#omul modern spiritual

[rudyroth79]

Între 20 – 27 iunie 2018 s-a desfășurat la Constanța Festivalul Internațional de Teatru ”Miturile cetății”, aflat la a treia ediție. Festivalul a luat ființă din lăudabila inițiativă a directoarei teatrului constățean, Dana Dumitrescu, care a dorit o re-naștere a ”Serilor de teatru antic”, petrecute la țărm de mare în anul 1978, născute atunci din gândul lui Silviu Purcărete. Prin acest festival, Teatrul din Constanța ”naște tradiție”, ”depistând mituri în cetăți milenare, în contexte medievale și-n imediatul realității din vecinătate”, după cum afirmă criticul de teatru Doru Mareș, selecționer al festivalului. Au fost prezentate optsprezece spectacole, manifestații stradale, un concert-spectacol, spectacole studențești, un recital de poezie, conferințe, lansări de carte și de reviste. Pe scenele constănțene – fie la Teatrul de Stat, la Teatrul pentru Copii și Tineret, pe scena special amenajată din Piața Ovidiu, ori în fața Cazinoului aflat în paragină sau în sala ”Jean Constantin” – au fost prezente, pe lângă trupe autohtone și trei trupe din străinătate.

În debutul festivalului a evoluat Teatrul ”Toma Caragiu” din Ploiești cu spectacolul ”Zaraza” pe un scenariu original de Daniel Chirilă, în regia coregrafului Răzvan Mazilu. În atmosfera de teatru de revistă, cu ghirlande de lumini, costume cu paiete și pene și muzică din perioada interbelică, s-a derulat povestea-mit a Zarazei, femeia misterioasă în jurul căreia s-au țesut multe istorii menite să rămână pe veci ”sub pecetea tainei”. Zaraza a fost ”însoțită” de Ion Pribeagu, Jean Mascopol, Titi Botez, Zavaidoc, Silly Vasiliu, Constantin Tănase, Ionel Fernic, dar și Elena Lupescu și Carol al II-lea. Desfrâul de la Crucea de Piatră, stradă a plăcerilor deșucheate din anii ’30 – ’40 a fost asezonat cu scene homoerotice, la care, asistând, se prea poate să te simți stingherit că nu faci parte dintr-o lume de minoritari, care pătrund și dictează din ce în ce mai apăsat, la toate nivelurile societății.

”Butoiul cu pulbere” după Dejan Dukovski în regia lui Marcel Țop a venit de la Teatrul Municipal din Baia-Mare. Precum în ”Casa de pe graniță” de Sławomir Mrożek și aici regizorul deplasează povestea autorului macedonean în lumea oamenilor aprigi ai Maramureșului. Comicul din spectacolul lui Marcel Țop are gust de sânge. Limbajul neaoș, vorbirea în dialect, înjurătura ridicată la rang de artă și vorbirea vulgară, le-am remarcat atât aici, cât și în spectacolul amintit și nu cred să facă un serviciu celor două spectacole. Dimpotrivă.

Prima seară s-a încheiat în Piața Ovidiu, cu un spectacol-concert absolut special, ”Pân’ la Rai”, susținut de Adrian Naidin și invitații săi, dintre care s-a remarcat cu deosebire percuționistul constănțean Ionuț Micu.

A doua zi de festival a fost destinată teatrului-gazdă. Am putut vedea ”Dionysos” după ”Bacantele” de Euripide, în regia lui Daniele Salvo. Bacantele, transformate de zeul Dionysos în ”instrument al delirului, al senzualității, al dezorientării, al morții, al dulceții infinite, al ambiguității demonice”, după cum spunea regizorul în excelentul caiet-program, mânate de zeu (Marius Bodochi), ocupă spațiul scenic pe toată durata spectacolului. Trupurile învârtejite și cuvintele azvârlite gutural induc o teribilă stare de emoție. Grupul bacantelor acționează ca un mare tot. Fiecare dintre ele funcționează ca un fin diapazon, reverberând și transmițând corpurilor unduirea de menadă dezlănțuită, în scene de o formidabilă violență a sacrului. Este un spectacol de o emoționalitate aparte și o stranie frumusețe.

Reprezentația de seară s-a păstrat tot în zona tragediei antice: ”Antigona” după ”Oedip rege” și ”Antigona” de Sofocle, în regia lui Mc Ranin, de la Teatrul „Alexandru Davila” din Pitești. Cadrul natural splendid ales – reprezentația s-a desfășurat la Termele Romane – a propulsat povestea Antigonei cea pedepsită de Creon pentru îndrăzneala de a-i fi călcat porunca și a-și fi îngropat cum se cuvine fratele, direct în mit. E-adevărat că la acest lucru a contribuit din plin scenografia Mariei Miu, cu acele ferestre-mansarde prin care personajele apar și dispar, precum și coregrafia lui Hugo Wolff și muzica originală a lui Cătălin Crețu.

Ziua de vineri a fost dedicată unor spectacole studențești: ”Hamlet” de Shakespeare, de la Colegiul Național de Arte ”Regina Maria” din Constanța și ”Cântăreața cheală” de E. Ionesco, de la UNATC București.

