capul, acolo unde suferisem o altă operație de regrefare. Întreb daca voi dormi în timp ce mi se montează cateterul, iar anestezistul râde cu ușurătate și spune că el a pus linii centrale pe viu, chiar și femeilor însărcinate și că nu am de ce să mă tem. Îmi așterne o pătură sterilă peste față și aud cum îi cere asistentei o sticlă de Xilină și dispozitivul de montare. Mă palpează dur în zona claviculei și infige acul în piele. Țip și simt că îmi amorțește mâna dreaptă. „Mă doare, mă sufoc”, le zic, cu pătura sterilă peste față. „Vă rog, sedați-mă”.

„Nu, nu, nu am nimerit. Mai încercăm”.

Preț de o oră, mă înțeapă în diverse locuri, și nu găsește vasul de sânge. Eu tremur deja de greață și de durere și cerșesc un sedativ. Mă doare spatele, mă doare rău spatele. Se rup grefele. Creierul meu mă torturează, intrat deja în stare de panică. Ei mă refuză. Nu-mi oferă analgezicul. Trebuie să reușească! Medicul a făcut asta deja de câteva ori. Trebuie să îi iasă. Încep, din nou, pentru a nu știu câta oară, să plâng. Îi rog să se oprească, deoarece nu mai suport. A trecut deja o oră. Mă doare clavicula și simt că îmi amorțește brațul stâng. Cineva îmi plimbă un ac gros prin corp, în dreptul gâtului. Îl scoate și înțeapă din nou, iar și iar, cu același ac, alte locuri.

Asistenta cheamă într-un final anestezistul șef care intră furios în sală, îmi ia câmpul steril de pe față, mă apucă de capul proaspăt operat și mi-l întoarce pe partea cealaltă brutal, strivindu-mi pansamentele.

„Ia bagă aici!” „E arsă acolo, domnu’ doctor, nu merge.” „Mă doare, vă rog, mă doare capul!” „E, te doare, nu te doare nimic!”

Apoi îmi intoarce iarăși capul pe partea stângă cu aceleași gesturi dure. Intră în sală o doamnă doctor. Între timp, asistenta de anestezie mi-a montat din nou pătura sterilă pe cap. Iarăși nu mai văd nimic. Doamna doctor mă atinge delicat în zona claviculei și cere să vadă aparatul cu care s-a încercat montarea cateterului.

„E complet bont acul ăsta.”, spune ea, cu o voce consternată. „Puteați să rupeți ceva”, o aud. „Dați-mi alt ac, vă rog!”. Simt înțepătura și apoi cineva începe să sutureze aparatul în piele. Mă doare foarte tare dar nu mai spun nimic. Nu mai am putere. Sub obrazul meu julit, s-a strâns o baltă mică de lacrimi si de sânge, care îmi udă pansamentele. Umărul stâng mă ucide. Întreb vlăguită, de sub câmpul steril, dacă e gata procedura și doamna doctor mi-l scoate de pe chip. În mâinile ei, totul a durat vreo 15 minute.

„Copilul ăsta a fost treaz tot timpul ăsta?!”, întreabă. Se uită în jur și nu primește niciun răspuns.

De pe hol, apare sfioasă asistenta. Mă ia de braț și mă duce în salon, spunându-mi că începuseră să își facă mari griji deoarece nu știau nimic de mine de mai bine de o oră. Când ajung în cameră, mama și sora mea se ridică simultan în picioare și dau să mă prindă, pentru că mă clătinam. Mă așez pe pat iar mama îmi ridică picioarele pe care nu mai am putere să le urnesc. Din gât, îmi atârnă cateterul proaspăt montat și începe să se contureze în jurul lui o gâlmișoară – după trei zile, aveam să dezvolt un edem din cauza căruia linia centrală va fi scoasă și trimisă la analize. Proba luată de pe ac a ieșit pozitivă cu Pseudomonas multirezistent.

Mă întind cu greu și o ascult pe mama vorbindu-mi, dar nu ma pot concentra. Simt cum mi se scufundă inima în piept și sunt sigură că am să mă sufoc. Sora mea observă și mă întreabă ce am. Îi spun că nu pot să respir și că mă tem că voi muri. Cristina fuge după asistentă iar aceasta îmi ia pulsul.

„Atac de panică”, vine concluzia. „Poate e de la Xilină, i-a scăzut tensiunea”, explică aceasta. „Au înțepat-o de atâtea ori că i-a intrat în sânge”.

