lelitasaftita-blog - Tumblr blog

[lelitasaftita-blog]

Capitolul 1

Alerg în jurul unui lac, în parc. Lacul e aproape rotund. Aleea care-l înconjoară e acoperită cu frunze ude de plop. Știu că trebuie să mă opresc undeva, dar nu mă opresc. Nu știu de ce. Alerg fără să mă opresc de zeci de minute, nu știu câte. Din când în când vântul bate și simt transpirația rece pe spate și pe tâmple. Trec pe lângă oameni ale căror fețe nu le pot vedea bine. Unii sunt în grupuri, alții singuri. Sub o bancă, un cățel gri mârâie de fiecare dată când trec prin dreptul lui. Nu poate alerga după mine, e legat cu o lesă de o scândură a băncii. Depășesc un cuplu tânăr care s-a certat: ea merge câțiva metri mai în față. El o urmează cu capul plecat, căutând cuvintele potrivite de împăcare. Când alerg pe lângă ea, îi simt parfumul. E ceva vechi, de acum 20 de ani, poate, nu se mai fabrică. Se vor împăca, știu dinainte asta. Când trec din nou pe lângă ei, îmi dau seama că am avut dreptate. Sunt din nou împreună, se țin de mână și își dau seama că s-au certat din cauza unei prostii.

Simt și alte mirosuri: al frunzelor putrede pe care calc, al pământului negru de o parte și de alta a aleii asfaltate. Pe lac, țânțarii ciupesc suprafața apei și din când în când câte o broască rupe tăcerea pașilor mei.

Lacul e un ceas uriaș, iar eu alerg în sensul invers acelor, alerg în trecut. Când înțeleg asta, înțeleg și că oprirea este inevitabilă, că totul va încetini și se va estompa și că ar trebui să mă bucur de timpul care a mai rămas. Să mă bucur cu adevărat, să-mi păstrez gândurile cât mai aproape de momentul prezent. Așa că simt o plăcere uriașă în fiecare pas făcut, în fiecare respirație, în fiecare adiere de vânt. Aș vrea să-i îmbrățișez pe oamenii care se plimbă prin parc, chiar dacă știu că mulți dintre ei nu vor să fie îmbrățișați. Aș vrea să pot face asta fără să mă opresc, să le explic cât de bine îmi pare că ne aflăm împreună în același loc. Unii ar înțelege, chiar dacă, poate, nu acum.

- Deci, ai înțeles Ursuleț? Sau nici măcar nu m-ai ascultat. Vezi că nu mai repet!

Vocea devine și mai ironică și se adresează celorlalți:

- Ursuleț iar doarme. Băi, să nu-l mai lăsăm să bea ceai de sunătoare. Are cineva ceai negru?

Dacă aș ridica privirea și m-aș uita drept în ochii lui, ar crede poate că mă pregătesc să-l omor și nu s-ar înșela prea tare. De fapt, m-aș mulțumi să-l scuip. Doar țiganii scuipă, asta îmi ziceau la școală. Ceilalți înghit.

Trei oameni au râs, destul de neconvingător, dar au bifat-o și pe asta. Între timp, el a închis ușa cotețului de termopan și s-a așezat la birou. Probabil că-mi scrie un e-mail în care în dublează task-urile. Așa face de fiecare dată. E dreptul lui și îl folosește din plin. Iar eu rezolv taskurile cât  mai bine și mai calm cu putință. Refac apoi tot ce-mi spune el că am greșit, o iau de la capăt, îi retrimit rapoartele de zeci de ori cu modificările aberante pe care le cere, cu virgulele pe care ar putea să le pună chiar el. Calmul meu îl enervează, văd asta. Turbează în cotețul de termopan. Uneori, ca să-mi ilustrez și mai bine seninătatea, în e-mail mai strecor și câte un emoticon zâmbăreț. Asta îl dezorientează oarecum, pentru că nu știe dacă îl iau la mișto sau chiar sunt zen.

În seara asta, l-am lăsat să-și scrie sentința și m-am dus la budă. E foarte curat la noi în toaletă, aproape impecabil. Totul strălucește, totul e dezinfectat ca la carte și miroase puternic a parfum. Dacă în rai ar fi toalete, așa ar arăta. Îngerii care le-ar folosi ar pluti delicat peste WC-urile imaculate, slobozind căcăreze de aur. În jurul lor, sfinți și mucenici ar cânta imnuri și alaiuri de fecioare i-ar șterge la cur cu fâșii din fir de borangic. Ăsta-i și motivul pentru care mă și piș pe lângă pisoar, doar un pic.

M-am spălat pe mâini și m-am privit în oglindă. Oare cât la sută mai sunt viu? Ochii par lipsiți de viață, înconjurați de cercuri late de piele vineție. Am un coș uriaș pe frunte și ar fi trebuit să mă tund acum două săptămâni. Sunt mort? Am fost vreodată viu?