Seara, Teatrul ”Regina Maria” din Oradea a încâîntat publicul cu un spectacol ce se joacă de șapte ani cu casa închisă: ”Scripcarul pe acoperiș” după povestirile lui Sholem Aleichem, în regia lui Korcsmáros György. Întâmplările din viața unui om simplu – lăptarul Tevye, interpretat cu foarte mult șarm, naturalețe și talent de Richard Balint –, sunt povestite exemplar, într-un spectacol extrem de colorat, cu multe scene de un comic spumos, dar și cu unele de un profund dramatism. Actorii cântă acompaniați live de instrumentiști aparținând comunității evreilor din Oradea și o fac foarte bine, demonstrând o disponibilitate ieșită din comun pentru musical, un gen destul de dificil, care aici funcționează de minune. În satul Anatevka, neamul ales nu vrea cu nici un chip să renunțe la tradiție, doar că modernitatea dă buzna și încurcă planurile bine așezate ale comunității. Și poate că nu e tocmai un lucru rău să rămâînem în memorie cu imaginea îngrijorată a lui Tevye, care, cu ochii ridicați spre înalt, vorbește cu El: ”Da, știu, suntem poporul ales, dar mi-aș dori, Doamne, ca din când în când, să-i mai alegi și pe alții”.

Spectacolul de seară târzie a adus pe scena din Piața Ovidiu Compania ”Premier Acte” din Lyon cu ”Omul care l-a omorât pe Don Quijote” după Cervantes, adaptarea și regia: Sarkis Tcheumlekdjian, muzica originală: Gilbert Gandil. Unică interpretă a celor trei personaje – Cervantes, Don Quijote și Sancho Panza –, actrița Deborah Lamy, prin vocea gravă și costumul sofisticat, ne-a prilejuit o călătorie imaginară, enigmatică, cu trimiteri spre teatrul ritualic oriental.

În dimineața de sâmbătă, la Muzeul de Istorie Națională și Arheologie, regizorul Alexander Hausvater ne-a condus într-un Pelerinaj prin teatru și viață pe trei continente. A fost și un prilej de lansare în limba română și germană a cărții autobiografice ”Ce dacă”. Născut în București și plecat din țară la vârsta de șapte ani, Alexander Hausvater este regizor-călător pe mai multe continente. Pentru el, teatrul adevărat este ”un templu, un loc spiritual” în care intri într-un fel și ieși transformat, tratându-l într-un cu totul alt mod pe semenul tău. ”Teatrul e peste tot, e parte din viață: facem zilnic teatru – cu mama vorbim într-un fel, la locul de muncă în alt fel”, iar spectatorul ideal de teatru ar fi acela lipsit de ”referințe culturale, care descoperă totul atunci”. Pe un astfel de spectator ”e esențial să-l introduci în teritorii necunoscute”. Regizorul și-a exprimat nedumerirea pentru faptul că în România nu se (mai) practică un teatru de amatori, dar nici nu există ”laboratoare de cercetare teatrală”. ”Azi teatrul e muribund, înafara României, moare” întrucât, spunea el ”e imposibil să faci spectacole mari, când timpul de repetiții este redus la două săptămîni, spectacolul se joacă pe un timp limitat, după care decorul se arde”. ”Viitorul în cultură – a conchis regizorul – nu este posibil fără asocierea acesteia cu întreprinzătorii”.

Seara am putut urmări un spectacol în regia și coregrafia lui Răzvan Mazilu, de astă dată realizat la Teatrul „Excelsior” din București: ”Fecioarele noastre grabnic ajutătoare” de Lee Hall, după romanul ”The Sopranos” de Alan Warner. Povestea celor șase fecioare-cântărețe, scăpate dintr-o școală catolică și intrate de-a dreptul în viața dură/tentantă este spusă-cântată-dansată într-un ritm alert, susținut, vioi. Cred că, în cazul acestei reprezentații, este legitimă o întrebare: oare de ce nu se înțelegea ce spuneau fecioarele pe scenă?

Seara târziu, în Piața Ovidiu a venit de la Teatrul Yiddishpiel din Tel Aviv, ”Cei doi Kuni Lemel” de Avram Goldfaden, părintele teatrului idiș. Adaptarea, dramatizarea și regia de Alexander Hausvater. Musical-ul din Tel Aviv a reunit teatrul clasic cu cel modern în care personajele aflate în căutarea sinelui și a dragostei pornesc într-o călătorie fantastică, asezonată cu situații comice rezultate din schimbarea identităților. Proiecțiile video și decorul ingenios au întregit mirajul creat de actorii-cântăreți, perfect antrenați.

Ziua de duminică a început cu lansarea volumelor ”Teatru” de Cătălina Florescu și ”Teatru… și nu numai” de Valentin Sgarcea, precum și a revistei ”Infinitezimal”.

După-amiaza, la Teatrul pentru Copii și Tineret a venit de la Unteatru din București ”The Sunset Limited” de Cormac McCarthy, în regia lui Andrei și Andreea Grosu. Un spectacol în două personaje, simplu, extrem de puternic, extraordinar interpretat de Richard Bovnoczki și Șerban Pavlu. Rostirea impecabilă, finețea trecerilor de la o stare la alta, problematica extrem-contemporană pot fi descrise, dar cred că e mult mai bine ca spectacolul să fie văzut și trăit cu cei doi protagoniști.

Aproape în același timp, la Catedrala Arhiepiscopală Sfinții Petru și Pavel a avut loc recitalul de poezie religioasă ”Metanie Ție, Părinte!”, susținut de Constantin Chiriac.

Spectacolul de seară, ”Balcanicele” după Jules Tasca, adaptarea, dramatizarea și regia lui Alexander Hausvater, a venit de la Teatrul ”Tony Bulandra” din Târgoviște. Dramatica poveste a femeilor musulmane din Bosnia în timpul conflictului cu Serbia se petrece într-un decor carceral cu sârmă ghimpată, grilaje din fier și proiecții video în fundal, care temperează ori amplifică tragismul istoriei de pe scenă. Este un spectacol dens, despre dictatori și alți demoni.

