darknessetolight - Tumblr blog

darknessetolight · 18 days ago

Text

Bimbofication: Când feminitatea exagerată devine rezistență

Toată viața mea a trebuit să performez. Să fiu cea mai bună, cea mai brează, cea care știe, rezolvă, contribuie. Inteligența trebuia să fie evidentă. Capabilitatea afișată în mod constant.

99% din viața mea trează și o parte din cea în somn a fost un convoi constant de task-uri, comparații, analize. Și apoi audituri ale analizelor. Și apoi o analiză a auditului și dacă a fost făcut OK. Muncă peste muncă, ore peste ore, promovări ca validare. În medii toxice. Și, da, uneori îmi plăcea. O parte din mine savura toxicitatea și surmenajul. Zilele alea în care stăteam 14 ore la muncă erau brutale, da, dar îmi aduceau și un sentiment pervers de satistisfacție. Pentru că eram bună. Pentru că eram „utilă”. Poate și pentru că, undeva adânc, simțeam că o merit(?!). Dacă nu reușeam să-mi termin task-urile în timpul programului, era doar logic să fiu „pedepsită” prin extra muncă, nu? Nu conta dacă respectivele task-uri și deadline-uri erau fezabile, sau că unele nici nu depindeau direct de mine. Eu trebuia să performez.

Aveam coșmaruri în care eram percepută ca „proastă”. În care colegii și cunoscuții făceau mișto de mine pe la spate: cât de bătută în cap sunt, cât de aeriană. Să mă faci „proastă” era cel mai mare afront pe care mi-l puteai aduce. Cel mai mare trigger. Dacă aș fi fost proastă, ce sens ar mai fi avut existența mea?

Abia recent am început să-mi dau voie să nu-mi pese.

Adică da, mi-a luat peste 30 de ani, sute de ședințe de terapie, câteva crize de identitate, o tranziție și niște sesiuni serioase de doomscrolling prin haznalele internetului ca să-mi dau seama că poate, doar poate, „proastă” nu înseamnă ce credeam eu că înseamnă.

Când am renunțat la performanță, am început să înțeleg performativitatea. Și-am descoperit că în spatele fricii mele de a fi „proastă” nu era lipsa de sens, ci o ideologie întreagă. Când am renunțat să fiu „inteligentă” în ochii sistemului, am început să gândesc pentru mine.

Am realizat că poate, dacă lumea mă face „proastă”, ar trebui doar să răspund dând din genele false, cu un aer de „so over this” și un citat din Judith Butler aruncat „la mișto”.

Oricum, așa mi-am întâlnit și bimbo-ul interior: nu ca un colaps intelectual, ci ca o eliberare. Nu era naivă. Nu era proastă. Era liberă. Iar sistemul o urăște tocmai pentru asta: pentru că bimbo-ul refuză să fie util.

Ideea pentru acest articol mi-a venit, sincer, de la un prieten care mi-a zis de un research paper pe tema asta și a rezumat topic-ul cam așa: „în general să te prefaci că ești mai proastă sau mai materialistă decât ești irl”. „Ah, deci basically eu”, zic eu râzând, da’ cu o ușoară panică existențială pe fundal. Răspunsul acestuia a fost: „oh well :))”.

Și, recunosc, m-a pus pe gânduri. Dacă „LOL, nush, eu îs proastă” nu e doar o formă de defensivă autoironică, ci și o strategie? Dacă performarea prostiei e și scut, și armă, și mod de a-ți controla imaginea când lumea oricum ți-o distorsionează? Deci, mersi, D. că mi-ai dat chestii la care să mă gândesc obsesiv în ultimele 2 săptămâni.

A, plus, când i-am arătat colegei de cameră o schiță făcută de Lisande pentru acest articol, i-am spus: „uite, Bimbo Tina!”, iar ea, foarte dead-pan mi-a răspuns: „a, deci Tina”.

Așa că acest articol nu va fi doar o analiză a fenomenului Bimbofication – începutul său pe TikTok, conotațiile lui subversive și articolele de cercetare pe care le-am găsit despre subiect – ci și o conversație sinceră despre propriile mele lupte cu feminitatea, validarea și frica de a fi „prea”.

Bimbo?

„Bimbo” e un termen care poartă cu sine iz de judecată și desemnează femeia „frumoasă, cu forme, sexy”, dar care, conform stereotipurilor, e cam… păi, nu prea dotată în materie de materie cenușie. Pe scurt, „bimbo” e soră geamănă cu „blonda proastă”: tipologia aia de femeie ușor de păcălit, mereu cu buzele lucioase, decolteu adânc și o voce suavă care vine mereu cu întrebări naive.