Am ieșit din budă și m-am întors la birou. Labagiul stătea în acvariul lui de termopan cu o mână pe mouse și cu alta în ureche. Poate se uită la filme porno.

Încă două ore! E patru și cerul e mai întunecat ca oricând. Cu coada ochiului îl văd pe grăsan cum se scobește în nas. Apoi se scobește între dinți. Cărnița de la prânz. Vai, nu mănâncă mult, săracul, dar e total indiferent la felul cum arată, deși pizdă ar vrea și mai se și miră că-l ocolesc femeile. L-am văzut într-o zi cum s-a dus la fata de la recepție și s-a așezat în spatele ei, chipurile să-i arate nu știu ce căcat. S-a aplecat peste umărul ei și, după ce s-a ridicat, am văzut că-și lăsase mâna durdulie pe părul ei. Și-o mângâia. Mi s-a făcut rău când am văzut ce față avea ea. Ca și acum. De câte ori mă uit la el, o văd pe ea strâmbă de repulsie.

Mi-am făcut un ceai și am așteptat să se răcească. O să-mi mai fac unul cel puțin până la plecare.

Noaptea, mă trezesc mai mereu între trei și patru. N-am cum să mă abțin. Mă trezesc și deschid ochii și-i țin așa până se obișnuiesc cu întunericul și reușesc să văd lustra cu trei becuri. Încerc să adorm la loc și închid ochii. Mă gândesc la tot felul de tâmpenii. La fata care mi-a întins de dimineață un pliant cu o ofertă la pizza sau mici, la mesajele cu Isus scrise pe pereții blocului la parterul căruia e non-stopul de la care-mi iau pâine duminică. Mă gândesc la capibara, cel mai mare rozător de pe planeta Pământ, pe care l-am văzut într-un documentar, într-o dimineață. Mă gândesc la discursul de căcat pe care ni l-a ținut ieri directorul de resurse umane, despre motivație, despre cum suntem cei mai buni și despre misiunea noastră și despre cum vor exista câteva schimbări de paradigmă în evaluarea rezultatelor, prima fiind, bineînțeles, deja implementată, adică eliminarea oricărei posibilități de a primi bani pentru orele suplimentare. Nu reușesc să adorm. Lucrurile continuă să se dezvolte în mintea mea, trec de la o întâmplare la alta, de la o frază la alta, vorbele altora ajung să mi se învârtă în minte și le spun stop! Caut o poveste și mi-o spun. Ceva cu Făt-Frumos, Greuceanu, povestea porcului, povestea fetei moșului și a babei. “Dacă nu poți să adormi”, spunea mama, “spune-ți o poveste”.

Aseară am intrat într-o farmacie. În fața mea erau doi soți și fetița lor de patru, cinci ani. Ea era la casă, cumpăra ceva, iar el cu aia mică stăteau mai în spate. “Ia spune tu: ce scrie aici?”, o întreba el și-i arăta o cutie de lapte praf. “Lapte praf”, zicea aia mică, iar el se umfla imediat de mândrie. Ce copil deștept! Ce perspicacitate! Peste medie. Mult peste medie. Din când în când, maică-sa se întorcea și îi privea fără chef. Erau toți îmbrăcați bine, gros și scump, toți trei solizi, semn că erau la a doua generație de îmbuibați. Genul ălora care se uită numai la Dicovery ca să se cultive și care citesc prostiile lui Puric ca să se înalțe spiritual. Care le spun prietenilor cum ascultă ei în mașină muzică clasică. Care nu dau bani săracilor din cauză că au văzut Filantropica. Știu ce-or să facă mai departe. Or s-o dea pe fată la cea mai scumpă școală din oraș. Or s-o ducă și-or s-o aducă la și de la școala particulară în fiecare zi, până la 19 ani, iar după aia or s-o trimită în Londra, la Oxford. Până atunci, fata o să fie tobă de carte. Or să toarne în ea meditații cu nemiluita. Or s-o dea să învețe să cânte la cel puțin două instrumente, să învețe să deseneze, or s-o trimită la înot, or să-i spună să nu vorbească cu țiganii și să nu se împrietenească cu copiii care vin la școală cu haine rupte și murdare și care stau în ultima bancă. Or s-o învețe crezul și să se închine corect când trece prin fața vreunei biserici. Și apoi or să facă scandal că sunt plătiți preoții din banii publici. „Banii mei!”. Mă simțeam tare bine, altfel jur c-aș fi borât acolo, pe bocancii lor de firmă. Și la finalul întregului ‘proces educațional’, când va veni vremea ca fata să plece de acasă pe bune, să înceapă să trăiască și ea singură-n vreun apartament, cu vreun gagiu cu care să și-o pună și cu care să iasă seara cu bicicletele în parc, părinții or să-i zică: “Fato, uită de muzică, uită de poezii și de prostii d’astea. Cu ele nu faci bani. Apucă-te de marketing sau de advertising sau de controlling. De o chestie din asta numai să se termine în ing. Banking, marchendising, copywriting, financing, accounting. Poți să bagi și-un fucking dacă din asta îți asiguri un trai decent și-ți permiți să cumperi câte-o ediție cartonată din ‘Despre îngeri’ pe săptămână. Ai nevoie de skilluri interpersonale, cântatul la vioară nu-ți asigură așa ceva. Vezi, tati nu din ciupit corzile a reușit acum să plătească penultima rată la casă. Nu, draga mea, nu. Din banking și muie am clădit averea asta imensă pe care o vei moșteni tu când noi nu vom mai fi, adică fix la cinci ani după pensie. Dar, bineînțeles, pe tine o să te doară un pic în zona curului la momentul respectiv.