Pe scările din fața Cazinoului, seara târziu a fost prezentată opera-rock ”Repetiția. Alcmena, Amfitrion, Jupiter și farsele lor” după ”Amfitrion” de Plaut, al Teatrului Astragali din Lecce, Italia, adaptarea, dramatizarea și regia: Fabio Roberto Tolledi și muzica originală a lui Mauro Tre. ”Amfitrion”-ul lui Plaut este pretextul de la care pleacă această repetiție, punctată cu momente muzicale și teatrale comice, antrenante și un melanj lingvistic menit să țină trează atenția și interesul spectatorilor înfrigurați de vântul deloc prietenos al serii marine.

Luni am avut parte de un regal actoricesc: Marcel Iureș și George Mihăiță în ”Păi… despre ce vorbim noi aici, domnule?” după ”Moromeții” de Marin Preda, în regia lui Alexandru Dabija, de la Teatrul Act din București. Ilie Moromete și Cocoșilă vorbesc cu tristețe și ironie despre politică, despre familie, despre viață. Și cu o știință desăvârșită a rostirii fiecărui cuvânt și a însoțirii lui de gestul cel mai expresiv. Este fascinant modul în care cei doi protagoniști reușesc să captiveze spectatorul, să-l convingă, să-l poarte în lumea dramatică a amintirilor. La toate astea se mai adaugă o fascinantă ”ploaie de stele”, care-i transportă din real în oniric. Rezultatul este un spectacol captivant, profund, exemplar.

Trupa Teatrului Național din Cluj a fost invitată cu spectacolul-concert al Adei Milea, ”Švejk în concert” după ”Peripețiile bravului soldat Švejk” de Jaroslav Hašek. Actorii clujeni s-au bucurat de o foarte bună primire din partea publicului, prezent în număr mare în Piața Ovidiu.

Marți dimineața s-a lansat revista de teatru ”Scena.ro”. După-amiază am văzut o monodramă a Companiei de Teatru Aradi Kamaraszinhaz și Baza Teatrală Zsámbék pe un text al Alinei Nelega: ”Decalogul după Hess”, în regia lui Tapasztó Ernö și în interpretarea extraordinară a lui Harsányi Attila. Timp de o oră am putut intra în mintea lui Rudolf Hess – o rotiță importantă din angrenajul mașinăriei infernale hitleriste – ghid în călătoria fantastică fiind un actor cu o privire de vultur rău, de hienă însetată nu doar de sângele altora, ci și de acela propriu, certat cu Dumnezeu și înfrățit cu Satana. În mod normal, la aplauze, actorul iese din personaj, dar aici interpretul – semn al teribilei măcinări interioare – și-a dus mai departe haina de împrumut.

Teatrul ”Fani Tardini” din Galați a fost invitat cu spectacolul ”Uluitoarele numere de singurătate ale lui Edward Gant” de Anthony Neilson, în regia lui Dragoș Alexandru Mușoiu. Enigmaticul creator de iluzii Edward Gant își conduce trupa de actori printr-un labirintic pasaj spre o lume imaginară din care nu lipsesc episoade de umor negru, chiar de ezoterism, ca în cele din urmă să plonjeze într-un dramatism real.

Ultima zi de festival a debutat la Muzeul de Istorie cu colocviul ”100 de ani de teatru în România mare”, condus de teatrologul și eseistul Doina Modola. După o introducere în subiect făcută de Doru Mareș, Doina Modola a făcut o incursiune în trecutul teatrului din România, plecând de la momentul 1848 și chiar dinainte, amintind despre crearea Teatrelor Naționale din Iași, Craiova și București, iar mai apoi, după Primul Război Mondial, a Teatrului Național din Cluj și până în contemporaneitate. Completări la cele expuse a adus Emil Boroghină, iar subiectul incitant al discuției s-a dovedit a fi întrebarea doamnei Doina Modola: de unde lipsa spectacolelor-eveniment din ultima vreme? Intervențiile tinerilor regizori Erwin Simsensohn, Vlad Cristache, Horia Suru, Alex Mîzgăreanu și Sorin Militaru au animat discuțiile lansându-le pe un făgaș polemic.

Seara, Teatrul ”Radu Stanca” din Sibiu a prezentat ”Oidip” după ”Oedip la Colonos” și ”Oedip rege” de Sofocle, în regia lui Silviu Purcărete. Iscusit conducător de mari mase de oameni, cu un gust pictural absolut – în acest sens fiind secondat de scenograful său constant, Dragoș Buhagiar – Silviu Purcărete a creat un spectacol cu imagini care îți taie respirația. Decorul permite personajelor să străbată nu doar spații ci și timpi diferiți. Asistăm astfel la o reîntoarcere la cauza primordială a vinii tragice a eroului. Trupa de actori funcționează ca o echipă. Iar ”Oidipul” de acum m-a dus cu gândul la constănțeanul Ică Cojocaru, extraordinar interpret al vinovatului fără vină, din acel ”Oedip” petrecut pe malul laculului din Mamaia, în anii ’80…

Festivalul s-a încheiat cu ”Magic Național” al Teatrului Național din București, în regia lui Ion Caramitru. Izbutit spectacol-concert, în care s-a remarcat cu precădere recitatorul fabulos Ion Caramitru. În interpretarea lui cuvintele lui Nichita Stănescu primesc noi înțelesuri. Pe toată durata manifestării au avut loc spectacole stradale ale Companiei Famous Art.