În română poate fi tradus ca fufă, pițipoancă, parașută, pipiță. (În mod foarte interesant – ca să nu zic dezgustător – dicționarele românești sinonimizează toate aceste cuvinte cu femeie de moravuri ușoare. De unde vine nevoia românului să considere o femeie frumoasă, dar mai puțin deșteaptă, automat curvă? E retoric, nu răspunde.)

Imaginea asta a invadat cultura pop încă din anii '20. Un exemplu clasic? Gentlemen Prefer Blondes, de Anita Loos, care a plantat sămânța bimbo-ului ca femeie superficială, preocupată de bani, bijuterii și rochii strâmte.

Evident, trope-ul n-a murit. Doar a fost reîmpachetat periodic: în filme, reclame, reality shows, meme-uri. Normal, acest clișeu nu face decât să reducă feminitatea la o chestie care nu poate fi și frumoasă și deșteaptă în același timp.

Adică, cum să fii femeie și inteligentă? Eh, prea complicat, nu? Și uite așa bimbo-ul devine o condamnare socială: societatea ne cere să alegem între a fi frumoase sau deștepte, dar niciodată ambele. Feminitatea n-are voie să fie complexă.

Crescând, pițipoanca era indezirabilă. Făceam mișto de ea

Sau: lecții de feminitate în roz, cu gloss, filtru patriarhal și soundtrack de pop superficial

Când eram mici, ni s-a spus, mai subtil sau mai brutal, că „fata bună” e brunetă, tăcută, modestă, „naturală”, deșteaptă, dar nu arogantă. Și că fata „rea”, bimbo-ul, e: blondă, machiată, cu decolteu, cu ruj pe dinți și capul gol. Era un clivaj clar între „ea” și „fetele bune”.

Pe ecrane, Paris Hilton devenea un soi de anti-model cultural. Reality show-ul The Simple Life o punea pe ea și pe Nicole Richie în situații absurde care accentuau „prosteala lor”, dar adevăratul subtext era: „uite ce jalnice sunt fetele astea bogate și frumoase, ce bine că tu nu ești ca ele.”

Totul era un spectacol de dispreț ambalat ca divertisment.

În același timp, Paris lansa parfumuri, haine, cluburi. Practic inventa „influencer marketing” înainte să știm cum se numește. Dar noi nu vedeam asta. Noi vedeam doar „pițipoanca aia proastă.”

Jessica Simpson, în Newlyweds, devenise meme internațional (era meme înainte să existe meme-ul modern) pentru că nu știa dacă tonul e sau nu pui. Și totuși, Jessica avea un imperiu de fashion, o voce și carismă reală. Însă imaginea de „dumb blonde” a înghițit toate celălalte realizări.

Britney Spears a fost simultan idolizată și diabolizată: prea sexy, prea copil, prea incoerentă, prea tot. La 16 ani era deja un simbol sexual. Când a îndrăznit să-și piardă controlul în public, n-a fost „umană”, a fost „nebună”.

Revistele pentru adolescente (Bravo Girl, Popcorn, Cool Girl etc.) îți spuneau cum să fii atrăgătoare, dar nu prea atrăgătoare. Cum să fii sexy, dar modestă.

Fetele care purtau crop top la școală? Cine se credea ea? Cele care postau poze provocatoare pe Hi5? Clar voia atenție.

Și poate nu știam cum se numește asta, dar era deja performativitate de gen, în sensul lui Judith Butler: genul nu e ceva ce ești, ci ceva ce faci. Și ni s-a zis de mici exact ce să facem ca să nu fim „proaste”:

să citim,

să nu ne aranjăm prea mult,

să vorbim serios,

să evităm rozul și sclipiciul, că „nu e de oameni mari”,

și mai ales: să nu fim bimbo.

Dar ce învățam de fapt era că feminitatea vizibilă, nefiltrată de normele masculine, e periculoasă. Că inteligența e masculin codificată și nu merge cu gene false și gloss. Și că dacă vrem respect, trebuie să renunțăm la spectacol. Să ne „cumințim”.

Problema (mea)? N-am uitat niciodată acel spectacol. Doar că mult timp (m)ne-am rușinat de el.

Ce e bimbofication, de fapt?

Din câte reușesc eu să-mi dau seama, termenul vine dintr-o istorie lungă și bine unsă cu vaselina obiectificării, fetișizării și misoginiei hardcore. În forma sa originală, bimbofication era un kink de nișă, o fantezie bazată pe „transformarea” unei persoane, adesea o femeie, într-o păpușă sexuală: super-feminizată, ultra-sexy, cu forme exagerate, dar… complet lipsită de intelect și voință proprie.

