furioussportsprofessormaker-blog
Aș da totul, dacă aș ști că m-ai iubi...💔
143 posts
Don't wanna be here? Send us removal request.
Last Seen Blogs
kristenlaughs
clapping for the wrong things
rulosthings
Sin título
scarlettbarnesuniverse-blog
Untitled
averghast
home home
kbob879
Just Me!
Text
“Dacă ai fost rănit brutal, dar încă ai curajul de a fii blând cu alții, atunci meriți o iubire mai adâncă decât oceanul în sine.”
— Nikita Gill
5K notes
·
View notes
Text
Aseară ai fost tare supărată..
Nu te-am simțit de mult timp aşa tristă .
La un moment dat ai început chiar să strigi, adică să mă înțepi, ai început să îmi dai semnale că exişti şi tu pe acolo, să îmi atragi atenția cumva , căci eu.. biata de mine , eram undeva la mansardă cu gândurile mele , ne jucam împreună sau mai degrabă ele se jucau cu mine, fiind furată de peisaj.
Am intrat în jocul lor din nou fără să îmi dau seama că de fapt pe tine te-am uitat undeva în subsol.
Te-am lăsat acolo în întuneric , singură, am închis usa dupa mine să fiu sigură că nu o sa ieşi de acolo.
Eram şi eu supărata pe tine , sper să mă înțelegi.
De atatea ori am facut cum mi-ai zis si de fiecare data am ajuns tristă sau chiar plângând.
Nu stiu…
Poate voiam să ma răzbun, să te fac si pe tine sa vezi cum e sa te simti asa , plus ca sus la mansarda cu gandurile mele, ele ma asculta câteodata, în schimb tu… tu tot timpul faci cum vrei şi eu n-am încotro decât sa ma conformez dorintelor tale.
Nici asta nu imi convine , cateodata mi se pare ca te gandesti doar la tine si altceva nu conteaza.
Ca si cum totul s-ar invarti doar in jurul tau, tu ai fi piesa principala caruia trebuie sa-i faci toate poftele sau altfel nu exista culoare in jur… dar pe urma ajung sa iti dau dreptate.
Pentru ca într-un final doar atunci simt ca traiesc cu adevarat cand te ascult si fac cum imi dictezi, atunci pot spune ca viata mea e colorata si nu alb-negru.
Uite… imi pare rau, crede-mă , pentru tot ce ti-am facut , pentru toate momentele in care m-am luptat cu tine , am incercat sa te controlez, sa te manipulez, sa te fac scalava mea asa crezand ca o sa pot sa rezolv problema , dar am realizat de curand ca tie nu iti place sa fii in lanturi.
Nestiind ce sa mai fac am ajuns sa te ignor, probabil asta fiind cea mai grea lovitura pentru tine.
Poate prefereai oricand o alta cearta , o alta încaierare , sa ma vezi pe mine ca ma zbat , sa te domin …orice.. asa macar existai si tu, numai sa te ignor nu.
Asta te facea inexistenta si uite asa mureai incet si bineinteles eu la randul meu muream dupa tine fara sa imi dau seama.
Draga inima , vreau sa ne impacam , sa redevenim cei mai buni prieteni , sa formam din nou o echipa , tu sa fii capitanul barcii iar eu sa fiu responsabila cu vaslele , sa pornim pe mare si sa cautam insula aia unde se afla comoara despre care imi povesteai in trecut, cea spre care am inceput candva calatoria, dar ne-am oprit pentru ca nu credeam in tine si acea poveste prea frumoasa pentru a fi reala.
Acum fie vorba intre noi , tot gandurile mele de la mansarda m-au facut sa cred asta si sa renunt la povestea ta frumoasa.
Draga inima , stiu ca o sa-mi ceri lucruri imposibile sau cel putin asa circula zvonul pe la mansarda, dar sunt pregatita sa te ascult si sa vaslesc in directia indicata de tine si daca nu voi mai avea putere sa vaslesc in directia indicata de tine si daca nu voi mai putea sa vaslesc , promit macar ca o sa stau cu tine la subsol sa nu fii singura , am sa iti tin companie.
P.S : Am incercat sa-mi conving gandurile sa se alature noua, asa vom fi mai puternici.
Draga inima….mi-e dor de tine.. de noi!
19 notes
·
View notes
Text
“Ochii tăi căprui n-aveau ochi pentru mine..”
—
136 notes
·
View notes
Text
25 february 2016
Urma să plâng. Urma să ajung acasă, să-mi arunc teneșii obosiți la intrare și să merg direct către pat.
Voiam să mă bag sub pătură și să plâng până mor, era singura soluție la care mă gândisem. Mi-am dat seama că nu sunt genul de fată care să facă asta. Nu o să mă descarc prin lacrimi. O să scriu. O să scriu până ce infinitul de caractere o să-mi spună să mă opresc.