Festivalul s-a dovedit a fi un izbutit puzzle rezultat din măiastra îmbinare dintre miturile antice și rememorările lor moderne. Interesul pentru teatru, arătat de publicul prezent în număr foarte mare seară de seară, a demonstrat faptul că acest festival e necesar, potrivit și așteptat cu nerăbdare de constănțeni.

Arhiva rubricii Cronica de teatru

”Microjurnal de festival” de Eugenia Sarvari Între 20 – 27 iunie 2018 s-a desfășurat la Constanța Festivalul Internațional de Teatru ”Miturile cetății”

[barsand]

Interviu cu pictorul Cornel Bârsan, despre vidul spiritual al omului modern

Până nu demult, pictura Maestrului Cornel Bârsan îmi era necunoscută, cu o singură excepţie: admirasem anul trecut, în colecţia lui Alexandru Nagy din Köln, un tablou de proporţii reduse, însă de o puternică intensitate emotivă. Or, expoziţia pariziană de anul acesta mi-a dovedit că arta pictorului Bârsan poate fi şi monumentală, însă, în primul rând, extrem de complexă, cu o cromatică şi o tematică variate şi o emoţie a mesajului care, de fiecare dată, se transmite.

Cornel Bârsan se afirmă în pictura contemporană ca un expresionist latin, puţin diferit de şcoala nordică a lui Ensor, Munch, Soutine sau Kokoschka. Însă trăirea sa interioară este aproape la fel de intensă şi exteriorizarea sentimentelor la fel de directă şi de violentă. Bârsan este un observator revoltat al comediei umane, al tristei noastre condiţii actuale, de o anxioasă singurătate şi un profund vid spiritual. Ca şi Rouault, Bârsan este profund creştin. Păcatul, promiscuitatea, nedreptatea îl rănesc şi îl revoltă.

Pentru a înţelege mai bine arta şi mesajul pictorului, i-am solicitat un interviu pe marginea acestei expoziţii. (“Déclaration d’imperfection” – Espace Miromesnil, 12 rue Miromesnil, 75008 Paris, 15-30 iunie 2006)

Cornel Barsan cele trei gratii

Cornel Barsan pictorul

Cornel Barsan Elle et lui

Cornel Barsan fiul omului

Cornel Barsan fratii zidul plangerii

L’artiste Cornel Barsan

– Maestre Bârsan, vă mulţumesc pentru a fi acceptat acest interviu pe marginea unor idei pe care aş dori să le susţineţi sau să le refutaţi, idei axate pe ultima Dvs. expoziţie. Am remarcat în pânzele Dvs. o explozie de culori “expresioniste”, aş spune, întrucât am observat o preferinţă comună pentru aceleaşi culori, fundamentale sau complementare, şi la alţi pictori ai genului. Care sunt acestea în cazul Dvs. şi ce simbolistică au?

– Domnule Negrescu-Suţu, în pictură totul se dezvoltă matematic şi spiritual, cel puţin eu nu am cum să evit aceasta, iar rezultatul se traduce printr’o suită de culori juxtapuse şi suprapuse într’o ierarhie determinată. Dintru startul consacrării mele pe calea picturii, am înţeles că această materie numită “culoare” are, ca să spun aşa, o “personalitate” specială: este vorba de un potenţial pe care-l numesc de “autoaprindere”; e nevoie doar de un impuls sensibil pentru ca această materie să devină un “perpetuum mobile”.

Din fericire, acest pact tacit cu culoarea m-a eliberat de asimilarea cu orice preţ a unei teorii cu titlul infailibil de “singura”, “unica”; din întreg noianul de teorii care aproape au fost impuse cu de-a sila prin şcoli, am rămas cu câteva noţiuni ştiinţifice, de bun simţ. Există totuşi pentru mine un punct de vedere despre noţiunea de culoare, la care ţin în mod deosebit şi care îi aparţine lui Leonardo: în linii mari, el enumera culorile care există în natură şi dădea exemple de combinaţii între ele. Pentru mine, doar aceasta este totul, fără “fundamentale” şi fără “complementare” impuse de vrerea unora; de-a lungul timpului am învăţat într’adevăr că acestea există, însă mai niciodată aceleaşi, ci ele vor fi diferite dela artist la artist.

În acest sens s’au comis multe orori din istoria artei, aplicându-se în şcoli cu orice preţ teorii obligatorii, în care pictorii nu au voie să iasă din aceste grile “ştiinţifice”. Aşa se explică şi numărul enorm de artişti care ies de pe băncile şcolilor de artă: se aplică grila şi gata şi statutul de artist; nu este de mirare că arta se îndreaptă azi spre video şi instalaţii.

Pentru a schiţa şi mai bine punctul meu de vedere, pot spune că lucrările mele îşi găsesc “fundamentalele” lor proprii, în funcţie de ce vreau să exprim, cu o analiză mentală prealabilă îndelungată; când sunt gata de lucru, mă eliberez de aceste căutări şi mă lupt cu suprafaţa dată, încercând să dau libertate de expresie culorilor şi favorizându-le propriul potenţial.

– Am remarcat în pânzele Dvs. puternica intensitate a expresiei şi a emoţiei pe care reuşiţi să o transmiteţi. Oamenii nu mai au nevoie uneori nici de veşminte, poate chiar nici de piele. În alergătorul figurat în “Fuga”, acest ciudat triptic voit neterminat, se poate recunoaşte orice om modern, dar şi opusul său, aflându-se şi unul şi altul într’o perpetuă cursă, aparent lipsită de orice motivaţie. Vă rog să ne spuneţi mai mult despre acest tablou, foarte remarcat de public.