Imaginează-ți: buze injectate, sâni imenși, latex roz, talie minusculă, voce pițigăiată și vocabular limitat. Nu doar frumoasă ci disponibilă. Nu doar feminină ci obedientă. Un avatar perfect pentru male gaze-ul straight: fără autonomie, fără „complicații”. Un corp decorativ, upgradat exact cât trebuie pentru plăcerea masculină.

Această fantasmă a păpușii goale pe dinăuntru a prins rădăcini adânci în cultura mainstream, chiar dacă n-a fost mereu numită astfel. Ai văzut-o în reclamele la bere și la mașini, în filme cu bond girls, în videoclipuri muzicale, pe coperțile revistelor pentru bărbați. Era acolo: femeia „prea frumoasă ca să fie deșteaptă”, „prea sexy ca să aibă substanță”, „prea disponibilă ca să aibă limite”.

Termenul „bimbo” a început ca o insultă și așa a rămas pentru mult timp. Însemna frivolitate, superficialitate, promiscuitate. Pentru femei „serioase” era un exemplu de așa nu.

Noua interpretare a termenului

Dacă bimbofication a fost inițial o fantezie misogină – o formă extremă de control, o reducere a femeii la o păpușă sexuală tăcută, hiperfeminizată și obedientă – e cu atât mai interesant cum a început să fie revendicată, remixată și repusă în circulație de către fix acele categorii de persoane pe care patriarhatul le voia silențioase. În loc să fugă de stereotipul „femeii prea sexy ca să fie și deșteaptă”, unele persoane aleg să-l joace cu intenție. Să-l exagereze. Să-l transforme într-o formă de performance radical.

Pentru că, în fond, bimbo-ul „clasic” a existat în primul rând pentru plăcerea vizuală a bărbatului heterosexual. Male gaze 101: trupul feminin e acolo să fie privit, dorit, consumat. E sexualizat, dar nu periculos. Frumos, dar golit de agenție. Însă ce se întâmplă când acea privire masculină este mimată, întoarsă pe dos, reflectată înapoi ca o glumă absurdă?

Noua bimbo – pe TikTok, în artă, în fashion, în meme culture – nu mai e obedientă. E conștientă. Și, tocmai prin hiperfeminitatea exagerată, devine disonantă. Amenințătoare. Pentru că își asumă ceea ce i se reproșează, dar în felul în care Ben Seidman îți fură portofelul râzând în fața ta.

E o armură din paiete. O versiune cu latex a strategiei lui Bartleby: I would prefer not to, dar cu vocea pisicoasă. Și în loc să spună „nu”, spune „sure, daddy”, în timp ce-ți sabotează ideologia.

Ceea ce e delicios: pentru că sistemul nu știe cum să răspundă la asta. Cum să reacționeze la cineva care „pare” exact cum vrea el, dar este exact ceea ce-l subminează.

Subversivitatea bimbo

Reclaiming the bimbo: de la fetiș la feminism camp

Pentru o figură atât de desconsiderată în cultura pop, bimbo-ul a fost mereu surprinzător de greu de controlat. Poate pentru că în momentul în care îți asumi hiperfeminitatea, în forma ei maximală, teatrală, strălucitoare și, da, uneori chiar „stupidă”, ajungi la un teritoriu al performativului care nu mai servește doar privirii masculine. Ci o înfruntă. O caricaturizează. O subminează.

Asta se vede clar în cultura drag. Hiperfeminitatea bimbo, odinioară rușinată sau ridiculizată, e reîmbrățișată în drag nu ca ornament, ci ca armură, ca spectacol. Buze supradimensionate, peruci imposibile, voci false de Barbie bețivă, totul e intenționat too much. Și în acel „too much” apare critica. Apare distanța ironică. Apare și spațiul de joacă queer, unde să fii „prea” (prea feminină, prea stridentă, prea sexuală, prea proastă) nu mai e o rușine. E o declarație politică.

#BimboTok

Surprinzător poate, studii recente oferă un cadru teoretic solid pentru ce se întâmplă „acolo” în hashtag-ul #BimboTok și sub lumina roz a TikTok‑ului queer:

În The Rise of Bimbo TikTok (2022) AP Pierce oferă o perspectivă interdisciplinară: BimboTok nu e simplu empowerment sau oppression, ci o formă de dezidentificare queer, adică o strategie de supraviețuire care preia și transformă semnele culturale dominante. Practica bimbo devine o metodă de a lucra cu și împotriva normelor culturale într-un mod politic și afectiv, nu doar estetic.

