inabusire

[inabusire]

Poate cu atât mai rău să vrei mereu să evadezi din tine prin alți oameni și să realizezi că-i inutil efortul, să te întorci oftând tot spre tine: la ce-oi fi alergat disperată spre oameni care nu-mi pot oferi nimic? Și ce-am sperat ducându-mă însetată la maxim, primind înapoi doar o apă călie, cu iz de nămol? Nu știu, de fiecare dată cred că va fi diferit. Jinduiesc stările de exaltare, chiar dacă raze scurte întretaie delirul și prind a observa realul, adevărul. Merg înainte, sperând că poate nu se simte; și-a doua zi tristețea deziluziei și-un gol parcă mai adânc, mai crud.

[inabusire]

Iar dacă n-a venit nimeni, ai reușit tu să acoperi golul cu o înverșunare latentă, rezistând ca jarul de sub cenușa afânată. Și dacă nu ți-a zis nimeni, că te-ai târât în unele zile sau nu, calci încă pământul cu refuzul de a capitula. M-am gândit acum câteva zile că dacă aș rezuma totul într-un cuvânt, acela ar fi nu curaj, nu putere, ci reziliență. În loc să-mi înalț crengile, mi-am înfipt și mai abitir rădăcinile în pământ, cu și mai multă încăpățânare, scăpând astfel mai mult șifonată de rafale și ploi decât frântă cu adevărat. În schimb, ezit în fața sensibilității plângăcioase, să mă simt real slabă, aruncată de bunăvoie în vizorul puștii doar pentru câteva clipe de renunțare la soiul ăsta de scut. Dacă nu m-aș trata și cu exigență, nu știu ce s-ar alege; și nu pare a fi o opțiune, nu pot să scap din mână frâiele din moment ce nimeni altcineva nu va veni să le țină. Aș vrea, uneori, să pierd controlul. Să văd cum volanul fuge de sub mâini și-n fața ochilor întrevăd ciocnirea. Ceva în care să devină incontrolabile și corpul, și gândurile, să te deșiri pe de-a-ntregul.

[inabusire]

Nu poți șterge nimic. Ele rămân imprimate în structura sufletului tău mai profund decât un tatuaj, mai rău decât o rană, pentru că devin parte din tine indiferent ce-ți spui când te afli în vâltoarea lumii. Iar dacă nu pulsează și nu dor, tu știi că ele există. Am visat o treime din viață și-am așteptat ceva ce n-a mai venit. Când am întins mâna spre ele, în realitate, rareori au fost așa cum mi-au închipuit; și zilele-au trecut pe lângă mine adăugând an după an, coajă după coajă, mai multă forță și, direct proporțional, mai multă amărăciune. Te holbezi din când în când în ecran, dincolo de imagini și text, țintit în ochii tăi, spunându-ți "și acum, ce?". Ce-om fi fără visuri, fără iluzii, fără speranțe?

Punctul terminus al suferinței. Ar trebui să urmeze o renaștere, o reinventare?

[inabusire]

Mă simt ca un robot. Zilele n-au capăt, parcă perpetuând la nesfârșit un cântec enervant, amăgind că mâine n-ar să mai fie atât de rău, deși mi-a ajuns cuțitul la os și lucrurile cer o rezolvare. Traversez crize existențiale an de an, se pare, indiferent de ceea ce învăț sau înțeleg, de câte armuri îmi croiesc și câte alte nenumărate metode de reprimare exersez. Mă simt inadecvată în propria cutie trupească, ca și cum am fost aruncată fără voia mea în bucățile astea de carne flască, forțată să mă scurg prin lume fără să mă simt parte din ea. Am mascat lucrurile un timp, ușurată că privirile celorlalți nu mă pătrund, până când oamenii au început să se prindă și să n-arate nici măcar un gram de compasiune. Am rămas perplexă, lovită ca-n plex, crezând naiv că alta ar să fie reacția. Și-acum că știi, te întreb: ce-ai de gând să faci cu tot ce-ai văzut și-ai simțit? Ele trebuie deșertate undeva, scoase cu forța, altfel îți rod măruntaiele până nu mai rămâne nimic, pân-ai să te uiți în oglindă și n-ai să mai știi pe cine privești, secătuită de tot ce n-ai fost în stare să arunci. Începuturile nu mai au gustul dulceag al speranței și acele multiple variante par atât de îndepărtate, de imposibil de atins. Că-ntâi, starea asta te leagă de mâini și te lasă să te târăști. Îți întinde sub nas o fărâmă de "dar poate..." și-apoi se retrage fără milă, curioasă să vadă cât ai să mai poți.