– Personajul meu din “Fuga” îşi caută identitatea undeva mortificată. Această idee mă preocupă de mult timp: individualitatea exacerbată a gladiatorului modern, în care acesta oferă spectacolul grotesc impus de existenţă şi tot el ovaţionează învingătorul-învins din el. Aceasta se cheamă în limbaj modern “libertate” şi în pânza mea “Omul liber” nu se mai supune noţiunilor de bine şi de rău, el chiar crede că a “născut” Universul. După finalizarea lucrării m-am înspăimântat de conţinutul atât de tragic al mesajului şi m-am decis să “ataşez” o rază de speranţă: am construit un cadru cu două porţi deschise, în aşa fel încât Omul meu din “Fuga” nu mai este singur, ci are în faţă Privitorul.

– Aş dori să ştiu dacă Dvs. consideraţi că omul modern de astăzi, nemaiputând accede la scara unor valori cardinale, tinde să se substituie el însuşi acestor valori, căutând să-şi creeze un nou sistem valoric pentru uzul său personal ? Aceasta ar însemna o negare a valorilor, prin respingerea lor, ceea ce îl poate conduce pe omul modern, pe termen mai îndelungat, la negarea de sine însuşi, lucru de care el nu pare a fi conştient.

– Domnule Suţu, parţial, această idee am dezvoltat-o în “Fuga”, însă aş mai putea adăuga că oamenii, în general, se admiră foarte mult pe ei înşişi, iar aceasta exclude ideea negării de sine; doar sfinţii aveau acest curaj al “negării de sine” în sensul că se considerau ai Cerului şi se identificau cu Persoana Mântuitorului. Există, cred, chiar în afara unei credinţe religioase declarate, un “instinct de conservare” al speciei umane, care aşează în timp lucrurile la locul lor. Aşadar, un spirit, să-i spunem distructiv, nu va avea decât cel mult veleităţi ciclice.

– Stimate Domnule Bârsan, să revenim deci la latura spirituală a creaţiei Dvs., cu puternice rădăcini în spaţiul nostru creştin-ortodox de la porţile Orientului. Există sau pot exista şi alte influenţe religioase în arta Dvs. în afara spiritualităţii creştine?

– Sunt atent la orice tip de spiritualitate umană; este o bogăţie la care îmi dau frâu liber tentaţiei şi nu pot să nu observ că miliarde de oameni au o altă credinţă religioasă decât mine. Eu am datoria de a respecta opţiunea altora şi, de ce nu, de a învăţa din experienţa lor. Este adevărat că nu am nicio influenţă religioasă diferită de cea creştină în pânzele mele, însă opţiunea pentru creştinism este o alegere intimă, iar atenţia spre alte culturi îmi dă libertatea de a înţelege umanitatea în ansamblul ei. Trebuie să recunosc totuşi că fără Învaţăturile Mântuitorului nu aş putea să asimilez “limbajul” Umanităţii.

– Pot oare exista graniţe bine definite între realitate şi iluzie ? După părerea mea nu, şi omul modern nici nu are nevoie de vreo graniţă senzorială, întrucât aceasta i-ar îngreuna şi mai mult condiţia actuală, care este mai degrabă plată decât spirituală. În mod paradoxal, el a devenit din stăpân al creaţiei sale tehnologice, sclavul acesteia, şi aceasta deoarece a pierdut contactul cu sacralitatea, deşi el pare mulţumit de prozaismul noii sale condiţii. Credeţi că omul modern mai are astăzi nevoie de spiritualitate, în diversele sale forme de manifestare?

– “Memento mori!”, iată graniţa de care omul modern are nevoie, deşi Dvs. afirmaţi cu dreptate că aceasta i-ar îngreuna condiţia. Cred că este nevoie de o conştientizare a propriei condiţii omeneşti şi evident că nimănui nu-i convine să afle că există o frontieră care nu depinde de voinţa sa, însă fatalitatea nu-l va ocoli. Geniul uman a închipuit un întreg univers al uneltei, o lume separată parcă, iar astăzi aceasta a dus la o psihoză a memoriei colective: o lume care nu mai crede că sfârşitul ei poate fi inevitabil; numai că de aici ea ne apare în fapt ca o trambulină spre Cer.

Astăzi, totul pare să se supună, să se transforme la comandă, totul este sofisticat şi totuşi uşor de înlocuit, aşadar iată că s’a instaurat pe Pământ noul paradis împietrit al Dumnezeului-Unealtă. Şi totuşi, cu tot acest nou “paradis” instaurat, fiinţele se nasc, trăiesc şi mor. Oare omul modern mai vede sau mai bine zis mai simte aceasta? Există însă, poate chiar în clipa aceasta, cineva, un “om modern” chiar, care îşi plânge morţii, iar el este viu. Deci, “Memento mori!”

– Domnule Bârsan, pictura, care este este o poesie sau o muzică tăcută, poate avea substanţă şi duh, inteligenţă vie şi sensibilitate, în fine, poate depăşi cadrul simplei reprezentări, printr’o gamă de trăiri, dintre care face parte şi trăirea onirică. După mine, cea expresionistă diferă fundamental de cea suprarealistă, atât prin substanţă cât şi prin mesaj. Care este, nu importanţa, ci necesitatea acestei trăiri în creaţia Dvs.?

– Eu mă feresc în general de categorisiri ale senzaţiilor, ale trăirilor; apoi, pentru mine “expresionist” înseamnă ceva, iar pentru “critică” înseamnă altceva. Lumea operează cu noţiunile culturale dirijate şi impuse de critică, ar trebui să dezvoltăm separat acest aspect, iar pentru mine, o trăire “onirică” înseamnă momentul când îmi “văd” lucrarea gata înainte de a o începe.