„BimboTok nu este pur și simplu un spațiu de revendicare a feminității, de politică de stânga și de sex-pozitivitate în slujba emancipării femeilor și persoanelor queer; dar nici doar o auto-obiectificare a subiectelor feminine online, sub pretextul alegerii individuale. Ambele perspective riscă să simplifice excesiv munca estetică, afectivă și politică realizată de creatorii de conținut BimboTok. Mai degrabă, bimbohood-ul de pe TikTok este o formă de performanță de-identificatoare și o critică culturală ironică într-o perioadă de criză constantă.”

În Bimbofication to Empower (2023) Rosaria și Wijaya demonstrează cum bimbofication, deși inițial stigmatizată, a devenit pe TikTok un fenomen identitar politic. Prin analiza filmulețelor de tipul celor ale lui Chrissy Chlapecka, autorii studiului susțin că hiperfeminitatea este folosită explicit pentru a demonta misoginia și standardele patriarhale, oferind spațiu pentru o expresie feminină autentică, liberă de judecată.

Deși implică ambiguități (mai ales că poate atrage și critici privind superficialitatea), fenomenul oferă utilizatorilor o platformă unde pot explora versiunea lor unică de feminitate, chiar dacă asta înseamnă strălucire roz și gene false.

Chrissy Chlapecka, vedetă auto-definită bimbo de pe TikTok, e citată de Rosaria & Wijaya ca exemplu de femeie queer și radical-feministă care folosește estetica bimbo pentru a submina patriarhatul aducând critici anti-capitaliste, pro-sex work, pro-LGBTQ+, știi tu, toate chestiile „woke”.

În #BimboTok: A Critical Discourse Analysis (2024) Honor Sandall explorează discursurile din BimboTok ca pe un teren de disidență: un efort de a rescrie imaginea bimbo prin ironie și performativitate. Conform analizei sale, creatorii hiperfemininizați se folosesc de simboluri asociate bimbo-ului, ca roz, gloss, sexualitate, pentru a submina și reprograma aceleași simboluri patriarhale. Mai mult, ea remarcă cum acest fenomen duce la tensiuni: între autenticitate și performativitate, empowerment și consum neoliberal.

Proto-subversivitate

Uite, când eram în anii mei formatori, Buffy the Vampire Slayer era show-ul meu preferat (pe lângă Star Trek: TNG). Buffy Summers era eroina preferată. Și da, Buffy poate fi citită ca o „bimbo”, chiar dacă una subversivă. O bimbo-feministă badass.

Buffy Summers începe ca o figură apropiată de stereotipul bimbo:

este blondă,

frumoasă în mod convențional,

fashionable,

preocupată de viața socială și de băieți,

considerată superficială de colegi și chiar de sine însăși în anumite episoade.

Toate acestea erau și mai pronunțate în filmul care a precedat serialul, cu Kristy Swanson în rolul principal.

Dar în loc să fie personajul decorativ sau „fata proastă din filmul horror care moare prima”, Buffy e protagonistă. E The Slayer, adică cea care luptă cu vampiri, demoni și apocalipse săptămânale. E lideră, e loială, are o moralitate puternică și ia deciziile grele.

Și atunci unde intră bimbofication? În logica feministă și queer a bimbofication-ului contemporan (gen BimboTok), Buffy bifează multe:

Hiperfeminitate asumată și neironizată. Buffy își păstrează feminitatea chiar și când omoară monștri, și asta nu o face mai puțin capabilă.

Revendicarea esteticii „superficiale”: nu renunță la hainele cool, la lip gloss sau la dorința de a avea o viață romantică.

Refuzul de a fi „utilă” conform normelor masculine: Buffy nu devine puternică renunțând la feminitate, ci inclusiv datorită ei.

E camp și conștientă de sine: multe replici din Buffy sunt meta, sarcastice, cu o ironie tipică femeilor care știu exact cum sunt percepute și aleg să joace cu asta.

Buffy este o bimbo feministă proto-Gen Z, fără să știe că e. Ea subminează stereotipul bimbo din interior. Și exact de-asta o iubim. Slay, queen. Literally.

Plus, filme ca Legally Blonde, Mean Girls și Clueless m-au învățat, chiar fără să-și propună, că uneori bimbo-ul poate fi mai mult decât o glumă proastă. Poate fi o formă de rezistență pop. Poate fi începutul unei conversații despre cine are voie să fie complexă și cine trebuie să rămână caricatură.

