andreipoems-blog

[andreipoems-blog]

[andreipoems-blog]

Este atât de greu sa iubești un artist. Eu sunt îndrăgostita de artă și el este făcut din arta, și după ce mi-a arătat sufletul lui copleșitor, acum crede ca nu merită dragostea mea deoarece el nu poate iubi altceva decât arta pe care o face. Poate ca nu merită, dar eu tot copleșită sunt.

salut. la această întrebare nu am să îți răspund eu. am rugat pe cineva ce mă cunoaște din temelii să scoată cea mai bună perspectivă. iată aici răspunsul ei:

”Nu-i greu să iubești un artist. E greu să iubești toate golurile unui artist, și-i greu să rupi din tine ca să le umpli. Un artist n-o să se dezbrace vreodată de toate învelișurile sale în fața ta, însă o să-ți permită să te ghemuiești printre ele, atunci când consideră că meriți, din nevoia pur umană de a simți ceva. Ș-apoi, atunci când se îndrăgostește de tine, poți spune că s-a pogorât divinitatea asupra ta, poți spune că te-ncearcă cele mai ale dracului blesteme pentru că n-o să regăsești simplitate în sentimentele unui artist. Nu-i greu să iubești un artist,  greu să continui să o faci atunci când artistul își doctoricește rănile. Și-i mai greu atunci când rănile nu sunt scurse din mâinile tale.

Câteodată, e mai greu pentru artist, în orice formă a acestuia, să iubească pe cineva. Și din nou, e foarte greu atunci când acesta ajunge să iubească pe cineva care nu-i împărtășeste latura artistică, nu o înțelege. Pentru că nu-i vina celuilalt că nu are aceleași înclinații însă, bineînțeles, nu poți blama nici artistul pentru modul său de a fi, de a funcționa.

Nu-i greu să iubești un artist, e greu să accepți că e un artist. Și nu-i greu să fii iubit de un artist, e greu să trăiești cu consecințele iubirii acestuia.”

sper că ți-a fost de folos. :) 

[andreipoems-blog]

Fata morgana...

Răpusă de dor, Și nemaiavand ocazii de manifestări ale psihozei-maniaco-depresive de care sufereai… Pînă la urmă… Mi te reflectai în ochii bulbucați Precum razele unui soare scos dintr-un suflet șifonat și mototolit… Și așteptai să-ți intri-n ritm Pentru a mă face să cred, iar, că mă vrei… Neținand cont ca noi trăiam claustrați în niște bule slab oxigenate Iar planul tau, avea să dea greș, din nou…

Captiv într-un miraj ce avea să se asemene cu fata morgana… Mă ispiteai să vin spre tine precum o sirenă ce-și seduce prada Prin suavul glas si prin frumusețea-i atipica.

Tu… aveai același scop, Să mă vrăjești cu farmecele tale și să-mi sucești mințile… De parcă ti-aș fi greşit cu ceva… Ingrato!

………………………………………………………………..

Dar… cum erau doar niște iluzii Mi-am pus stăvilar și am încercat să te iert Ca de fiecare dată cand am facut-o și n-ai arătat nici măcar o clipă de recunoștință, Fiindca… Pe dinauntru… Erai moartă…

#dinseriaprozelorpoetice #unadintr-atatea

[andreipoems-blog]

Cronìcarii

Starnirea critica pe care-o atrag asupra mea din cauza viziunii mele asupra lumii sau... capodoperelor clasice/contemporane pe care le vad cu alti ochi nu-mi va fi niciodata stabilopod in care sa-mi revars amalgamul de cunoastere nestapanita. Doar un seaman imi va aprecia opera prozodica ferecata in propria-mi minte. Eram ctitorit din vesnica-mi darzenie comparandu-ma adesea cu o halca de carne care asteapta sa fie devorata de un alt "cronicar"  admirandu-ma-n splendoarea-mi. Dar stai! Poate lumea-mi afla chipul ce-i ascuns de o grimasa "ruginita" inspirand curaj tacut. Nu e bai! -ar spune unii; dar nici "bai-ul" ala nu mai e gandit, si stai... si stai... si stai... si tot stai, pana cand lumea ti-o intelege un bufon tacut dar zgomotos. Ce frumos e-n a avea o speranta! -o speranta arzatoare ce ma motiveaza la cunoastere, o eterna lecturare alaturi de propriul meu bufon si... filele-mi loiale. Spasm hipnagogic se numeste cufundarea in abis etern dintr-un vis-cosmar... sa simti asta doar in vis? Dar zi de zi... de zi... de zi . . . Am trait ce n-am visat si am visat ce n-am trait. Un nebun! Dar inteles, din fericire, de alti nebuni ce si-au gasit o muza permanenta.                       Eu... inca mai caut.

