lovememore-please - Tumblr blog

lovememore-please · 7 years ago

Text

ASIGURAREA BUNURILOR – CONSIDERAŢII GENERALE

În cadrul asigurării de bunuri, societatea de asigurări se obligă ca la producerea riscului asigurat să plătească asiguratului (beneficiarului) o despăgubire. Nu este obligatoriu ca asigurătorul să plătească întreaga sumă pentru refacerea situaţiei financiare a asiguratului care a suferit o daună, deoarece în contract pot exista prevederi care limitează suma asigurată.

Asigurări de bunuri pot încheia persoane fizice şi persoane juridice cu domiciliul, sediul sau reşedinţa în România.

Într-un contract de asigurare de bunuri, asiguratul trebuie să aibă un interes patrimonial cu privire la bunul asigurat. O persoană are un interes patrimonial dacă producerea unui eveniment asigurabil poate cauza o pierdere (prejudiciu) persoanei respective. În cazul în care în contractul de asigurare este menţionat un beneficiar, altul decât persoana asigurată, acesta trebuie să aibe un interes patrimonial faţă de bunul asigurat.

O regulă generală în asigurarea de bunuri este aceea ca interesul patrimonial să existe atât în momentul încheierii asigurării, cât şi în momentul producerii riscului asigurat.

În asigurarea de bunuri, interesul patrimonial decurge, de regulă, din statutul de proprietate al persoanei care doreşte să se asigure. Există situaţii în care şi alte persoane decât proprietarul pot avea interes faţă de un bun, cum ar fi:

· proprietate în comun - o persoană care deţine un bun în comun cu una sau mai multe persoane are dreptul de a asigura bunul respectiv la întrega valoare. Aceasta nu înseamnă că, în caz de distrugere a bunului asigurat, această persoană va fi singura despăgubită, ci va beneficia de despăgubire doar în limita dreptului ei de proprietate;

· proprietatea ipotecată - în caz de ipotecă, ambele părţi au un interes asigurabil: debitorul ipotecar - în calitate de proprietar, iar societatea ipotecară - în calitate de creditor. În aceste situaţii se încheie un contract de asigurare în numele ambelor părţi;

· proprietatea inchiriată - în cazul în care chiriaşul încheie un contract de asigurare, o face în numele şi folosul proprietarului, deci nu poate pretinde încasarea despăgubirii, ci numai restituirea primelor de asigurare de la proprietar;

· proprietatea aflată în custodie - custodele are un interes asigurabil, în ceea ce priveşte bunul pe care îl deţine în custodie, pentru că, din punct de vedere legal, este responsabil pentru orice daună produsă bunului respectiv;

· persoanele din familia proprietarului - pot beneficia de utilizarea bunului asigurat, ceea ce determină existenţa unui interes asigurabil al acestora faţă de bunul respectiv.

În concluzie, pot fi asigurate bunuri aparţinând persoanelor fizice şi persoanelor juridice, bunuri primite în folosinţă sau aflate spre păstrare, reparare, prelucrare, vânzare sau pentru a fi expuse în cadrul muzeelor şi expoziţiilor şi bunuri ce fac obiectul cantractului de închiriere sau locaţie de gestiune.

Perioda de asigurare

În general, asigurarea de bunuri se încheie pe o perioadă de un an, dar, la cererea asiguratului, se poate încheia şi pe o perioadă mai mică, de trei sau şase luni.

Începutul şi încetarea răspunderii

Asigurarea se consideră încheiată prin plata primei de asigurare şi emiterea de asigurător a poliţei de asigurare, fiind valabilă numai pentru bunurile şi riscurile specificate în poliţă la adresele încheiate în aceasta.

Răspunderea asigurătorului începe la ora 0 a zilei menţionate în poliţă ca reprezentând începutul asigurării, cu condiţia ca prima de asigurare să fi fost achitată, şi încetează la ora 24 a zilei la care încetează asigurarea. Răspunderea asiguratorului mai încetează şi în cazul în care contractul de asigurare este reziliat, situaţie ce apare în următoarele împrejurări:

· prima de asigurare se plăteşte în rate, iar asiguratul nu a achitat o rată la termenul stabilit şi nici în termenul de graţie oferit de asigurător;

· asiguratul a dat răspunsuri inexacte sau incomplete sau nu a comunicat asigurătorului schimbările esenţiale la împrejurările privind riscurile.