Chiar dacă la prima vedere păreau doar trope-uri în versiunea lor pură, în felul lor, erau deja niște deconstrucții timpurii. Poate mai puțin Karen, care e caricatura chintesențială, dar și pe ea o iubesc. Pentru că, sincer? Și eu pot să prezic dacă plouă sau nu cu ajutorul sânilor de când sunt pe HRT. True story.

„LOL, nush, eu îs proastă” – sau despre puterea performativă a prostiei asumate

Eu sunt mai proastă de fel și nu înțeleg discursurile elevate ale internetului academic „woke”. Dar pentru că măcar încerc să nu par atât de proastă (că nah, sunt și trans, deci trebuie să compensez dublu), am dat click, am căutat, am citit. Am deschis PDF-uri. Unele, după cum probabil ai văzut mai sus, chiar cu DOI.

Și cu cât citeam mai mult, cu atât începea să mi se pară amuzant de coerent faptul că îmi place să analizez din perspectivă queer și feministă niște practici sociale sau estetice, să mă afund în lucrări teoretice dense, și apoi să închei cu: „LOL, nush, eu îs proastă.”

E cathartic. Și eliberator. Și sincer? Politic.

Pentru că auto-declararea prostiei, în anumite contexte, nu e deloc lipsă de gândire. E formă de rezistență. E mod de a supraviețui în contexte care cer de la tine brilliance, articulateness, polish – mai ales când ești transfeminină, queer și în mod evident not one of the boys.

Aroganța de a fi „deșteaptă” e una care a fost istoric masculinizată. Apoi recuperată de feminismul „serios”, în special în valul al doilea și al treilea, când femeilor li s-a spus că trebuie să demonstreze că sunt la fel de capabile intelectual ca bărbații, dacă vor să fie luate în serios. Și da, e important să putem fi luate în serios. Dar bimbofication-ul vine și zice: Dar dacă aleg să nu vreau să fiu luată în serios în termenii voștri?

Pentru mine, genul ăsta de joacă e constantă. Pe blog, când spun lucruri ca:

„Sincer, de multe ori stau și mă întreb de ce mă asculți pe mine.”

nu e doar un gest de smerenie sau anxietate (deși e și aia în doze considerabile). E și o formă de sfidare. O provocare: Chiar crezi că ai nevoie ca cineva să aibă doctorat în epistemologie aplicată ca să poată vorbi despre cât de fucked up e lumea în care trăim?

Când o „bimbo” vorbește despre colonialismul cissexist, despre epistemologia trans sau despre glitch ca practică de rezistență, iar apoi adaugă un „lol, poate greșesc, nush, îs proastă”, ceva se zguduie în structura autorității. Nu pentru că ceea ce spune e greșit, ci pentru că refuză codul tradițional al puterii: expertul masculin, încrezător, rațional, rece, sigur pe el.

În plus, mi se pare extrem de amuzant – și sincer terapeutic – să stau să citesc studii academice de genul Feminist Post-Structuralist Discourse Analysis of Bimbo Archetypes in Hyperreal Cultural Productions[citation needed] și să-mi notez idei serioase, ca mai apoi să scriu în text:

„LOL, nush, eu îs proastă.”

Și să fiu sinceră? Tocmai de-aia funcționează. Pentru că e o performare conștientă a unei feminități „perceived as dumb”, dar care are inteligența de a se disocia de forma patriarhală a inteligenței. E un mod de a spune: nu-mi pasă dacă mă crezi proastă, pentru că îți demontez argumentele în timp ce mă dau cu gloss.

E și formă de rezistență, și formă de protecție. Și uneori chiar și formă de sinceritate, pentru că adevărul e că și mie mi se pare uneori totul overwhelming. Dar chiar și așa, aleg să vorbesc. Cu sclipici pe buze. Cu „nush” în frază. Cu rușinea trans de a fi luată în serios doar dacă nu par „prea feminină”, dar nici prea masculină.

Așadar: da, citesc studii. Îmi ia uneori o oră să descifrez o pagină din Foucault sau un articol cu 3 note de subsol per frază. Dar după ce o fac, mă întorc la tine și zic: „Deci Foucault zice că LOL totul e control și sex și închisoare și eu sunt o păpușă Barbie politică. csf 🤷‍♀️”

Pentru că pot. Și pentru că aleg să fiu exact genul de fată pe care ne-au învățat că trebuie să o disprețuim.

Bimbofication reclamă feminitatea, dar nu capitulează în fața normativității.

Componenta trans: disforie, euforie și hiperfeminitatea ca vindecare

Pentru multe persoane trans (și mai ales transfem), hiperfeminitatea nu e doar o estetică. E o supraviețuire. E un limbaj de afirmare, o metodă de control asupra unui corp care a fost mult timp simțit ca străin sau greșit, și o formă de a-ți declara existența într-o lume care ar prefera să te ignore sau să te „corecteze”.