– Un fost coleg de studii plecat timpuriu dintre noi, în 1991, la numai patruzeci şi unu de ani, expresionistul Mircea Ciobanu, o mare pierdere pentru pictura contemporană, expunea în 1984 la galeria Katiei Granoff din Place Beauveau, la doi paşi de locul unde ne aflăm acum. Forţa artei lui, îmi spunea Ciobanu, atunci în plin succes, consta în concentrarea energiei sale absolute pe fiecare centimetru pătrat ce urma să-l picteze. O formulare inspirată, trebuie să recunosc. Exilat în Elveţia, pictorul revendica, precum Dvs., o apartenenţă la universalitate, pe care a căutat-o mai întâi în el însuşi, înlăuntrul fiinţei sale artistice. După ce a găsit-o, acest alchimist al emoţiilor şi al culorilor a plecat din Ţară pe drumul fără de întoarcere (la data aceea) al Exilului. Astăzi lucrurile s’au schimbat, însă credeţi că un artist de talia Dvs., cu un persistent mesaj metafizic deseori profetic, cel puţin aşa l-am înţeles eu, poate el, trăind la noi, în România, să se afirme pe plan mondial, cu aceleaşi şanse ca omologul său din Occident, şi dacă nu din ce cauze?

– Declaram mai devreme, referitor la expresionism, că eu văd întrucâtva diferit această noţiune: pe Mircea Ciobanu nu-l percep ca expresionist, ci ca un “protestant” al clasicismului, o nuanţă pentru mine care vorbeşte despre gândirea şi percepţia artistului, nu despre aparenţă. Observaţi că toţi expresioniştii, în ciuda elanului dramatic, în mod paradoxal caricaturizează formele, le contorsionează, iar dacă am face abstracţie de conflictul dramatic al culorilor, unele forme în acest fel devenite sunt chiar ilare, contrazicând însuşi conţinutul mesajului. În faţa “Strigătului” lui Munch, eu n’am putut niciodată să mă abţin a surâde la vizionarea personajului care, să-mi fie cu iertare, nu are nici pe departe vreo dramă, ba e chiar amuzant în grotescul lui.

Ciobanu avea o prea adâncă gravitate interioară pentru a trata imaginea într’o modalitate ca aceasta; puteţi observa o “construcţie” clasică, studiată a compoziţiilor, însă manifestate patetic, ca în concertele lui Ceaikovski. Este ca şi cum aţi vedea permanent un cord deschis care se află în plină activitate. Istoric vorbind, exilul său este de înţeles: un asemenea temperament avea nevoie de întindere, pentru a-şi interpreta concertele în toata lumea; şi mai concertează şi astăzi.

Dacă am pornit cu acest exemplu, al lui Mircea Ciobanu, în credinţa că vom găsi un răspuns la necesitatea sau nu a unui “exil”, probabil al unui artist român în zilele noastre, eu cred că nu aici este răspunsul. În acest moment se poate vorbi de o “Artă oficială”, în care statul investeşte, şi despre o “Artă-cultură”, pe cale de dispariţie.

Desigur, întotdeauna a existat o artă “oficială”, însă niciodată atât de exclusivistă şi de agresivă: decretarea “experimentului” ca artă unică şi totalizatoare ne aminteşte de “stalinizare”. Dacă un artist iese la testul-grilă ca “experimentalist”, va fi cu siguranţă vlăstarul de soi al naţiunii, iar statul trebuie să investească programatic în acţiunile sale. În România nu se mai pune problema exilului, deoarece politica culturală este aliniată clonat după politica artei contemporane europene şi este impusă cu de-a sila prin toate mijloacele mass-media.

Artişti ca Baba sau Ciobanu sunt consideraţi “epigoni” de critica artei contemporane româneşti. De altfel, puteţi observa această politică în achiziţiile Muzeului de Artă contemporană din Bucureşti. Avangardismul a ajuns un factor de oprimare şi de discriminare – este o realitate la care oamenii nu au acces, cu aceasta sunt bombardaţi zilnic prin toate formele, iar artistul care vrea să facă altceva este considerat “depăşit”, “retrograd” sau. “epigon”.

Dacă vizitaţi galeriile “de prestigiu” pariziene, veţi descoperi creaţiile “originale”, pline de “bâlbâielile” stângace ale camerelor de filmat, cuie poleite înfipte în cartoane şi modelaje din răşini sintetice cu pretenţii cinice: acesta este şi viitorul deja dictat al Bucureştiului. Eu unul continui să cred că un obiect de artă cuprinde un act de cultură; este adevărat că este nevoie şi de talent, de vocaţie pentru aceasta, iar artişti autentici nu sunt mulţi. Pentru asemenea artişti, din nefericire, existenţa le va fi un veşnic exil.

– Domnule Bârsan, în 1989, în momentul aşa-zisei “Revoluţii”, aveaţi vârsta de 24 ani. Aţi trăit deci din plin perioada nesfârşitei tranziţii, perioadă în care v-aţi format ca artist. Care este astăzi, după un deceniu şi jumătate, impresia ce v-a rămas? Mă refer aici la structurile menite să asigure formarea şi promovarea unui artist independent, trăind în afara constrângerilor proletcultiste sau ceauşiste de tristă amintire.