· după încheierea contractului de asigurare, producerea evenimentului asigurat a devenit imposibilă.

Riscul asigurat

În asigurarea de bunuri există o clasificare a riscurilor în:

- riscuri civile - asociate clădirilor care folosesc ca locuinţe şi birouri şi a bunurilor din acestea;

- riscuri comerciale şi industriale - asociate clădirilor ce folosesc ca unităţi de producţie şi comercializare şi bunurile aflate în acestea.

În general, în asigurarea de bunuri riscurile preluate în asigurare de societăţile de asigurare sunt: incendiu, trăznet, explozie, ploaie torenţială, grindină, inundaţie, furtună, cutremur, prăbuşiri şi alunecări de teren, greutatea stratului de zăpadă sau gheaţă, avalanşe de zăpadă, căderea pe clădiri a altor corpuri, lovirea de către un autovehicul etc..

Unele societăţi de asigurare oferă asigurare pentru maşini, utilaje şi instalaţii, pentru cazurile de avarie accidentală. În astfel de poliţe sunt acoperite riscuri cum sunt: ruperi sau deformări în timpul funcţionării, ciocniri sau izbiri cu alte corpuri, explozii, efectele unor substanţe chimice, scurtcircuit etc.

Bunurile sau alte valori (numerar, timbre poştale) pot fi asigurate şi în vederea furtului sau jafului. Unele societăţi tratează aceste riscuri ca fiind de sine stătătoare, în timp ce altele le asigură complementar, cu plata primei corespunzătoare sau le refuză.

Cele mai multe societăţi de asigurare oferă poliţe de asigurare pe mai multe nivele care, în funcţie de riscurile acoperite, pot fi: poliţe de asigurare împotriva incendiului sunt poliţe de asigurare standard (acoperă riscurile de incendiu, trăsnet, explozie şi cădere de corpuri); poliţe de asigurare care acoperă, pe lângă riscurile cuprinse în poliţa standard, şi câteva riscuri suplimentare; poliţe de asigurare totale, care acoperă toate riscurile (all risks) în care nu sunt nominalizate riscurile acoperite, ci cele excluse.

Deşi de mai multe ori termenul de excludere e rezervat clauzelor poliţei identificate în mod clar drept excluderi, termenul poate desemna orice clauză a poliţei, a cărei funcţie este de a elimina acoperirea pentru anumite expuneri la daune.

În general, în poliţa de asigurare de bunuri nu se acordă despăgubiri pentru pagubele provocate de război, invazie, revoluţie, naţionalizare sau rechiziţionare.

Alte excluderi se referă la uzura fizică, la pagubele provocate în urma actelor intenţionate ale asiguraţilor sau la alte evenimente non-accidentale, în urma radiaţiei nucleare sau a viciului intern al bunului (de exemplu: rugina fierului).

Suma asigurată

Aceasta nu trebuie să depăşească valoarea reală a bunurilor în momentul încheierii contractului de asigurare si sa să fie în deplină concordanţă cu valoarea reală a acestora.

Pentru prevenirea subasigurării, majoritatea societăţilor de asigurare aplică principiul răspunderii proporţionale.

Prin valoarea bunurilor la data asigurării se înţelege:

· la clădiri şi construcţii - valoarea de înlocuire (costul construcţiei sau achiziţionării clădirii respective sau a uneia similare la preţurile uzuale pe piaţa locală) din care se scade uzura (în raport de vechime şi starea construcţiei);

· la mijloacele fixe şi obiecte de inventar - valoarea de înlocuire a acestora, din care se scade uzura în raport de vechime şi starea de întreţinere a acestora;

· la materii prime, materiale, produse finite, mărfuri - preţul de cost sau de achiziţie al acestora;

· colecţii şi obiecte de artă - valoarea de circulaţie (de piaţă) determinată pe bază de cataloage sau expertize.