[inabusire]

[inabusire]

- De ce-or fi toate atât de grele?

- Cred că așa ne e dat, așa-i de când lumea, să muncim pentru toate, să ne concentrăm să construim un castel de cărți de joc știind de la început că o boare de vânt le-ar putea împrăștia cât ai clipi, zise calm, apucând între degete câteva scame de pe bluza neagră, largă.

- De ce trebuie să ne doară, să oferim și să nu primim, să așteptăm cu sufletul necăjit, într-o stare latentă de dezolare, să fim mângâiați și totuși să nu primim mângâiere? Și de ce, mai ales, trebuie să facem un efort activ să ne insensibilizăm, să devenim ființe fortificate, pregătite de luptă?

M. se uita la el insistent, cu un soi de disperare anemică, rămasă din adolescența presărată de întrebări chinuitoare. Păreau aproape retorice întrebările, atât era de sătulă să audă aceleași lucruri, să i se confirme că tot ce rămâne e doar resemnarea.

- Nu te poți bizui pe ceea ce-ți oferă ceilalți. Cheia e, precum ți-am mai spus, tot la tine; tu știi să accesezi acea ușă care-ți permite să vezi pe dinăuntru, în detaliu, mașinăria sufletească care, din când în când, începe să hurducăie, să scârțâie, să spargă piese, și tu ești datoare să vii cu răbdare și să le îngrijești. În același timp, există și posibilitatea ca, prin dragoste, prin sprijinul celorlalți să...

- C., nu ne-am născut să fim complet singuri. Dacă ar fi funcționat așa, nimeni nu mai avea nevoie de nimeni, că eram autosuficienți, îl întrerupse îmbufnată.

- E complicat. Aș zice că funcționează mai mult ca niște adjuvante, însă munca cea mai grea și consistentă o vei duce tot tu cu tine.

- Știi, nici măcar n-aș putea spune că mai e asta problema. Am învățat să gestionez dorul, să-mi car poverile cu un oarecare stoicism, să refuz jelania sau compătimirea, să combin umilința cu o ușoară mândrie, însă în urma eforturilor ăstora mă simt sleită de puteri, rece pe dinăuntru, ca și cum am fost văduvită prematur de-o anumită lumină. M-am trezit cu mâinile goale după ce, oricum, le-am avut pline pentru atât de puțin timp. Și să-ți mai spun ceva: nu renunț nu fiindcă mai sper în noi povești frumoase, în vreo iubire sau vreo realizare, în vreo nouă achiziție sau o călătorie, în căsătorie sau ce altceva mai animă dorința de a fi viu în ceilalți; nu, continui din inerție și curiozitate, o curiozitate dureroasă, căci îmi spun "eh, ce-ar fi să mai stau un pic, nu se știe ce se poate întâmpla, viața găsește permanent noi moduri de a se juca cu tine". Și nu-i totul doar durere. Câteodată e căldură, freamătul frunzelor, plămânii sufocați de alergat, țigara din balcon, o mână de zmeură aruncată-n bolul cu terci fierbinte...