– Domnule Negrescu-Suţu, după cum spuneam, structurile actuale nu mai au caracter ceauşist, ci caracter “european”, adică unidirecţional: cine îmbrăţişează această doctrină va fi poate “omul zilei”, fie el în România chiar; cine nu, nu va exista, oriunde ar fi în Europa. O expoziţie personală este dificil de organizat la Paris din multe motive; la vernisajul expoziţiei mele mi-aş fi dorit ca Ambasada României, deci ambasada ţării mele, prin serviciul său cultural, să fie cumva prezentă; evident că nu s’a obosit nimeni să se deplaseze, deşi aţi putut observa amploarea acţiunii mele: nu am expus de mântuială cinci pânze pe pereţi! Însă cine nu se înscrie în programul-grilă nu merită nicio atenţie, aici avem de-a face cu un exclusivism feroce. Eu am avut şansa de a mă putea forma lângă un “Magister”, ca pe vremea lui Rembrandt, şi ţin minte că în ziua în care m-am mutat într’un atelier lângă atelierul lui, asta se întâmpla imediat după revoluţie, acesta m-a întâmpinat cu o carte în mână, spunându-mi: “De aici ai de învăţat, nu de la mine!” Această carte era Sfânta Scriptură.

– Revin la o altă afirmaţie a pictorului Ciobanu, care, împărţind pictorii în figurativi şi non-figurativi, afirma că aceştia din urma riscă, sub influenţa de netăgăduit a succesului, adăugam eu, să se asemene în final Creatorului, ceea ce el califica drept o moarte subită, o sinucidere. Consideraţi afirmaţia lui Ciobanu veridică pe plan metafizic sau doar o excentricitate lingvistică?

– Această afirmaţie nu este întâmplătoare, în momentul în care în arta plastică se disputau cele două tendinţe: figurativ – non figurativ. Astăzi, această dispută s’a stins aproape, fie pentru faptul că pictura este considerată de către “oficiali” ca o artă depăşită, fie pentru faptul că elanul abstracţionist s’a mai potolit şi sunt căutări în alte direcţii. Desigur, Ciobanu se referea la pretenţiile metafizice ale abstracţioniştilor atunci când susţineau că ei crează cu adevărat, că au descoperit forme noi şi sunt aidoma unor Creatori care fac totul ex nihilo. Spiritual vorbind, încorsetarea într’un sistem închis nu poate să ducă decât la autosufocarea omului şi aici Mircea Ciobanu avea dreptate.

– Percepţia estetică a omului modern este astăzi puternic atrofiată, în mare parte datorită progresului tehnologic, care este în sine o acţiune utilă, însă nu exclusivă. Dacă omul modern a abandonat esenţa pentru aparenţă, după cum cu justeţe spuneaţi într’un alt interviu, el nu mai poate avea, în consecinţă, nimic valoros de comunicat, de transmis. Acest lucru se vede clar astăzi, chiar fără a fi vizionar. Însă omul modern are totuşi nevoie de o viaţă de cuplu, de familie, în afara calculatorului, viaţă pe care o caută cu puţine şanse de a o găsi, fiind lipsit din start de reperele spirituale de care ar avea nevoie. Unde poate el găsi astăzi aceste repere? Mă refer aici la tabloul “El şi Ea”, unul dintre cele mai remarcate de amatorii şi cunoscătorii de artă.

– În mod cert, percepţia estetică actuală mi se pare profund deviată; omul modern nu mai are nevoie să participe la obiectul de artă într’un fel sau altul, începând dela creaţie şi până la asimilare, achiziţie, el “consumă” pur şi simplu un produs care are şi instrucţiuni de folosire. ��n cazul plasticii, el va găsi ce trebuie sau ce are voie să vadă în revistele de “specialitate”, în galeriile celebre, la televiziune etc. Totul se distribuie cu tot cu comentarii, nici măcar nu mai trebuie să-şi bată capul să înţeleagă singur ceva. Visul tuturor pare să fie îmburghezirea mentală şi eficacitatea maximă a unei întreprinderi umane.

[contextly_auto_sidebar]

În “El şi Ea”, a dispărut totul, au dispărut hainele, maşinile, casele; au rămas cei doi, în goliciunea lor desfăşurată pe orizontală şi pe verticală: El gândeşte, Ea aşteaptă, de aici începe totul, poate chiar şi izgonirea din Rai. Chiar şi în ultima consecinţă, când totul a dispărut de lângă el, cu tot ceea ce a construit, omul va găsi, dacă va căuta, o fiinţă lângă el, pentru a scrie istoria. Iată un reper valabil pentru toţi oamenii, indiferent de Dumnezeul în care ei cred.

– Vă mulţumesc, Domnule Bârsan, pentru plăcerea acestei discuţii. Vă doresc mult succes în continuare, în speranţa că Omul modern, odată ce va dobândi noi repere, nu va mai considera Arta ca un produs de consumaţie, ci va căuta să o înţeleagă, mai mult chiar, va simţi nevoia acestei căutări. Expoziţia pariziană de anul acesta a fost un real şi binemeritat succes, pe care vi-l doresc şi acasă, în România, cât mai curând. Până atunci, vă dau întâlnire anul viitor, în aceeaşi galerie pariziană, spre a continua această pasionantă discuţie, sperând că, de această dată, tonul ei va avea totuşi o nuanţă ceva mai optimistă.

Consemnat de Radu Negrescu-Suţu Publicat si distribuit de Altermedia, http://ro.altermedia.info Sursa: http://www.nettime.org/Lists-Archives/nettime-ro-0608/msg00033.html

Interviu cu pictorul Cornel Bârsan Interviu cu pictorul Cornel Bârsan, despre vidul spiritual al omului modern Până nu demult, pictura Maestrului Cornel Bârsan îmi era necunoscută, cu o singură excepţie: admirasem anul trecut, în colecţia lui Alexandru Nagy din Köln, un tablou de proporţii reduse, însă de o puternică intensitate emotivă.