În general, sumele asigurate se stabilesc fie separat, pe fiecare bun, fie global, pentru toate bunurile din aceeaşi grupă prevazută în tariful de prime. Pentru obiectele de artă sumele se stabilesc pentru fiecare obiect în parte.

Prima de asigurare

La asigurarea de bunuri, prima de asigurare se determină prin înmulţirea sumei asigurate cu cota de primă tarifară, ce se exprimă în procente sau promile.

În cele mai multe cazuri, cotele de prime asigurate sunt diferenţiate:

- pe tipuri de localităţi (municipii, oraşe, comune);

- pe grupe de bunuri (locuinţe, mobilier, aparatură audio-video).

În cazul unităţilor de producţie, a magazinelor şi depozitelor, cotele de primă se diferenţiază în funcţie de natura produselor folosite în procesul producţiei în:

· produse care nu sunt combustibile, inflamabile sau explozibile;

· produse combustibile;

· produse inflamabile;

· produse explozibile.

Obligaţiile asiguratului

Asigurarul trebuie să îndeplinească o serie de obligaţii specificate în condiţia de asigurare, a căror neîndeplinire poate duce la rezilierea contractului sau la refuzul asigurătorului de a plăti despăgubirea.

Există obligaţii corespunzătoare perioadei anterioare producerii unei daune şi obligaţii care trebuie urmate de asigurat la producerea unei daune.

Una din obligaţiile asiguratului este de a întreţine şi folosi bunul asigurat în bune condiţii, în scopul prevenirii riscurilor asigurate. Dacă prin nerespectarea acestor obligaţii s-ar putea produce pagube, asigurătorul are dreptul să denunţe asigurarea, fără restituirea primelor de asigurare.

Constatarea şi evaluarea daunei şi stabilirea despăgubirii

Când se produce un risc asigurat, în urma căruia asiguratul înregistrează o pagubă, se declanşează, automat, mecanismul despăgubirii.

Despăgubirea se face în raport cu starea bunului în momentul producerii evenimentului asigurat, iar valoarea acestuia nu poate depăşi cuantumul pagubei, suma asigurată, nici valoarea bunului în momentul producerii evenimentului asigurat.

La asigurarea de bunuri există trei principii care se aplică la acoperirea pagubei: principiul răspunderii proporţionale, principiul primului risc, principiul răspunderii limitate.

Cuantumul pagubei se stabileşte în funcţie de tipul pagubei (totală sau parţială).

Prin pagubă totală se înţelege:

· la clădiri - distrugerea clădirilor în asemenea grad încât refacerea lor prin reparare sau restaurare, nu mai este posibilă sau cheltuielile ar depăşi suma asigurată;

· la bunurile a căror cantitate se exprimă în unităţi de măsură (l, kg, m, m2, m3) - acea parte din cantitatea totală care a fost distrusă în întregime sau a dispărut;

· la celelalte bunuri - distrugerea bunurilor într-un asemenea grad încât refacerea, prin reparare sau restaurare, nu mai este posibilă sau cheltuielile ar depăşi suma asigurată.

Prin pagubă parţială se înţelege:

· la clădiri - distrugerea sau deprecierea parţială a lor astfel încât prin reparare acestea poat fi readuse la starea iniţială, dinaintea producerii evenimentului asigurat;

· la bunurile a căror cantitate se exprimă în unităţi de măsură (l, kg, m, m2, m3) - deprecierea unei părţi din cantitatea totală care a rămas după producerea evenimentului asigurat şi care scade valoarea bunurilor;

· la celelalte bunuri - avarierea bunului astfel încât, prin refacerea sau reparare, poate fi adus la starea iniţială.

Cuantumul pagubei reprezintă:

· în caz de daună totală:

Ø la clădiri - valoarea de înlocuire a clădirii distruse, la data producerii evenimentului asigurat, din care se scade uzura la acea dată si valoarea resturilor care se pot întrebuinţa sau valorifica;

Ø la bunurile a căror cantitate se exprimă în unităţi de măsură (l, kg, m, m2, m3) - valoarea reală la data producerii evenimentului asigurat;

Ø la celelalte bunuri - valoarea reală la data producerii evenimentului asigurat a bunului distrus, din care se scade valoarea, la acea dată, a restuilor care se pot valorifica.

