goodgirlgonnebetter

[goodgirlgonnebetter]

Hei, eu sunt Teo și îmi place viața. Dar nu tot timpul. Adică mai stau uneori în pat câteva zile la rând fiind supărată pe lume și pe viață, dar îmi trece. Și cred că asta mă definește.

Nu statul în pat (sper), ci regăsirea motivației de a trăi. Am ceva ce am denumit de-a lungul timpului „zvâcul interior”. Oricât de jos aș putea ajunge, oricât de supărată și îndurerată am fost, există un moment când de undeva din mine răsare acest gând de „merit mai mult de atât” sau „eu pot” etc. și reînvii ca pasărea Phoenix (apropo, semnul meu în zodiacul indian).

Este ceva ce mă caracterizează dintotdeauna, sau cel puțin de când am realizat că sunt așa. A fost interesant să observ că nu toată lumea are zvâcul interior, ceea ce în mintea mea a reușit să explice de ce unii oameni se complac în propria durere. Și nu e ceva ce se învață, îl ai sau nu.

De exemplu, acum câteva luni am făcut accident de mașină. Nu am pățit nimic fizic, nici eu nici prietena mea, în schimb mașina a avut puțin de suferit. Și eu. Pentru că după ani întregi în care am crezut că am scăpat de anxietate.. a revenit. Și dintr-o dată mi-am adus aminte că mi-e groază să mor. La modul, mersul cu autobuzul mă face să generez mental numeroase scenarii în care viața mea s-ar putea termina. Sau mai rău. Aș putea rămâne paralizată. Cred că majoritatea oamenilor își doresc să moară în somn undeva după 90 de ani, iar la înmormântarea lor să se vorbească de ei de bine și cu suflet. Eu știu sigur că vreau asta. Chiar aș spune că îmi doresc să rămân o personalitate marcantă a omenirii. Dar asta e o discuție pentru o altă postare.

După accident am mai încercat să merg cu mașina, pe varii distanțe, și am realizat că nu sunt deloc ok cu asta. Simt că izbucnesc. Aș urla. Aș sări din mașină. Aș merge pe jos acasă. Sau m-aș teleporta. Dar orice persoană cu minim de raționament înțelege de ce aceste sentimente rămân în mine. Așa că din fata care pleca săptămânal sau lunar prin țară și în afară, simt că a rămas această epavă. O dată pentru că m-am dezobișnuit să stau acasă constant și cred că sufăr de fomo. Realizez pe măsură ce scriu că nu e cel mai bun exemplu. Ideea e că acum mă simt praf. Și aștept zvâcul. Dar îl și forțez puțin. Pentru că mă înscriu la activități care prespun călătoritul. Deci oscilez între „hai că se poate”/„o facem și cu frică” și „ce a fost în mintea mea”/„azi nu ies din casă”. Chiar am ales cel mai prost exemplu...

Cred că un bun exemplu ar fi de fapt ultima despărțire, după care am fost supărată 2 luni. Și dacă eram supărată doar psihic mai era o treabă, dar eram supărată cu tot corpul. Așa că 2 luni abia mi-am găsit motivația de a ieși din casă și a face chestii simple, ca mersul la magazin. Dar după acele 2 luni, a venit zvâcul și mi-am adus aminte că merit mai mult și că viața nu e terminată. Mai sunt șanse cu dragostea. Dar cu alții.