E ușor pentru privirea cis să vadă hiperfeminitatea ca „exagerare”, ca parodie sau ca performanță superficială. Dar pentru cineva care a crescut cu disforie, să porți ruj strident, unghii false, rochii mulate și gene până la sprâncene poate fi exact inversul superficialității: poate fi terapie, poate fi revendicare, poate fi euforie.

Într-un mediu ostil, hiperfeminitatea poate deveni armură. Nu pentru că ascunde ceva, ci pentru că spune, clar și răspicat: „Da, așa arăt. Și da, e alegerea mea.”

Pentru mine personal, momentele de „bimbo energy” au coincis cu cele în care corpul meu mi-a părut mai puțin un loc al durerii și mai mult un spațiu de joc, de libertate. E un paradox aparent: cu cât păream mai „falsă”, mai „construită”, mai „artificială”, cu atât mă simțeam mai autentică.

A fost și o formă de control: dacă tot eram citită ca „prea feminină”, „prea mult”, „ridicolă”, am început să îmbrățișez acel „prea” și să-i dau sens. Să port paietele până la capăt. Să aleg exagerarea, nu din lipsă de nuanță, ci tocmai pentru că nuanțele au fost mult timp un lux rezervat altora.

Și în mod ironic, în această alegere voită a unei feminități hiperbolizate, am găsit o formă de autonomie care nu-mi fusese permisă când încercam să fiu „moderată”, „acceptabilă”, „cuminte”.

Cum zice și Sandy Stone: „trans bodies are readable as texts, but often not on their own terms”. Așa că bimbo-ul devine o strategie de deconstrucție a codului social. Și uneori e nevoie de silicon metaforic (sau real) ca să-ți găsești locul într-o lume care te respinge oricum.

Frica de a fi „prea”: despre estetica care mi-a fost dragă dintotdeauna

E ceva ce încă mi-e greu să spun fără un pic de rușine reflexă, dar adevărul e că mereu am fost atrasă de estetica hiperfeminină. Am crescut cu Buffy, o iubire care mi-a activat și dorința de a fi puternică dar și dorința de a arăta devastator într-un top strâmt. Știu încă tot albumul de debut al lui Britney Spears pe de rost și îl pot cânta, cu mișcări incluse. Am fost (și rămân) fană Paris Hilton, da, inclusiv a muzicii ei (și nu îmi mai cer scuze pentru asta).

Pe vremea aceea nu știam exact ce înseamnă toate aceste lucruri. Doar că mă uitam la ele și simțeam un fior în piept, ceva între dorință, fascinație și tristețe. Pentru că știam că nu pot fi aia. Nu atunci.

Dar ăsta e adevărul: estetica hiperfeminină nu e un moft sau un trend pe care l-am prins la maturitate. E ceva ce a fost acolo din copilărie, o parte din felul în care am început să mă văd și să-mi imaginez posibilitatea de a fi, de a exista. Nimic din asta nu mi s-a părut niciodată fals. Mi s-a părut magic. Adevărat. Dacă ar fi putut fi al meu. Dar nu putea fi al meu. Așa că eram tristă.

Credeam că ieșirea din dulap o să aducă și o eliberare estetică, că în sfârșit pot să mă exprim cum mi-am dorit mereu. Dar fricile au venit cu mine. Și nu doar ale mele.

Îmi e frică uneori să mă îmbrac prea sexy. Să port roz. Să fiu „prea”. Pentru că știu că voi fi judecată: că sunt falsă, că fetișizez feminitatea, că sunt obsedată de cum arăt, că sunt o caricatură. Și fricile astea vin și din afară, dar și din interiorul comunității. Pentru că hiperfeminitatea, când e afișată de o femeie trans, e suspectă. E privită ca un exces care trădează „autenticitatea”.

Chiar știind cine sunt, mă surprind întrebându-mă dacă n-ar trebui să „mai tai” din dorința asta. Să fiu mai „discretă”, mai „serioasă”, să nu exagerez, să nu par prea… ce? Prea feminină? Prea superficială? Prea evidentă?

Ideea e că multe femei trans, mai ales la începutul tranziției, trec printr-o fază „adolescentină”: dulapul se umple cu fustițe cadrilate, topuri cu Hello Kitty, minijupuri, paiete, rochițe roz Barbie și tot ce e mai obviously girly. Și poate că unii se uită la asta și văd o exagerare. Dar eu cred că e exact invers: e o explorare. E un spațiu de joacă. E o încercare, uneori timidă, alteori exuberantă, de a înțelege: „Cum arată feminitatea mea, când e doar a mea?” Și cu timpul, multe ies din această fază și migrează spre alte estetici care simt că li se potrivesc mai bine. Sau, cum le place altora să zică, cu „maturizarea” – de parcă rozul e ceva ce trebuie lăsat în urmă ca să devii „serioasă”.