- Ciudat ai mai crescut și tu, M. Ca o plăntuță care, în lipsa luminii și-a căldurii, a crescut așa cum a putut: într-un mod grotesc, sălbatic, incoerent, o dezvoltare forțată de împrejurări. Sublimă minte, amenințată permanent de a-și fi cel mai înfiorător dușman. Chit că, din ce-mi spui, înțeleg că împrejurările au mai rezolvat și din problema asta.

Pentru un răstimp, se face liniște, o liniște ce tasează în mințile amândurora impresia că și-au fost necesari atunci, la un moment dat. Că unele povești și-au primit încheierea binemeritată, indiferent dacă finalul a fost abrupt sau dureros. M. rupe tăcerea:

- Întotdeauna am disprețuit chestia asta cu învățatul lecțiilor, cu faptul că trăim ca să învățăm. După ce le-ai învățat pe toate, ești numai bun să te consideri mort pe dinăuntru; nimic nu te mai entuziasmează real, nimic nu mai e extatic, surprinzător, plin de sevă pentru suflet sau minte.

- Trebuie să-ți amintești, mai ales atunci, că zace-n tine micuța M., copila aia naivă pe care acum o consideri, poate, prostănacă, o arăți cu degetul și-o acuzi: "de ce-ai crezut așa, orbește?", când știi prea bine cum zâmbea, în ce fel iubea, total, fără tactici și frici... Prin curiozitatea și mânuțele ei treceau file și mâini, dorințe și frământări jucăușe și parcă zilele n-aveau nici început, nici capăt, însuflețite mereu de o nestăvilită poftă de simțire. De ea să nu uiți, de ea să ții cu dinții. Mai stai? E tare răcoare și deși îmi place aici, cu tine, simt că ar trebui să ne retragem, să ne odihnim.

Stinge țigara de marginea băncii printr-o aplecare lină a mâinii și-atunci observ cât de blajine îi sunt mișcările, împovărate de lucruri despre care nu mi-a vorbit vreodată. Se întoarce cu fața spre mine, cu ochii umbriți de același fel de înțelegere, de acea tristețe omniprezentă, bine ascunsă. În timpul zilei, nici n-ai spune că-i trec prin minte astfel de lucruri, atât pare de integrat în sistemul ăsta bolnăvicios, unde răzbește deseori cel ce ia cu forța.

- Poate cândva ne vom găsi liniștea.

- Poate... deși știi prea bine ce cred eu despre asta.

[inabusire]

credeam, credeam, credeam.

dincolo de toate evidențele, mă aruncam în cap într-o groapă închipuită, din care mi se părea că izvorăște ecoul vocii tale.

nimic nu părea mai seducător, pe atunci, decât dulcea cădere, propria anihilare,

acel univers izolat în care-mi făcusem culcuș și-n care, din când în când, pășeai ușor reținut și calm.

Mi-am amintit acum vreo 2 zile ce-am scris: "m-am resemnat cu gândul că n-am însemnat nimic".

și-acum, dacă le scriu, e pentru că sunt săptămâni întregi în care e-atât de greu să-mi amintesc cine sunt.

în care muzica trece prin mine, cuvintele zgârie superficial cutia oțelită a sufletului, iar durerea fizică e singura care mă face să simt.

mă simt de parcă mi-au fost scufundate bărcile.

zac la suprafața apei într-o iluzorie confuzie, într-o stare internă de toropeală ce îmbie la somn și uitare, somn și uitare.

valurile mișcă un corp dezinteresat de sine,

iar ochii mi se tulbură de-atâtea melancolii, fixați în zarea care nu mai stârnește nimic, niciun vis, nici speranță, nici noi idealuri.

Iar dacă n-am ales alt drum, e doar pentru că am avut bruma necesară de respect de sine.

credeam, însă acum... nu mai pot.

[inabusire]

Să fie ținere de minte să iei totul cu un pic de sare, să nu te-arunci cu capul înainte ca proasta. Însă fără naivitatea asta, fără autoiluzionare, cum am mai putea iubi obsesiv, total? Cum am putea adora fără să ignorăm voit evidențele dezamăgitoare? Cum ne-am mai arunca orbește, cum am mai face focul să ardă dacă am vedea totul prea lucid, prea clar, atât de tranșant?