[lelitasaftita-blog]

Prolog

Mai e puțin, umflatule, și n-o să mai poți să-ți ascunzi burta. Câțiva ani doar și o să vezi în oglindă un buhăit cu început de chelie, cearcăne, burtă, un ratat semi-impotent și care suferă de hemoroizi. Nevastă-ta o să treacă în țâțele goale prin spatele tău și tu nici n-o să bagi de seamă că a ajuns deja femeia de care-ți era frică: țâțe lăsate, cur mare cu valuri de grăsime, varice și riduri. Dar ce contează asta, oricum nu mai aveai chef s-o fuți de multă vreme, laba era mai simplă, nu trebuia să te prefaci că-ți pasă. Și cel mai grav e că nimeni nu vrea s-o fută. Asta ar trebui să-ți dea de gândit. Și încă și mai grav e că vrei s-o fuți pe una care, cu excepția aluniței de pe nara stângă, seamănă leit cu bășinoasa cu care împarți patul noaptea. Și asta ar trebui să-ți dea de gândit, dar ai renunțat la obiceiul ăsta fix din clipa în care, la primul job, te-ai abținut să-i atragi atenția șefului că spune prostii.

Ești bătrân și terminat și, totuși, nu vrei să înțelegi. Viața ta s-a terminat. Poți să te salvezi doar plecând în Nepal sau în ducându-te într-o dimineață la serviciu cu o centură de dinamită și cerându-i șefului un foc. Dar stai liniștit, ești de invidiat. Toată pulimea cu care dai nas în nas de dimineață până seara s-ar plimba cu mașina ta de firmă, și-ar întinde bocancii pe canapeaua ta luată în rate și și-ar beli ochii la televizorul tău uriaș, 3D, luat în rate pentru livingul tău imens, în rate.

Uită-te în oglindă și spune-mi dacă vezi altceva în afară de datorii, tristețe și frică. Da, frica te-a luat prizonier mulți ani în urmă, de pe vreme când n-ai avut curaj să-i spui lui pulă ăla de șef al tău că e un idiot și să-ți dai dracului demisia după. Zi-mi ce pula mea putea să ți se întâmple? Erai tânăr, găseai tu ce să mănânci. Dar nu, ți-a fost frică să nu-ți pierzi rahatul de garsonieră luată cu chirie, weekend-urile la cumpărături și la film în mall, prietenii fricoși ca tine care-și făceau deja planuri pentru următorii treizeci de ani și vorbeau ca adevărați pui de multinațională. După aia nici n-a mai fost vorba de curaj. Chiar? Poți măcar să-ți amintești când a fost ultima oară când ai fi putut spune despre tine că ai făcut un act de curaj? Că nu te-ai căcat pe tine într-un moment nasol? Când n-ai ocolit obstacolul? În niciun caz după ce ți-ai luat casă cu bani împrumutați de la banca a cărui sclav ești acum, tu, buhăita de nevastă-ta și copilul ăla care o să te disprețuiască imediat ce-și va da seama ce coi belit ești.

E duminică seară, tristule, și tu pierzi vremea rânjind la poze făcute de tălâmbi pentru tălâmbi ca tine. Mâine dimineață o să pleci iar cu casoleta în sacoșică la muncă și-o să te întorci plictisit și vlăguit și o să-ți dorești doar să mănânci, să te mai uiți un pic la poze cu tălâmbi și să te culci. Noaptea o să visezi că ești la birou și cineva tocmai te-a umilit și nedreptățit și tu n-ai ce să faci. O să te trezești nervos și-o să mergi iar la muncă, unde se va întâmpla chiar ca în visul tău. Cineva o să se pișe bine de tot pe tine. Ohooo, o să mustești de atâta urină!