isnothingheretosee

[isnothingheretosee]

Trecutul trebuie să ni l amintim,nu să l trăim.

[isnothingheretosee]

[isnothingheretosee]

The bluest blues.

Uusimaa, Spring 2024.

[isnothingheretosee]

Vă iubesc pe toti mai mult decat cunoaste lumea; va iubesc in ciuda supararilor si a lipsei de comunicare continua; va iubesc pe toti in mod egal, iar viata mea de pamantean nu si-ar avea rostul fara voi in ea.

Va iubesc fara limite si fara granite; va iubesc cu putere si caldura; va iubesc cu toata fiinta atat de mult incat doare. Sunteti tot ceea ce stiu si tot ceea ce simt. Nu exista viitor fara voi. Cuvintele sunt de prisos in comparatie cu sentimentele profunde pe care le simt atunci cand ma gandesc la voi. Mi-ati fost lumina din intuneric si soarele din zi; linistea din haos si bucuria din amaraciune. Imi sunteti familie, prieteni, colegi de viata si de amintiri. Lumea e mai buna, fiindca VOI existati.

Pentru voi, de la a voastra Diana

29.11.23. 00:46

[isnothingheretosee]

Si vreau sa plang. Vreau sa plang pentru tot ce n am trait; vreau sa plang pentru tot ce a durut prea tare si prea mult si prea des. Vreau sa tip si sa plec. Vreau sa nu mai doara; vreau sa ma simt din nou. Durere si nostalgie, durere si suspine, toate adunate in mine pentru tine, pentru mine, pentru voi. Vreau sa ma simt in viata; vreau sa simt din nou ca traiesc, vreau..atat de multe si putine totodata.

[isnothingheretosee]

[isnothingheretosee]

[isnothingheretosee]

Mizerabila. Acesta este cuvantul care ma descrie cel mai bine acum; o sa ma raportez doar la prezent, trecutul e in urma. Ma simt atat de mizerabila din toate punctele de vedere; ma simt slaba, nu imi gasesc vlaga in ciuda faptului ca incerc cat de mult pot sa dau randament bun in tot ceea ce fac. Suna cliseic. Totul e cliseic. M-am oprit. De ce? Nici eu nu am idee; nu am constientizat cand m-am oprit din a face ceea ce imi place, din a rade, am si uitat cand a fost ultima oara cand am uitat de griji si mi-am permis sa rasuflu linistita; am uitat sa traiesc. Sunt o schita; un personaj sters si lipsit de culoare. Mereu ma gandesc la mine, dar varianta din trecut. Acea “eu” reusea sa aiba un zambet pana la urechi zi de zi; reusea sa infloreasca in fiecare dimineata, chiar daca circumstantele au fost neplacute. Simteam ca imi traiesc viata, ca ma bucur de tot ceea ce imi ofera si nu uitam niciodata sa ii multumesc Universului pentru asta. Dar asta a fost demult.. am ramas doar o bucata de carne.

[isnothingheretosee]

Cat timp a trecut?! Nici nu am idee; mintea mi-e goala si rece, o adevarata fantoma. Nici ce s-a intamplat nu-mi amintesc; toate s-au petrecut intr-o clipire, iar eu nu am apucat sa procesez nimic. Sunt trista? Dezamagita? Sau infricosata? Intrebari fara raspuns. Tare mi-e teama ca nu voi reusi sa costientizez ceea ce mi se intampla.

Ma simt ca intr-un labirint; e musai sa gasesc portita de salvare, fiindca daca nu reusesc asta, o voi lua razna. Sunt un vulcan care urmeaza sa explodeze si sa se farame in mii de bucati, iar nimeni nu stie cand o sa se intample asta. Nu am habar cand o sa se petreaca asta, dar o simt. Ma simt cum ma prabusesc la pamant si cum aerul imi devine insuficient. Dracia asta pe care o traiesc ma chinuie si nu ma lasa sa ma adun. Mi-a luat tot. Toata viata si tot sufletul din mine le-a stors; am impresia ca sunt doar eu cu mine, insa un lucru nu mi-a putut lua, acela fiind scrisul. Atat stiu sa fac, doar la atat ma pricep atat cat pot si cat stiu. Doar scrisul imi mai face placere in ultimul timp; foi scrise imbibate in fum de tigara sufocant, atat mai am.

Nu sunt la fel ca si ceilalti; imi ia mult mai mult sa ma vindec decat am crezut vreodata; nu mai am prieteni; nu-mi mai petrec serile in baruri, fiind ametita si nostalgica; am renuntat sa incerc; am renuntat la oameni care nu ma meritau. Uneori renunt chiar si la mine… Incredibil, dar adevarat. Asta mi-e realitatea: un bucium format din durere, singuratate si scris. Asta-mi sunt. O epava scufundata la fundul marii, care candva obisnuia sa se scalde in razele soarelui si sa fie de folos celorlalti, insa am clachat si eu, sunt o fiinta la urma urmei…, iar fiintele mai obosesc de la viata, de la suflet, de la tot.