[inabusire]

Anchilozare sufletească. Mă doare atât de tare încât propriul creier îmi stopează fluxurile emoționale și îmi diluează stările astfel încât să poată fi procesate; mă simt ca un baraj ce stă să pocnească, cu apă mlăștinoaso-verzuie ce se izbește de ziduri și se strânge zi de zi din ce în ce mai multă.

E tot mai greu să îndur frustrări mărunte și să nu mă consum, să iau realitatea ca atare și s-o găsesc mai mult decât suportabilă. Deși cel mai des îmi biciuiește pielea și-mi spoiește sufletul, de nu-l mai recunosc, de nu mai știu unde să fug și cum să-l ascund.

[inabusire]

Oare dacă scriem despre ele, vor dispărea ca prin minune? Oare dacă le numim, dacă le descriem, dacă ne sinchisim să le exprimăm cu maximă acuratețe, vom reuși să le modificăm ca și cum am avea baghetă magică? Numindu-le, va face asta ca efortul nostru să nu fie în van? Căci îmi pare că plantăm flori peste tranșee, că lipim un desen atent creionat peste un zid găurit de gloanțe și reconstruim veșnic peste ceva ce adineaori a fost demolat cu ură. Să fie asta, în fond, condiția existenței? Să uităm ce-au trăit ai noștri și cu fiecare nouă generație să peticim golurile cu speranța deșartă că noi vom fi cei ce vom schimba. Atunci ce-o fi cu acest damf de resemnare?

Oare dacă scriem noi povești și dacă le spunem celor mici cum ar putea fi și ce să facem pentru ca, vom reuși să schimbăm narativul? Când știm că adevărul n-a fost dorit niciodată. Oare ochii noștri creează realitatea? Și fără noi, ce rămâne? O casă nelocuită își pierde, în timp, identitatea, mirosul și viața impregnată-n pereți; rămân petele de mucegai, golurile, frigul și șoarecii ce rod tărâțele rămase-n magazii.

Hălădui pe străzi întrebându-mă câte din cele pe care mi le-am dorit s-au împlinit. Și răspunsul e: nimic. Și-n calculul meu, mă întreb unde-am greșit. În multe situații suntem la mâna hazardului și nu deținem real vreo vină; nu e despre ceea ce am meritat sau nu, despre prea târziu sau prea devreme, despre vreo restanță rămasă-n secțiunea de credit a contabilului ceresc.

[inabusire]

și-am căutat în urma lor noi surse, noi cuvinte, noi clipe

care să mă facă să simt că sunt vie.

dar când gurile se deschideau,

în capul meu rulau alte amintiri, alți ochi, alte atingeri

și mă-ntrebam cât mai durează până când pojghița se va forma

și voi lăsa în spate umbletul lor de fantome ce-au ales să plece,

care nu s-au gândit la mine,

care-au închis ochii definitiv, lăsându-mă plină de întrebări și goluri,

ciopârțită pe dinăuntru, dezghiocată,

derutată-n drumul meu,

cu ochii aplecați, timizi, tot mai goi.

mă trezesc având pornirile unui copil de 8 ani,

dorind și dorind și dorind,

fluturând mâinile cu nervozitate, aruncând reproșuri,

cerând atenție, zicându-le: "ați luat totul de-a gata,

nu v-ați întrebat niciodată dacă felul în care am ajuns să fiu

a fost voința mea sau așteptările voastre".

am strâns în pumni scrisori pe care nu le-am mai trimis niciodată

și-am înghițit cuvinte pe care și dacă le-aș fi zis, n-ar fi schimbat nimic.