[smartseo4you]

New Post has been published on Ziarul tau online

Iohannis la decorarea Prinţului Charles: Aţi făcut lucruri admirabile şi aţi fost un promotor al imaginii României

Preşedintele Klaus Iohannis i-a transmis, miercuri, Prinţului Charles, pe care l-a decorat cu Ordinul Naţional 'Steaua României' în Grad de Mare Cruce, că este un excelent promotor al imaginii României în lume. "Astăzi am plăcutul prilej de a recunoaşte în mod oficial şi de a onora activitatea desfăşurată de Alteţa Voastră în şi pentru România. Începând cu anul 1998, când aţi efectuat prima vizită oficială în România, aţi păşit aproape în fiecare an în această ţară a noastră, pentru care nutriţi o aleasă afecţiune. Aţi făcut lucruri admirabile şi aţi fost un excelent promotor al imaginii României în lume. Astăzi, recunoaştem implicarea Voastră angajată în proiectele derulate în România, atenţia pe care o acordaţi dezvoltării comunităţilor locale, interesul pentru prezervarea patrimoniului şi a tradiţiilor româneşti, precum şi pentru păstrarea frumuseţilor naturale unice ale ţării noastre. Rezultatele obţinute în activităţile Voastre caritabile demonstrează nu doar vocaţie, ci şi dedicaţie. Sunteţi o sursă de inspiraţie pentru tineri în apărarea valorilor pe care se bazează armonia socială şi dezvoltarea durabilă", a declarat şeful statului la Palatul Cotroceni. El a afirmat că ştie mulţi străini atraşi de România şi de frumuseţea ei, dar că ceea ce-l deosebeşte pe Prinţul Charles de aceştia este "perseverenţa şi implicarea în dezvoltarea comunităţilor locale, în protejarea moştenirii lor istorice şi culturale". "Aţi făcut-o încă de acum aproape trei decenii, când, la sfârşitul anilor '80, aţi intervenit cu privire la planul nefast al regimului comunist de sistematizare a satelor din România. Implicarea Alteţei Voastre Regale în numeroase proiecte de reabilitare a satelor, în promovarea produselor locale, în acţiuni de pregătire şi formare tradiţională meşteşugărească a reprezentat o contribuţie valoroasă la conştientizarea unui stil de viaţă în care natura, tradiţia şi omul cu deprinderi moderne pot coexista armonios", a arătat şeful statului, care a dat drept exemple proiectul lansat în 2015 la Viscri – 'Fundaţia Prinţul de Wales' – cu scopul de a ajuta comunitatea din această zonă, inclusiv prin crearea de locuri de muncă, urmat în 2016 de crearea Centrului de pregătire meşteşugărească – 'The Prince of Wales's Training Centre'. Iohannis a precizat că România este recunoscătoare Prinţului de Wales pentru că, de fiecare dată când vorbeşte despre România şi cetăţenii săi, îşi exprimă admiraţia pentru bogăţiile spirituale şi culturale româneşti. El a amintit şi de apariţia Prinţului Charles în filmul documentar 'Wild Carpathia', recunoscut ca una dintre cele mai bune pelicule despre frumuseţea 'sălbatică' a României. "Prin aceasta aţi arătat faptul că, spiritual, aparţineţi acestui spaţiu şi vă confundaţi cu el", a subliniat şeful statului. Iohannis a adăugat că naţiunea română este profund recunoscătoare Prinţului Charles pentru toate proiectele realizate aici. "Am ţinut din toată inima să vă confer Ordinul Naţional 'Steaua României' în Grad de Mare Cruce, care onorează felul în care aţi contribuit la calitatea extraordinară a relaţiei dintre ţările noastre, la buna dezvoltare a acesteia, dar şi meritul major în promovarea în lume a imaginii şi a potenţialului natural al României. Alteţa Voastră Regală, prin ospitalitatea şi deschiderea cu care sunteţi primit de fiecare dată în ţara noastră, românii îşi manifestă, de fapt, admiraţia şi recunoştinţa pentru ceea ce faceţi pentru ei", a arătat Iohannis. El a evidenţiat că vizita oficială a Prinţului Charles demonstrează ataşamentul faţă de România şi poporul său şi reprezintă un reper important în consolidarea Parteneriatului Strategic dintre România şi Regatul Unit. "Cooperarea intensificată în sfera militară şi de securitate, precum şi legăturile economice reprezintă pilonii acestui Parteneriat Strategic", a menţionat Iohannis. Un alt element-cheie al relaţiei româno-britanice, potrivit şefului statului, îl constituie semnificativa comunitate de români care trăiesc şi lucrează în Regatul Unit. El i-a transmis Prinţului Charles, în numele său şi al poporului român, condoleanţe pentru familiile victimelor şi urări de însănătoşire grabnică celor răniţi în atacul terorist de săptămâna trecută. "Prezenţa printre răniţi a doi cetăţeni români demonstrează, de data aceasta într-un context tragic, apropierea dintre popoarele român şi britanic, dar şi faptul că numai prin unitate şi solidaritate putem trece peste momentele dificile", a arătat Iohannis. AGERPRES

Sursa articol jurnalul.ro

, sursa articol http://blogville.ro/iohannis-la-decorarea-printului-charles-ati-facut-lucruri-admirabile-si-ati-fost-un-promotor-al-imaginii-romaniei/