calator-prin-intuneric

[calator-prin-intuneric]

Monolog: Prizonierul Timpului

(Se aude un ceas în fundal, ticăind lent. O voce, calmă, dar încărcată de o tristețe profundă, începe să vorbească.)

M-am întrebat de nenumărate ori dacă locul meu e aici… sau dacă nu cumva am fost uitat de lume, pierdut între filele unei cărți neterminate. Privesc în jur și totul pare străin, ca și cum aș fi o notă disonantă într-o simfonie perfectă, un cuvânt scris greșit pe o pagină impecabilă.

Oamenii trec pe lângă mine, grăbiți, preocupați, cu ochii fixați pe un mâine care nici măcar nu le aparține. Eu? Eu am rămas undeva între ieri și azi, prins într-un moment care refuză să moară. Nu mă regăsesc în lumea lor, nici în orele lor perfect măsurate, nici în visele lor croite pe măsura ambiției.

Timpul… oh, timpul! A încercat să mă doboare de atâtea ori. A vrut să mă șlefuiască, să mă modeleze după tiparul său, să mă transforme într-un mecanism care funcționează la unison cu ceilalți. Dar eu? Eu am refuzat. Am fost o piatră prea dură pentru dalta lui, un ecou care n-a vrut să se stingă. Și atunci, poate, timpul a renunțat la mine… sau poate m-a păstrat pentru desert, ca pe o poveste pe care nu a știut cum să o încheie.

Nu m-a putut învinge. Poate pentru că nu am jucat niciodată după regulile lui. Poate pentru că am refuzat să alerg într-o cursă care nu era a mea.

Așa că exist aici, între clipe, între lumi, între visele celorlalți și propriile mele întrebări. Nu aparțin acestui loc, dar nici nu mă tem de el. Pentru că, în final, ce este timpul, dacă nu o iluzie pe care refuz să o cred?

(Se aude din nou ceasul, dar ticăitul devine tot mai slab, până la tăcere.)