· în caz de daună parţială:

Ø la clădiri - costul reparaţiei din care se scade uzura şi valoarea, la data producerii evenimentului asigurat, a resturilor care se pot valorifica sau întrebuinţa;

Ø la bunurile a căror cantitate se exprimă în unităţi de măsură (l, kg, m, m2, m3) - valoarea pierderii din cantitate a aceleiaşi părţi din cantitatea totală care diminuează valoarea totală;

Ø la celelalte bunuri - costul reparaţiilor părţilor componente sau a pieselor avariate sau costul de înlocuire a acestora, din care se scade uzura corespunzătoare şi valoarea resturilor care se pot valorifica.

În limita sumei asigurate, societatea de asigurare acordă despăgubiri şi pentru:

- cheltuielile făcute în scopul limitării daunei;

- cheltuielile legate de îndepărtarea resturilor de la locul producerii evenimentului asigurat;

- daunele provocate bunurilor menţionate în contractul de asigurare prin distrugerea sau avarierea lor, datorită măsurilor de salvare luate de asigurat pentru limitarea sau împiedicarea consecinţelor producerii riscurilor.

Din cuantumul pagubei se scad:

- franşiza prevăzută în contractul de asigurare;

- primele datorate până la sfârşitul perioadei de asigurare.

Există situaţii în care societatea de asigurări poate refuza plata despăgubirilor, şi anume:

· dacă dauna a fost provocată, în mod intenţionat, de una din următoarele părţi:

- asiguratul sau beneficiarul;

- persoane fizice majore care locuiesc împreună cu asiguratul sau gospodăresc, împreună cu acesta, bunul asigurat;

- un membru din conducerea persoanei juridice asigurate;

- reprezentanţi ai asiguratului sau beneficiarului.

· în cazul în care una din aceleaşi persoane enumerate mai sus nu a luat măsurile necesare pentru evitarea sinistrului sau limitarea acestuia, deşi putea să facă acest lucru;

· dacă cererea de despăgubire este făcută cu rea credinţă sau dacă asiguratul a contribuit, în mod deliberat sau prin neglijanţă, la producerea daunei.

În cazul în care asiguratul a încheiat mai multe contracte de asigurare, pentru aceleaşi riscuri, asigurătorul datorează numai o parte a despăgubirii şi anume acea parte care rezultă din repartizarea proporţională a despăgubirii datorate de toţi asigurătorii. În felul acesta se urmăreşte ca despăgubirea plătită asiguratului să nu depăşească valoarea pagubei.

Intrebari de control

1.Interesul asigurabil în asigurarea de bunuri.

2.Riscul asigurat în asigurarea de bunuri.

3.Cum se stabileşte mărimea pagubei în caz de daună la bunuri.

4.Faceţi o comparaţie între valoarea reală a unui bun şi suma asigurată a acastuia.

5. Constatarea şi evaluarea daunei. Stabilirea despăgubirii în asigurarea de bunuri.

6.Ce înţelegem prin pagubă totală în asigurarea de bunuri?

7.Situaţii în care societatea de asigurări poate refuza plata despăgubirilor

8.Care este cuantumul despăgubirii pe care o datorează asigurătorul în cazul în care asiguratul a încheiat mai multe contracte de asigurare pentru aceleaşi bunuri.

0 notes

lovememore-please · 7 years ago

Text

CONCEPTUL DE ASIGURARE

Existenţa individuală şi socil-umană se grevează pe necesităţi şi trebuinţe a căror satisfacere justifică şi orientează activitatea omului.

Unele trebuinţe pot fi satisfăcute imediat sau într-un orizont de timp apropiat, altele sunt posibile într-o anumită eventualitate sub aspectul incertitudinii şi al nesiguranţei.

Observaţiile de ordin statistic evidenţiază regularitatea şi realitatea producerii anumitor evenimente generate de factori naturali sau de însăşi activitata omului, pagubele produse putând fi evaluate măcar cu aproximaţie. Incertitudinea constă în faptul că nu pot fi identificate subiectele (persoane fizice au juridice) asupra cărora planează pericolele respective, intensitatea şi momentul producerii evenimentului.