în fundal, cineva mă întreabă ce părere am despre perioada ciumei negre.

creierul meu hiperfixat pe dureri și tragedii personale nu poate găsi interes în porțiuni de istorie cu care nu am avut de-a face,

iar prezentul îmbâcsit de tehnologie, atomizare și izolare pare a fi singura realitate din cleștii căreia nu ne putem sustrage.

martorii și sclavii timpului pe care-l trăim.

conglomerate de ignoranță și lene umblătoare.

visez o îmbrățișare în care celălalt să nu mă simtă și să nu-și dea seama,

iar în nepăsarea lui, să mă scufund uitând de mine,

pentru câteva clipe să simt, prin piele, cum e să ai ceva.

cum e să nu conștientizezi temporarul, desfigurarea, scurgerea.

[inabusire]

“I’ve thought of you often — and haven’t written — just simply haven’t — that’s all — Maybe because I was trying to think and couldn’t get things straight — didn’t seem to be getting anywhere with myself — Or with anybody else.”

— Georgia O’Keeffe, from a letter to Alfred Stieglitz featured in My Faraway One: Selected Letters of Georgia O'Keeffe and Alfred Stieglitz: Volume One, 1915-1933

[inabusire]

Opresc voluntar timpul. Țes ațe în jurul acelor de ceas să le țin în loc, să amân scurgerea, deși soarele se ivește și pălește fără să-mi vadă fața și zilele-și schimbă denumirea din nou și din nou. Mă ridic din pat abia spre seară, când lucrurile par urgente, când îmi zic că ar trebui să fac și eu ceva. Mă simt desprinsă de propriul creier și nici nu mă deranjează. N-am planuri, n-am lupte de dat, n-am un viitor de croit. Toate-s pe dos și orice agățare de material, de practic, e o tâmpenie. Când simți emanația greoaie a lipsei de dragoste din toți și toate și când te zbați prostește să bagi sub preș adevăruri. Dacă nu le rostesc cu voce tare, nu sunt reale. Și chiar dacă le spun, e doar o glumă, e rândul nostru să râdem, să râdem acru, cu sufletul perforat. Poate dac-aș mai dormi un pic, poate dac-aș...

Și când știi că nimeni și nimic n-ar putea real să te repună pe drumul care trebuie. Că n-ai decât să aștepți să nu mai zvâcnească și apoi, cine știe, s-o iei de la capăt cu aceleași chestii.

Nu sunt sinceră în scris și e curios, căci obișnuiam să torn totul ca și cum m-aș despica pe dinăuntru, aș înfige degetele și aș scoate jegul de acolo. Mi-e teamă să pătrund în gânduri și mi-e rușine și silă să le mărturisesc. Mi-e rușine să recunosc dorul, incertitudinea, nevoia de cineva care să-mi arate o direcție, nevoia de-a mai visa, de-a spera, a crede dracului în ceva. Mi-e dor de-atâtea clipe și mă roade frigul pe dinăuntru lăsându-mă mută, prostită, incapabilă să m-adun și să fac ceva. Privesc tumultul exterior, scurgerea rapidă a oamenilor printre blocuri, pe trotuare, și mă-ntreb ce aștept, ce vreau. Mă bălăcesc într-un noroi călduț, care-mi permite să nu mă gândesc și dorințele mele se rezumă la nevoi superficiale, ușor de obținut. Creier alterat de suferințe. Suflet burdușit cu lipsuri, neajunsuri și otravă.

N-am chef, nu vreau, nu știu. Ce prost scriu.

[inabusire]

D.H. Lawrence, from "The Plumbed Serpent" in The Complete Works

[inabusire]

Alex Dimitrov, "Darling"

[inabusire]

october_midnight ~ this was everything to me

[inabusire]

You want to go home, back to the womb. You watch the world bang door after door in your face, numbly, bitterly. You have forgotten the secret you knew, once, ah, once, of being joyous, of laughing, of opening doors.

Sylvia Plath, The Unabridged Journals of Sylvia Plath