Ceva mă doare, cred că inima. Nu, mă doare întreg corpul. Mă dor ochii, mă dor atât de tare încăt uneori lăcrimează fără oprire. Le-am spus să înceteze, mi-au răspuns că-s prea obosiți să o facă. În liniștea asurzitoare a nopții, ochii mei nu adorm. Ochii mei sunt deschiși, mintea mi-e în flăcări, inima prea rece, sufletul cred că s-a înecat de mult. Sunt vie într-un corp mort, un corp fără suflet și fără vlagă. Ciudat, nu-s tristă. Nu par a fi, cel puțin. Cum poate o persoană care vibrează și râde non stop să fie tristă și fără vlagă? Nu, e imposibil.. sau posibil în cazul meu. Nu am nici cea mai mică idee ce simt. Nu am idee ce-i cu mine, cum am ajuns să fiu în starea asta? Mi-e scârbă. Mi-e frică, iar pentru o persoană care nu se teme de nimic, frica-i o povară. M-e frică să-mi fie frică. Și de la ochi am ajuns la frică. Mă dor și nopțile. Mă înjunghie. Noaptea vine odată cu insomnia, un prieten care-și ține în mână instrumentul de tortură. Oh.. și cât îi mai place să se joace. Tremur. Îmi spun încet că-i trecut de patru dimineața și că orele disponibile de somn se micșorează din ce în ce mai mult, însă corpul nu pare să mă asculte. Aerul se subțiază și parcă-i simt prezența. El. În minte, întipărit pe suflet și pe corp.
Oamenii nu înțeleg. Oamenii, oricât ar fi ei de apropiați, pur și simplu nu pot înțelege prin ceea ce treci. Își pot imagina, își pot face scenarii sau se pot pune cât de cât în locul tău, însă la sfârșitul zilei, aceștia se întorc la viața lor normală, iar tu, tu.. copile, tu suferi și plângi și nici măcar nu știi de ce.
Cum pot să-l iubesc atât de mult? Cum pot să iubesc un suflet și un corp și niște ochi ai naibii de verzi atât de mult? Cum poate un om să mă sfâșie, să mă distrugă atât de puternic încât să mă pierd pe mine? Poate nu m-am pierdut, poate mereu am fost oarecum rătăcită. Însă jur, sufletul meu a existat. Era așa cald, un suflet ce iubea lumea, iubea fericirea și se cunoștea pe el, un suflet ce îi lumina pe toți, ce iubea oamenii și se îndrăgostea și încălzea. Știu că nu a dispărut, e prea puternic pentru asta. Poate încă e aici, poate încă e în mine și se zbate să supraviețuiască. Poate e rănit, poate e otrăvit. Otrăvit de el, de cuvinte și de speranțe false, de lacrimi amare în nopți târzii, de amintiri și persoane distructive. Persoane ca el. El. L-am ales pe el. Dintre sute de oameni, sute de suflete și corpuri, sute de chipuri și minți și ochi verzi, pe el l-am ales. Și l-am ales atât de bine, încât acum îmi privesc distrugerea și-o scriu aici. Și plâng. El apare, vine și formează o poveste, sau o aproape poveste, mă distruge și dispare. Reapare. Pleacă iar. Revine și mă distruge a doua oară, a treia, a patra, până mă pierd. Și cam asta mi se întâmplă. Care-i rostul acestei așteptări dacă niciodată nu se va întâmpla nimic? Dacă din nimic se dezvoltă nimic și nimic și mă sfâșie la inifinit? Dacă nu o să mai rămână nimic din mine? Tot ceea ce mă definește dispare încetișor, toate zâmbetele, glumele, pasiunea, toate pleacă și insomnia se extinde, corpul și sufletul slăbesc până în punctul zero.. Nu vreau, nu pot, nu se va întâmpla. Aș vrea să fie adevărat, însă în ritmul ăsta nu mă văd prea bine. Am nevoie să scap, să respir în totalitate, nu doar doze mici de aer, cât să nu mor, dar să mă chinui încetișor.. Am nevoie să-l uit, să dorm și să nu mai tremur, să fiu eu. Am nevoie să ies din cușca iubirii neîmpărtășite, iar după aceea să caut leacul împotriva lui, care să țină până o să mor. Și după. Am nevoie de prea mult și știu că nu o să primesc, știu. Mă doare. Vreau să-mi treacă.
269 notes
·
View notes
Text
universul îmi spune să las visurile
căci îmi sunt așchii înfipte sub unghii, adânc,
îmi spune să nu iubesc, căci sunt prea sensibil,
iar asta mă va distruge, și nu o dată
de atâtea ori până nu va mai rămâne ceva de distrus.
dar, universule, eu nu sunt univers
eu sunt om
mor de atâtea ori, sub privirea ta, sub lumina apusului
sub privirea ei, cu niște cuvinte transparente, plecate de pe niște buze amare. mor
și în fiecare nouă viață îmi amintesc de cea precedentă.