Sora mea iese pe hol și îl oprește pe anestezistul tânăr, care tocmai ieșea din blocul operator. Se ceartă, cu el, cerându-i explicații, pe care acesta nu le poate da. Din nou sunt eu de vină pentru că sunt slăbuță și am vase de sânge subțiri. Sosește, alertat de asistente, anestezistul șef care, dur, cum îi stă în fire, o „trimite la plimbare” pe sora mea care, însă, nu se lasă. Întoarsă în salon, cade pe scaun și începe să plângă de frustrare, înfrântă. Încerc să o consolez dar nu pot. Simt că nu mai pot.

„Nu vreau să mor așa”, îmi răsună prin cap cuvintele acestea, pe care nu apuc să le cenzurez. „Nu vreau să vă amintiți de mine așa”, dar nu spun nimic. Închid ochii și mă prefac că dorm pentru ca mama și sora mea să plece acasă. Vreau să plece acasă amândouă ca să pot să plâng pentru ele și pentru felul în care sunt nevoite să mă vadă. Mama m-ar mângâia pe cap dar nu are cum deoarece sunt pansată bine. Întinde mâna, ca un reflex, și și-o retrage. Într-un final, convinse că dorm, pleacă amândouă. Sora mea stinge lumina și, din ușă, mă privește lung. O văd prin ochii mijiți și sper să nu își dea seama că doar mă prefac. Au plecat în sfârșit și când ecourile saluturilor pe care le adresează asistentelor se sting pe hol, deschid ochii și privesc în gol.

Ultimele perfuzii ale zilei picură prin noul meu cateter iar durerilor arsurilor li s-a adăugat și cea de la gât. Simt serul în maxilar, amorțindu-mi obrazul dar nu mai am putere să întreb dacă e normal. O privesc pe F și sunt convinsă că și ea se preface, exact ca mine, că doarme. Dar nu vreau să o deranjez. Câteodată, o aud noaptea trăgându-și nasul și suspinând. Plânge pentru prietenii ei, pentru iubitul ei, pentru mama ei și pentru ea. Aș vrea să o pot îmbrățișa dar nu pot.

Nu reușesc nici măcar să întind brațele.

Ziua de astăzi se termină cu un nou bestiar de suferințe. Printre ele, încerc să îi plâng pe cei pe care i-am pierdut. Zi de zi, mai aflu de cineva și atunci băile dor și mai tare, pentru că focul a trecut și peste inimile noastre, nu doar peste trup. În noaptea asta, nu cred în mâine. Nu cred că voi mai ieși vreodată din acest iad. Închid ochii pregătită să nu îi mai deschid vreodată, cuprinsă de febră, cu corpul ruinat și sufletul făcut cenușă. În depărtare, se aud mașinile pe șosea, îndreptându-se spre destinații necunoscute. Oare adorm sau îmi pierd cunoștința? *********************************************************************** Am aflat ulterior, din scrisorile medicale, că am fost contaminată cu Pseudomonas multirezistent în toate plăgile. Probele mele erau departe de a fi sterile. Medicii mi-au mințit familia atunci când mama și sora mea au întrebat dacă nu ar fi o idee mai bună să găsim o cale să plec în străinătate. Surorii mele i s-a spus că, dacă în locul meu ar fi copilul chirurgului, acesta nu l-ar transfera. I s-a mai zis că, dacă nu rezist, este, cumva, vina mea, pentru că sunt „slăbuță și sensibilă”. Am avut bacterii multirezistente și pe proba de cateter.

Zi de zi, luam un cocktail de 5 antibiotice – Meronem, Linezolid, Colistin, Avelox, Levofloxacin și altele. Mamei i se spune că mi le administrează pentru că sunt răcită. Cu siguranță am „adus de acasă” o pneumonie. În niciun caz nu am dobândit-o în spital. Antibioticele le luam preventiv, ca boala mea, de care eram tot eu de vină, să nu se agraveze. Febra pe care o făceam cu toții era și ea, normală. Așa fac arșii, ni se zicea. De fapt, noi eram infectați.

În timp ce ministrul sănătății de atunci, domnul Bănicioiu, spunea că spitalele au tot ce le trebuie și că avem condiții ca în Germania, paturile noastre erau susținute cu ajutorul cutiilor de carton în care se ținea ser fiziologic. Asistentele mai aduceau din depozit câte o cutie atunci când voiam să schimbăm poziția saltelei. Deși spitalul a primit atunci, din câte s-a discutat șoptit pe holuri, o donație constând în paturi noi, pentru arși, a refuzat-o pe motiv că nu aveau nevoie de ele. În imaginile de mai jos, vedeți paturile și saltelele de la Spitalul de Arși, la momentul Colectiv. După externarea noastră, s-a acceptat și donația. Acum, spitalul are paturi noi.