Încă din timpuri străvechi, oamenii au fost preocupaţi să prevină şi să suporte în comun pagubele generate de producerea unor evenimente incerte nedorite (calamităţi naturale şi accidente).

O compensare a pagubelor este posibilă prin două modalităţi:

· efortul individual al fiecărei persoane care îşi poate constitui rezerve proprii cu destinaţie specială (acoperirea pagubelor în caz de producere a pagubei);

· efortul comun de constituire a unui fond bazat pe aportul unui număr mare de persoane ameninţate de acelaşi pericol.

Ambele soluţii au în vedere constituirea unor fonduri cu destinaţie specială, şi anume acoperirea unor pagube pricinuite de calamităţi naturale şi accidente.

A doua soluţie s-a impus în timp. Aceasta se bazează pe principiul comunităţii de risc şi al mutualităţii, în virtutea căruia fiecare contribuabil participă cu sume mici pentru a fi sprijiniţi, despăgubiţi cei care au suferit prejudicii în urma evenimentelor care au generat unirea lor. Acest principiu stă la baza conceptului de asigurare.

Asigurarea reprezintă un sistem de relaţii economice care implică aportul unui număr mare de persoane fizice şi juridice în constituirea unui fond bănesc, în condiţiile în care sunt ameninţate de aceleaşi pericole în existenţa şi activitatea lor, pericole probabile, posibile, dar nesigure.

În ţările dezvoltate asigurările au devenit o importantă ramură a economiei naţionale pentru că, prin valoarea adăugată creată, societăţile de asigurare, de intermediere sau de prestări de servicii inrudite participă la sporirea produsului intern brut, oferă locuri de muncă, participă la oferta de capital de împrumut pe piaţa financiară şi prin sumele acordate asiguraţilor contribuie la refacerea bunurilor distruse sau avariate.

Unii specialişti pun în evidenţă anumite valenţe ale asigurărilor:

· calitatea de ramură prestatoare de servicii;

· de intermediar financiar

· de activ financiară.

Asigurarea ca ramură prestatoare de servicii se relevă prin faptul că societatea de asigurare, în schimbul primelor de asigurare încasate oferă asiguratului un produs necorporal specific şi anume preluarea răspunderii pentru riscurile asigurate, securitatea pentru cazurile convenite prin contractul de asigurare.

Asigurarea ca intermediar financiar rezidă în faptul că, mai ales în asigurările de viaţă, societatea de asigurare oferă asiguraţilor nu numai protecţia de asigurare ci şi instrumente de economisire şi de fructificare a resurselor băneşti.

Asigurarea ca activ financiar constă în aceea că, în perioada derulării contractului de asigurare, asigurarea e influenţată atât de mărimea absolută nominală a sumei acumulate cât şi de mărimea reală a acesteia. Astfel, contractul de asigurare apare ca o creanţă condiţionată emisă de asigurator şi achiziţionată de asigurat.

Conceptul de asigurare poate fi abordat din punct de vedere: juridic, economic şi financiar.

Din punct de vedere juridic - pentru a fi operantă, asigurarea trebuie să capete o formă juridică, fapt ce rezultă dintr-un contract ca lege a părţilor şi din legea propriu-zisă emisă de puterea legislativă. Astfel, contractul de asigurare şi legea de organizare a asigurărilor constituie izvoare de drepturi şi obligaţii în materie de asigurări.

Din punct de vedere economic - asigurarea implică constituirea, în condiţii specifice, a fondului de asigurare, în legătură cu care pot fi puse în evidenţă câteva aspecte:

· faptul că asigurarea se constituie sub formă bănească;

· fondul de asigurare se constituie descentralizat, la nivelul fiecărei societăţi de asigurare, pe seama primelor de asigurare încasate;

· constituirea şi utilizarea fondului de asigurare implică relaţii economice între părţi prin fluxurile băneşti pe care le presupune încasarea primelor şi apoi plata despăgubirilor aferente.

Din punct de vedere financiar – se poate aprecia că asigurarea se constituie într-un intermediar financiar între persoanele fizice asigurate care plătesc eşalonat primele de asigurare şi persoanele fizice sau juridice care au nevoie de resurse financiare suplimentare.

