octavsemarian

[octavsemarian]

Lumină și întuneric

Lumină și-ntuneric, dar nuuu… ce-s zi și noapte căci înțelesul lor… cu mult e prea departe! Născute-au fost din Cel, ce lumea nu-L cunoaște, să moară tot în El, spre ce din nou va naște.

Sortite-au fost a lumii cunună să descrie ori singure-ntr-un tot, ori două-n fel să fie. Doar una dintre ele, doar una de-ar lipsi, nimic n-ar fi în lume, contrastele-ar pieri!

Profiluri ce se-ngână în lumi din ele drese n-ar exista defel, nimicul doar le-ar țese. Nimic, nimic din viață, la fel ca și din moarte și nici din orice-ar fi, ce altfel le-ar desparte.

Din taine ce se-ascund, în ceea ce sunteți făptura lumii-apare, voi îi sunteți profeți! Din voi va curge-n valuri potop de lumi, șiroaie cu tot ce-i bun în ele; cu tot ce le despoaie.

Din voi ieși-va totul; totul din voi ridică, speranță din lumină, din întuneric frică! Prin lupta ce se naște,-ntre alb și negrul firii noi ne aflăm menirea, prin soarta devenirii.

Luminii-i e sortit, lumină-n tot să facă, dar fără de contrast, neștiința-n ea se pleacă. Un tot ar deveni, o uniformitate… în care totul e, dar doar în ce se poate.

Un tot de care nimeni, nimic nu poate spune căci nimeni și nimic… n-ar zugrăvi o lume.