[andreipoems-blog]

Selenar

Amurg de luna noua se zarea. Imi pot reaminti franturi din contrastul ce era suprimat de ochii ei precum doua stele arzatoare si luna robusta asteptand sa fie explorata. Bolta cereasca era de-un rosu aprins, parca cineva i-ar fi dat foc, extinzandu-se pe intregul cosmos; o atmosfera de basm. Reflexia lunii se pricura pe cristalinul ei incetosat si amagit. Adormise-n bratele-mi, incet...incet... isi inchidea ochii aceia de-o puritate vesnica, neintalnita de privirea-mi si, respiratia ei adanca imi trezea mnezii profunde...Ah!Parca o simt pe pielea-mi!                                Mai stai o data-n bratele-mi sa te simt de-a-ntregul cum tu nu ai izbutit.

[andreipoems-blog]

[andreipoems-blog]

[andreipoems-blog]

Te-am ascultat Ti-am dat tot, Iubire, Poate, Prea morbida, Si tu… Cu mainile tale hulpave, Mi-ai smuls-o. Ai asteptat, Un timp precum anii rupti de realitate, Si ai decis sa pleci, Lasandu-ma cu cristalinul inlacrimat, Dar mai ales, Cu inima ce-ai smuls-o, Atarnata, Inca, De ița pe care-o târai dupa tine. Ti-am dat tot. Te-am ascultat.

[andreipoems-blog]

Abisul O reforma paradoxala ce-mi sfarteca sufletul cade, cu pasi marunti si apasatori, in vidul grotesc de-mi modifica viziunea morbida ce se chinuie sa urle dar nu este ascultata. #trairileunuiadolescent

[andreipoems-blog]

pereții noștri lăuntrici măcinați de frica abisală mestecăm stricăciuni ca să nu ne mai doară deși știm că-n final dispărem toți în materie nebulară,   dar eu știu că mocnește ceva în mine ceva ce doar eu pot să divulg omenirii;

(via spiritul-lumii)

[andreipoems-blog]

Poezia e dialogul cu sinele. Spune-mi că o să coboare cerul la noi, să îmi pipăie dintele. Lasă-mă să fug de tine în lumea largă, cărând după mine o simplă harpă. O pulpă; izvoare de (h)artă.

(via spiritul-lumii)

[andreipoems-blog]

mă înfrupt din osatura ta geodezică o fină deconstrucție a formei interzise veneam la tine despuiată și mă desfătam cu onctuoasa ta ocheadă acum ne săgetează fantezia în miez de iarnă tu ți-ai ferecat intrarea în inima descărnată.

(via spiritul-lumii)

[andreipoems-blog]

de când ne-am distanțat, am uitat cum se născocesc actele de magie, am uitat alchimia produsă într-o singură privire tonică și vie, am uitat și cum să-ți citesc buzele tremurânde, flămânde; tot ce știu acum e cât de agasantă poate deveni tusea, cum pașii celorlalți pot întruchipa un fâșâit insuportabil, cât de mult te poate tulbura fizionomia unei străine, mai ales când îți acaparează intimitatea; sunt la un capăt al lumii, dar n-am ajuns să hrănesc lupii în sălbăticie nici să monitorizez speciile invazive ca urmare a schimbărilor climatice acum oasele mele se simt dezrădăcinate și statice preumblă bezmetice pe soluri nisipoase, înfulecate de mlaștini și covoare de mușchi umectate unde se pierd creațiile noastre neinițiate?

(via spiritul-lumii)

[andreipoems-blog]

pustietatea dezolantă în care m-am teleportat mi-a rumenit obrazul punctat mi-a și secat seva din substrat gândul tern și creativ mi l-a anchilozat / e poluat am și uitat cum e să-ți vânturi degetele peste taste din plastic dur, nemasticabile, vâjâind în vâltoarea aducerilor aminte, fără să-ți fie jenă de cine te judecă; nu-mi amintesc nici cum se simte când transparența oamenilor te surprinde; când vocea lor caldă mângâie rana uitată.  n-avem nevoie de novocaină pentru suflet, interacțiunile noastre superficiale sunt suficiente ca să ne anestezieze senzorii.

(via spiritul-lumii)

[andreipoems-blog]

degeaba te forțezi să-i pui stăvilar nenorocirii care râvnește să izbucnească din tine;

(via spiritul-lumii)

[andreipoems-blog]

de ce îți permiteam să mă ucizi lent și distal? e viitorul atât de impredictibil în ceea ce ne privește? mai suntem oare liberi? degringolada noastră existențială nu-i decât un vis lucid, amarnic prăpădit sau am putea fi programe executabile care rulează hectic viruși inventați să intoxice doar anumite medii adaptările organismelor vii sunt stranii

(via spiritul-lumii)

[andreipoems-blog]

trupul tău de miere ce palpită în surdină se despielița înverșunat de toate exuviile anilor petrecuți în mine descurcându-mi ițele te salvai de agonii abstruse cognițiile noastre echidistante se rătăceau în prize mi-au crescut unghiile până li s-au ros învelișurile încrucișarea privirilor noastre osmotice atât de predictibile - amândoi tânjeam să fim spirite libere.

(via spiritul-lumii)