bambuslabmor

[bambuslabmor]

E-o liniște ce sfâșie pereții,

Un cântec surd al grelei dimineți.

În mine-i gol, un strigăt stins,

Un foc ce-a ars și s-a desprins.

Pe masa veche, un pahar uitat,

În el doar umbre, nimic curat.

Și toate nopțile ce-au fost cândva,

Acum sunt vise ce nu pot sta.

Mâinile-mi tremură, nu prind nimic,

Orice ating devine frig.

Și chipuri dragi ce mi-au zâmbit,

Sunt astăzi ploi ce m-au rănit.

Pe geam se-așterne-un cer străin,

Din ochi mi-alunecă un chin.

Și fiecare pas ce-l fac spre zi,

Mă duce-n hău, nu pot fugi.

De-aș rupe timpul, să-l întorc,

Să plâng în brațe, să mai stau loc.

Dar lumea-i goală, iar eu mă pierd,

Sub umbra nopții, într-un deșert.

[bambuslabmor]

Pierdut în noapte, pași de plumb,

Pe drumuri lungi ce tac și curg.

O umbră rece mi-e tovarăș,

În pieptul meu, un gol amar răs.

Lumina lunii plânge-ncet,

Pe cerul sterp și înțesat de țepi.

Stele străpung, dar nu m-alină,

Durerea mea e tot străină.

Din ochii mei cad ploi tăcute,

Amintiri sparte, vise mute.

Un timp trecut mă strigă-n van,

Și-aș vrea să fug, dar nu am plan.

Pământu-i rece, moale-n palmă,

Sufletul meu nu mai e calmă.

Tot ce-am iubit, s-a risipit,

Un fum în vânt, un dor zdrobit.

Și iar privesc spre nicăieri,

Un fir de viață, printre scări.

Dar poate-n zori, sub cerul pal,

O umbră caldă-mi va fi val.