PREMISELE ASIGURĂRII

Acestea rezidă din caracterul evenimentului asigurat:

1. Caracterul aleator al evenimentelor la care se referă asigurarea. Atfel, evenimentul trebuie să fie întâmplător, realizarea lui să nu depindă de voinţa părţilor implicate în asigurare. În acest scop, pentru a fi asigurabil, evenimentul trebuie să fie posibil în viitor, cu consecinţe întrevăzute, dar totuşi nesigur sub aspectul ivirii, a măsurii în care va provoca sau nu pagube, sub aspectul localizării şi al duratei;

2. Caracterul evaluabil al evenimentelor. Pentru a fi asigurat, evenimentul trebuie să poată fi cuprins în cercetarea statistică, să decurgă după legităţile evenimentelor întâmplătoare, încadrându-se în legile de calcul a probabilităţilor.

Posibilitatea de evaluare a evenimentelor se referă la numărul de cazuri care se pot ivi şi la nivelul la care e necesară acoperirea pagubelor. Aceasta face posibilă stabilirea primelor de asigurare ce urmează a fi plătite.

3. Mutualitatea reflectă constituirea şi utilizarea fondului de asigurare după principiul “unul pentru toţi şi toţi pentru unul”.

Fondul de asigurare - constituit exclusiv sub formă bănească prin contribuţia unui număr mare de persoane fizice şi juridice - este utilizat în scopul înlăturării urmărilor generate de producerea evenimentelor asigurate.

4. Extensia numerică a asiguraţilor reflectă o cerinţă în derularea procesului de asigurare. Numărul de asiguraţi trebuie să fie suficient de mare pentru necesităţi vizând calculul primelor de asigurare, evaluarea şi dispersia riscului, asigurarea unor resurse suficiente pentru constituirea fondului de asigurare şi utilizarea lui eficientă.

5. Echidistanţa asiguraţilor faţă de risc e necesară, mai precis, se impune identificarea intereselor similare ale asiguraţilor pentru a promova o anumită formă de asigurare şi despăgubirea în acelaşi fel a asiguraţilor pentru o anumită categorie de riscuri.

6. Mutualitatea fondului de asigurare are un rol deosebit de important. Din acest motiv nu intră în sfera asigurărilor rezervele centralizate ale societăţii sau ale agenţilor economici, chiar dacă acestea ar avea ca destinaţie acoperirea calamităţilor la nivel de referinţă. În consecinţă, conceptul de autoasigurare vehiculat în teoria economică nu are relevanţă pentru a explica conceptul de asigurare, tocmai pentru că nu are la bază premisa obligatorie a mutualităţii.

Promovarea asigurărilor implică următoarele condiţii obiective şi subiective:

Condiţii subiective:

1. Interesul pentru asigurare ar putea fi interpretat prin simţul necesităţii de a identifica, preveni şi preîntâmpina evenimentele, riscurile generatoare de pagube. Acesta se află în corelaţie cu evoluţia generală a societăţii, cu nivelul ei de dezvoltare, cu nivelul de cultură şi civilizaţie a omului.

2. Suportabilitatea financiară a asigurării se referă la posibilităţile financiare ale persoanelor fizice şi juridice de a suporta plata primelor de asigurare. Cu alte cuvinte, suportabilitatea financiară a asigurării poate promova interesul pentru asigurare, îl poate bloca sau îl poate amâna.

Condiţiile obiective se referă la caracteristicile impuse evenimentelor pentru a intra în sfera asigurărilor:

1. să fie sporadice;

2. să aibă o anumită regularitate;

3. să aibă extensie teritorială;

4. să se producă în viitor.

DELIMITĂRILE CONCEPTUALE ALE ASIGURĂRII

În sensul cel mai larg, fie ca relaţie, fie ca sistem, asigurările pot fi abordate ca:

· asigurări sociale

· asigurări comerciale.

· Asigurările sociale se referă la persoane, având menirea creării unor rezerve băneşti centralizate afectate protecţiei, sub diferite forme, a membrilor societăţii.

Unii autori atribuie acestor asigurări denumirea de “asigurări gratuite” realizabile ca asigurări sociale de stat.