Dar sincer? După multă introspecție și analizat gânduri și după ce am trecut prin rușine, furie și auto-cenzură, mi-am dat seama că nu e vorba de vreo fetișizare. E vorba că asta e feminitatea care m-a atras dintotdeauna. Asta e estetica în care m-am văzut, chiar și înainte să am cuvinte pentru asta. E ceea ce am iubit în altele și am dorit în mine.

Și dacă mă exprim printr-o formă mai stilizată, mai strălucitoare, mai „pop”, asta nu face feminitatea mea mai puțin validă. Ci doar mai vizibilă. Și da, poate mai periculoasă pentru niște norme care preferă să ne țină cuminți, neutre, „acceptabile”. Și evident, mai periculoasă pentru mine, pentru că cu cât sunt mai vizibilă, cu atât mă aflu în pericol mai mare.

Pentru că da, a fi „prea” e periculos pentru femei – și mai ales pentru femeile trans. Prea colorată, prea sexy, prea stridentă, prea vizibilă. Prea mult. Ca și cum „multul” nostru e o amenințare, o rușine, o greșeală care trebuie corectată de normele cis-hetero-normative.

Există o idee care ne urmărește pe toate – indiferent dacă ne place să ne dăm cu lipgloss sau cu nimic. E ideea că adevărata feminitate trebuie să fie „naturală”. Fără efort. Fără machiaj prea vizibil. Fără „exagerări”. O feminitate moale, difuză, ca cea dintr-un spot Dove.

Această feminitate „naturală” a fost mereu considerată superioară, „reală”, „sinceră”. E aceea pe care o vedem lăudată în reviste când spun despre o celebritate că „she’s just like us”. E aceea promovată de feminismul liberal: genul de look care „nu cere prea mult” de la ceilalți, dar tot arată „bine”, fără să pară că ai încercat. (Behind the curtain: efortul e acolo, doar că e ascuns sub stratul de BB cream – care e aplicat exact ca-n tutorialele de machiaj „natural-look”.)

În contrast, estetica bimbo e tot ce nu trebuie să fie o femeie ca „să fie luată în serios”: prea machiată, prea operată, prea pink, prea evident preocupată de cum arată. E o formă de feminitate care nu doar că nu e „naturală”, ci nici nu se străduiește să pară așa. Dimpotrivă, își face un titlu de glorie din artificialitate. E, în cuvintele lui Honor Sandall, o „estetică disidentă” care demontează cu ironie standardele de gen, frumusețe și autenticitate.

Și poate tocmai de aceea deranjează atât de tare.

Pentru că e o formă de feminitate care nu cere validare masculină, ci o ironizează. Care nu ascunde munca din spatele look-ului, ci o expune ostentativ prin gene false, extensii, silicon, makeup tutoriale de o oră. Care nu mimează naturalețea, ci o parodiază.

Iar în felul ăsta, bimbo-ul pune o întrebare incomodă:

Dacă trebuie să fii „naturală” ca să fii considerată „reală”, atunci cât din feminitatea noastră e a noastră și cât e doar un performance pe care trebuie să-l livrăm în forma „corectă”?

Răspunsul, evident, nu e simplu. Dar bimbo-ul nu e aici ca să dea răspunsuri. E aici ca să strâmbe din nas, să-și aplice un alt strat de gloss și să-ți zică „ugh, whateverrrr”. Și uneori, that’s enough feminist theory for today, e timpul să petrec 2 ore în fața oglinzii, cântând:

Even though the gods are crazy Even though the stars are blind If you show me real love, baby, I'll show you mine

Apropo de asta: hai să vorbim și despre acel subtil „dress your age” – un imperativ care se aplică exclusiv femeilor. Nimeni nu le spune bărbaților să se îmbrace „potrivit pentru vârsta lor”. E un mecanism sexist care nu doar că pedepsește feminitatea în formele ei hiperexpresive, dar o și limitează în timp: „ai fost destul de frumoasă, destul de sexy, destul de bimbo, acum ajunge.” Ca și cum feminitatea e un truc temporar, tolerat doar cât timp e „potrivit”.