48 notes
·
View notes
Text
universul îmi spune să las visurile
căci îmi sunt așchii înfipte sub unghii, adânc,
îmi spune să nu iubesc, căci sunt prea sensibil,
iar asta mă va distruge, și nu o dată
de atâtea ori până nu va mai rămâne ceva de distrus.
dar, universule, eu nu sunt univers
eu sunt om
mor de atâtea ori, sub privirea ta, sub lumina apusului
sub privirea ei, cu niște cuvinte transparente, plecate de pe niște buze amare. mor
și în fiecare nouă viață îmi amintesc de cea precedentă.
48 notes
·
View notes
Text
“Dar, adevărul este că nu știu. Nu știu și nici nu vreau să știu. Nu vreau să știu dacă el este sufletul meu pereche,sau doar un alt capitol din viața mea. Poate o să fim împreună pentru totdeauna. Poate că el o să plece. Poate o să mă căsătoresc cu el într-o bună zi. Poate de mâine nu o să mai vorbim vreodată. Poate o să adorm în fiecare noapte lângă el,îmbrățișați și realizând că mereu am visat la momentul ăsta. Poate o să avem o minunată familie,alături de doi copii extraordinari și un câine husky. Sau,poate că în seara asta o să mor,și nu o să mai apuc să-l văd. Pe el,sau pe oricine altcineva. Dar,hei! Cine știe? Viitorul e imprevizibil,ciudat și neașteptat. Dar e în regulă,fiindcă așa sunt toate lucrurile frumoase!”
— Din jurnal, 27.05.2016
148 notes
·
View notes
Text
și zeii cad, și zeii iubesc
și zeii mor, și zeii vorbesc
și zeii…
87 notes
·
View notes
Text
- Dacă ai avea un pistol în sertar.. cât timp ai mai trăi?
- Depinde..
- Depinde de ce?
- Depinde de cât de mult îmi doresc să trăiesc în anumite momente.
- Dar acum vrei să trăiești?
- Acum? Acum nu. Acum aș vrea să mor așa cum îmi e cel mai frică să mor. Acum aș vrea să fiu luată în zbor de un tren în mare viteză, aș vrea să facă din carnea mea drapel și sângele să mi-l poarte vântul, să mi-l împrăștie sub formă de lacrimi pe chipul celor dragi, să rămână în urma mea tragica amintire a unei tinere sfâșiate de accelerat. Acum, de pildă, aș vrea să am curajul să mă arunc în lac, însă aș mai vrea să apună soarele exact în același moment ca lumea să știe că apusul zilei de 28 aprilie e apusul unei fete răpuse de tristețe, iar fiecare apus să trezească în fiecare, dintre cei care m-au privit vreodată în ochi, ceva nepământesc, un fior care să le alerge rece pe șira spinării. Aș vrea ca trupul meu să nu fie găsit niciodată, să devină templu pentru pești și cerul să-l acopere cu culorile sale. Aș mai vrea acum să fumez din nou, ca să am în buzunar o brichetă.. să-mi dau foc. Mi-aș da foc la păr, ar arde atât de ușor și mi-ar sfârâi carnea sub flacăra fierbinte, aș vrea să am gura cusută, să nu mă audă nimeni cum țip, iar imaginea trupului meu carbonizat să vă bântuie pe fiecare. Aș vrea să mor cu pistolul la tâmplă.. cu mâna tremurândă și lacrimi șiroaie pe obraji, ajunse și pe haine, cu buzele mov și inundate de salivă, cu ușa încuiată.. sau mai bine, cu fiecare privindu-mă în ochi în momentul cheie în care îmi zbor creierii. Aș vrea să mor fiindcă iubesc mai mulți oameni odată, îi iubesc inegal și nesănătos. Asta ar fi mai rău decât toate celelalte. Exact așa aș vrea să mor.
- Și mâine ai mai vrea să mori?
- Mâine? Ce e mâine? Probabil aș fi plină de viață. Însă nu e mâine, acum e acum, iar acum vreau doar să mor.
776 notes
·
View notes
Text
Vreau să mor...
Chiar așa de ce să mai trăieasc, când viața mereu este la fel de nedreaptă. Uneori mă gândesc cu ar fi dacă eram altă persoană,eram altfel,nu arătăm in halul acesta,dacă eram indiferentă...dar...din păcate sunt eu...o toantă,o proastă,o urâțenie...Mereu tristă,cu privire în pământ,cu jenă de felul în care arât. Viața este mereu nedreaptă,dură,lovindu-te din plin la fiecare ocazie...De ce ar merita să mai trăiesc..???
2 notes
·
View notes
Text
Îmi plac acele persoane care sunt nepăsatoare la spusele celor din jur. Care nu apleacă urechea ori de câte ori au ocazia pentru a auzi bârfe. Persoanele alea care trăiesc atât de bine și frumos fară părerile altora,care-și asuma totul. Îmi plac acele persoane cărora li se citește pe chip scârba și indiferența fața de spun ceilalți. Cărora nu le pasă cum sunt priviți,pentru care contează doar cum se simt și cum se văd ei. Acele persoane care au realizat că-n viață ești pe cont propiu,nu cu lumea.
136 notes
·
View notes