[isnothingheretosee]

Niciodată nu mi-am permis să îmi înfrunt durerea in totalitate si nu mi-m jelit tragediile si tristetile asa cum ar fi trebuit. Niciodata nu mi-am trait starile pe deplin; nu m-am lasat sa simt toata durerea. O parte din tot ceea ce am trait am inchis intr-un colt al sufletului, iar ceea ce este mai trist este faptul ca atunci cand imi amintesc de coltul acela de suflet, incep sa sufar; incep sa reiau fiecare amintire, durere, tristete in parte si sa le plang.

Mereu cand vremurile grele ma ajung din urma, sufletu-mi plange cu lacrimi de sange; ma sparg in milioane de bucati si nu mai reusesc sa ma adun. Ma pierd, doar despre asta stiu sa scriu, fiindca pierderea de sine doare mult mai mult decat pare. Schimbarea doare; cresterea doare; amintirile dor; oamenii dor.

Sunt o furtuna de om; un nimic care supravietuieste cum poate si cat poate; o fiinta care a fost cumplit dezamagita de sinea ei si de oamenii care o inconjoara, unii dintre ei fiind amintiri vagi si dureroase.

[isnothingheretosee]

Cum sa nu ma pierd?! Jungla de afara ma asteapta zi de zi. E zgomot, forfota si ceata; atat de multi serpi care asteapta sa isi infiga veninul in mine.

Nu am fost niciodata o sfanta, sunt si eu un suflet si ma pierd cu trecerea timpului; nu stiu cine sunt, iar in mintea mea e doar confuzie si frig, atat de multa confuzie… Ma simt trasa inapoi in pamant de fiecare data cand incep sa simt ca ma ridic. E ridicol de ironic ceea ce se intampla cu mine, cu noi ,,oamenii”. Suntem absolut tot ceea ce vrem, dar uitam sa fim fiinte, uitam sa simtim si sa empatizam. Goi. Suntem goi si uitati de Dumnezeu. Rautatea si invidia ne acapareaza si nu facem nimic impotriva, ne lasam dusi de val…

Tu, cel care citesti asta, nu te lasa pierdut. Lupta pentru tine, doar pe tine te ai.

[isnothingheretosee]

Și m-am urât. M-am displăcut atât de mult încât uneori îmi era greu să mă privesc; îmi era greu să privesc ceea ce cândva admiram și iubeam. Îmi e greu să cred acum că odată, cu mult timp în urmă, mă iubeam; era ceva mult mai mult decât iubire, ma divinizam. Îmi adoram fiecare parte din corp și din suflet, îmi veneram pașii, ochii și ceea ce obișnuiam să fiu. În ciuda vârstei pe care o aveam, mă simțeam o femeie puternică și sigura pe ea. Niciodată nu eram nesigură pe mine sau pe ceea ce urmează să spun sau să fac. Aveam încredere în propriile-mi puteri și decizii. Desigur, aveam momente în care mă făceam bucăți, eram distrusă în mii de cioburi, însă reușeam să mă adun și să devin tot mai frumoasă, puternică și matură. Vorbesc la trecut, eu din prezent nu mai sunt așa de multă vreme. Nu am habar ce s-a întamplat și nici nu știu când m-am pierdut. Am început să renunț încet-încet la mine, la ceea ce îmi place, la principiile mele, la mine. Cu timpul m-am spulberat și am devenit o oarecare. O oarecare pierdută, debusolată care își varsă durerea scriind, pentru că nu știe cum altcumva să facă asta.

Viața a devenit mai dură, puțin cam crudă față de cum o știam eu. Mă trezesc zilnic înconjurată de șerpi, de tristețe și plină de oboseală. Nu știu dacă e oboseala fizică sau psihică, dar cert e că cedez zilnic tot mai mult. Nu mă mai recunosc, mă pierd în mulțime și mă las trasă în jos de opiniile celorlalți care doar aruncă cu cuvinte și care nu conștientizează ce însemnătate pot avea cuvintele. Încerc să îmi reamintesc că lucrurile nu vor rămâne așa; că perioadele fluctuează asemeni valurilor mării. Toate vin și pleacă, însă noi rămânem și asta e tot ce contează.

[isnothingheretosee]

via weheartit

[isnothingheretosee]

[isnothingheretosee]

their hands meet, and light spills in a flood like a hundred golden urns pouring out of the sun

Ig: pixel.planetarium

Please credit!

[isnothingheretosee]

[isnothingheretosee]

Shaw’s // Instagram / Website