Dar refuz să cred că e. E a mea. Și n-are termen de expirare. (plus am renunțat deja la a purta plaid mini skirts în public, datorită vârstei, OK?! Nu-mi luați și pink midi skirts și programmer socks, pentru că nu mă întorc la gri. Am muncit prea mult pentru rozul ăsta. Nu mă puneți să-mi pun și urechi de pisică în semn de protest... sunt în stare.)

Anti-capitalism cu paiete

La prima vedere, bimbo-ul pare emblema capitalismului: o figură care consumă, afișează și se expune obsesiv. Dar tocmai această vizibilitate excesivă devine sabotaj. Bimbo-ul hiperfeminizat se transformă într-un glitch în matricea consumeristă. De ce?

Ce mă bucur c-ai întrebat! Vezi?! De asta ești cititorul meu preferat.

Pentru că:

1. Refuză productivitatea capitalistă „serioasă”

Capitalismul adoră eficiența, sobrietatea, performanța calculată. În schimb, bimbo-ul vine cu pierdere de timp (machiaj de 2h), inutilitate percepută (pantofi care nu te duc nicăieri), exces afectiv.

Bimbo-ul nu produce, strălucește inutil. Iar acest „inutil” este, paradoxal, formă de rebeliune: un fel de a spune „nu vreau să fiu folositoare sistemului tău”.

2. Capitalul de imagine e deținut și redirecționat

Bimbo-ul de azi își regizează propriul „brand” cu o conștiință aproape marxistă: știe că „look-ul” ei a fost exploatat istoric, așa că îl recuperează și îl monetizează în propriile condiții, de pe OnlyFans, TikTok sau Patreon.

Acest gest e o deturnare a capitalului estetic în favoarea celor marginalizați, în special femei queer și trans.

3. Bling ca rezistență

Paietele, sclipiciul, rozul, unghiile cu strasuri – toate sunt „urâte” de cultura elitistă, masculină, „rațională”. Dar exact aceste elemente devin uniforma politică a celor excluși din normă. Anti-capitalismul bimbo e o revoluție în roz, dată cu gloss și filtrată prin front camera. E o formă de protest care nu urlă, ci sclipeste. Într-o lume în care doar vocea gravă e luată în serios, bimbo-ul sabotează sistemul prin vizibilitate, opulență și ironie performativă. Iar ceea ce a fost disprețuit drept frivol, infantil sau vulgar devine, purtat ostentativ, un semnal de autonomie.

Încheiere: Da, sunt o bimbo. Și sunt periculoasă.

Mereu am avut tendința să preiau ce se spune despre mine, mai ales ce e negativ și să dau volumul la 11. Să transform rușinea în spectacol. Spectacolul în armură. Armura în artă. Într-o estetică. Tocmai de aceea al doilea paragraf de pe acest blog este:

Da, sunt una dintre persoanele alea deviante sexual, perverse, hipersexuale, delirante, care o să ia toți copiii și o să-i TRANSforme. Baphomet, pronume și neo-pronume, stăpâna mea, acceptă acest sacr…

E o formă de control.

Până la urmă, totul se reduce la control.

Și sincer? Poate că ăsta e modul meu preferat de supraviețuire. Dacă tot insinuezi că-s o bimbo instabilă, atunci mă dau cu rujul mai roz, spun „nush lol” mai tare și îți dau cu Derrida în cap în timp ce-mi verific unghiuțele. Nu pentru că am ceva de demonstrat, ci pentru că am învățat că poți dansa pe ruinele așteptărilor.

Prostia performativă, în forma ei queer, e o armă. Prostia „adevărată” nu știe că e prostie. Dar prostia performată? Știe să te dezarmeze. Știe că te face să lași garda jos. Și exact atunci îți arată cine controlează scena.

Nu e prostie în stand-by – e strategie pe tocuri. Nu e consumerism fără conștiință – e agency și estetică politicizată. Nu e un rol superficial – e un design queer al spectacolului politic.

BimboTok nu e doar un colaj ironic de gloss, filtre și pași de dans, ci e o mișcare care afirmă: femeile pot fi hiperfeminine și politice, nu sunt excluse una de cealaltă. E o comunitate vie care în fața normelor care spun că nu poți fi și sexy și deșteaptă, și feminină și radicală susține: ba da, putem. Și chiar suntem.

Feminitatea hiperperformativă devine, în acest context, un spațiu de rezistență, nu doar viralizabil, ci teoretic relevant. Și poate, într-o zi, suficient de contagios încât să rescrie tot ce am fost învățate să ironizăm.

Da, sunt o bimbo. Și sunt periculoasă.

Sau ce știu eu... Sunt proastă.

LOL.

Source: Bimbofication: Când feminitatea exagerată devine rezistență

77 notes · View notes