Am stat câte 4 sau 5 persoane în același salon.Ulterior, am stat câte 2, apoi iarăși câte 3, 4. Baia era comună și era la două saloane depărtare. Ca să ajungi acolo, trebuia să te ducă o infirmieră. Personalul medical auxiliar, de bună-credință, era depășit de situație. Se întâmpla să urinezi în pat, disperat și rușinat, pentru că nu aveai cum să ajungi la baie. Și dacă, prin absurd, ajungeai, aveai mâinile bandajate și nu le puteai folosi din cauza durerii.

Eram acuzată sistematic că nu mi se prind grefele din cauza mea, pentru că dorm pe spate sau pentru că nu mănânc suficient. De durere, nu ma puteam hrăni. În lipsa paturilor speciale pentru arși, mama mi-a rulat o pernă sub ceafă și alta la mijloc, ca să dorm cu spatele „în aer”, fără să ating salteaua, în speranța că astfel mi se vor prinde grefele. Îmi cumpărase, sărmana, zeci de perne, în cele mai variate forme. Ne chinuiam ore întregi ca să găsesc o poziție cât de cât umană. Cum reușeam, cum se desfăcea una dintre perne și o luam de la început. Apoi trebuiau puse mâinile pe altă pernă, ținută pe piept, deoarece acestea îmi înțepeniseră de la leziuni și nu le puteam întinde. Ritualul așezării în pat pentru noapte era o suferință absurdă. Problema erau, de fapt, infecțiile. Puteam să dorm și cu capul în jos. Grefele tot nu ar fi ținut pentru că erau mâncate de microbi, dar noi nu știam asta și încercam tot ce era omenește posibil.

Echipamentul de protecție al vizitatorilor era inexistent. Halatele verzi, „de unică folosință”, erau dintr-o pânză subțire și erau utilizate de câteva ori, de diverși însoțitori. Părinții mai isteți furau câte 3, 4 bucăți și le duceau acasă. Veneau apoi cu ele la spital, ca să nu fie nevoiți să le ia pe cele de pe cuier.

La sala de baie, totul se făcea pe viu pentru că nu există un protocol sustenabil de anestezie. Așa că, practic, ești torturat zi de zi, sau o data la două zile, nevoit să înduri dureri neomenești. Noi, răniții Colectiv, intram primii, dis de dimineață, ca să nu fim expuși la microbii altor pacienți. Mergeam acolo pe bandă rulantă, ca mieii la tăiat, scăldați cu rănile noastre pe 20, 30% din suprafața corpului în apă de la robinet, cu săpun chirurgical. Durerea aceea nu are nume dar te marchează pe viață.Traumei accidentului i se adaugă cea a zilelor petrecute în spital, unde igiena însemna chin, pe viu, cu un banal Ketonal în vene. După ce plecam, se dezinfecta cada cu Thor, un produs marca HexiPharma, sub formă de spray. Apoi intra următorul și tot așa, până la final.

După ce ți se făcea baia, daca aveai operație în ziua aia, mergeai șiroind de sânge și uneori de puroi, pe picioare, prin holuri, până în sala de operație, unde te culcau pe masă în timp ce tremurai de durere, de frig și de greață. Cât de sterilă putea să fie o asemenea atmosferă?

Dosarul meu medical este incomplet. Lipsesc din el rezultatele analizelor de sânge, ale probelor luate de pe răni și pozele pe care medicul refuză, și acum, să mi le dea, fără să îmi respecte dreptul la propria imagine, după ce m-a mințit că fotografiile se vor regăsi în dosar. Mă întreb dacă are ceva de ascuns.

Mi-a luat doi ani să scriu acest text. Îl recitesc și îmi dau seama că prezintă doar o mică parte din calvarul nostru zilnic.

L-am redactat pentru că așa cred că aceste lucruri trebuie să se știe. Am respect și dragoste față de personalul auxiliar de la Spitalul de Arși – asistente și infirmiere, în special față de asistenta de la sala de pansamente și cea de la sala de baie, care au făcut cât au putut ele, în condițiile date. Toată stima mea și pentru cei câțiva doctori onești și profesioniști de acolo. Puțini dar care îți oferă speranță.

Am scris acest text pentru că vreau un altfel de sistem medical public în România. Și l-am scris pentru prietenii mei care nu mai sunt și care ar mai fi fost astăzi în viață dacă erau tratați mai bine.

Las mai jos, cu sufletul greu, poze grăitoare. Cele mai multe sunt făcute după operațiile recente suferite. Nu uitați Colectiv!” încheie Alexandra Furnea.

În incendiul din clubul Colectiv, din noaptea de 30 noiembrie 2015, au murit 64 de persoane şi au fost ranite alte 146. A fost cel mai grav accident din România, după 1989, mai grav chiar decât catastrofa aviatică de la Baloteşti, din 1995, când au murit 60 de persoane.

http://ift.tt/2zTPaTt http://ift.tt/2zTPcuz

0 notes