În condiţiile tranziţiei la economia de piaţă, în România cota de asigurări sociale a crescut. Asigurările sociale au, în ţara nostră, o formă de organizare specifică. Astfel, în domeniul asigurărilor sociale un loc central îl ocupă Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale, iar resursele mobilizate în acest scop se constituie în Bugetul Asigurărilor Sociale.

· Asigurările comerciale sunt realizate de firme prin societăţi specializate şi pe principii economice. Asigurările comerciale pot fi: de bunuri, persoane sau răspundere civilă. Promovarea lor implică societăţile de asigurare - în calitate de asigurator şi persoana fizică sau juridică - în calitate de asigurat, aflate în raporturi oneroase vizând: plata unor prime de asigurare, preluarea protecţiei împotriva anumitor riscuri, despăgubirea pentru pagubele generate de riscurile asigurate.

FUNCŢIILE ASIGURĂRII

1. Funcţia de repartiţie este explicată prin procesul de redistribuire a unei părţi din produsul intern brut. Această funcţie se manifestă în două cazuri:

· în procesul de formare a fondului de asigurare pe seama primelor de asigurare;

· în procesul de dirijare a fondului de asigurare către destinaţiile sale legale: plata indemnizaţiilor de asigurare, finanţarea unor activităţi cu caracter preventiv, acoperirea cheltuielilor administrativ-gospodăreşti ale organizaţiilor de asigurare şi constituirea unor fonduri de rezervă;

2. Funcţia de control - ca funcţie complementară a asigurărilor, urmăreşte modul cum se încasează: primele de asigurare şi alte venituri ale organizaţiilor de asigurare, cum se efectuează plăţile cu titlu de indemnizaţii de asigurare, cheltuielile de prevenire a riscurilor, cheltuielile administativ-gospodăreşti, determinarea corectă a drepturilor asiguraţilor, gospodărirea judicioasă a fondului de asigurare.

3. Funcţia de compensare a pagubelor reprezintă principala funcţie a asigurărilor şi prezintă interes atât pentru asigurat, cât şi pentru economia unei ţări:

· pentru asigurat, asigurarea dă o marjă de siguranţă cu privire la protecţia bunurilor şi a vieţii

· pentru ansamblul economiei naţionale, asigurarea nu poate preîntâmpina pagubele dar, prin acordarea operativă a despăgubirilor, poate să realizeze, într-un termen relativ rezonabil, refacerea condiţiilor pentru desfăşurarea activităţii productive sau a capacităţii de muncă pentru persoanele vătămate.

4. Funcţia de prevenire a producerii pagubelor este a doua funcţie ca importanţă şi se realizează pe două căi:

· prin finanţarea unor activităţi de prevenire a calamităţilor şi accidentelor;

· prin formularea unor asemenea condiţii de asigurare care să-i constrângă pe asiguraţi să promoveze acţiuni de prevenire a evenimentelor şi să îi cointereseze în menţinerea în bună stare a bunurilor asigurate.

5. Funcţia financiară rezidă în aceea că asigurarea este apreciată ca fiind una din pârghiile sistemului financiar. Încasarea primelor de asigurare are loc pe parcursul exerciţiului financiar cu scadenţe la începutul anului de referinţă. Plata despăgubirilor şi a sumelor asigurate cuvenite se face treptat, pe tot parcursul anului, pe măsura apariţiei şi argumentării lor.

Diferenţa dintre încasări şi plăţi poate fi utilizată ca sursă generală de creditare în economie, fiind constituită în depozite sau în disponibilităţi curente la bănci.

CLASIFICAREA ASIGURĂRILOR

1. După regimul juridic sau forma de realizare, se disting:

a. asigurări prin efectul legii (obligatorii) – se caracterizează prin faptul că relaţiile dintre asiguraţi şi asiguratori sunt reglementate prin acte normative cu caracter obligatoriu.

Astfel de asigurări se practică în toate ţările lumii, cu diferiţe de la ţară la ţară. La noi, în perioada 1949 – 1990, asigurarea prin efectul legii a avut o sferă de cuprindere extinsă (asigurări de răspundere civilă auto, asigurări agricole, asigurări de accidente a călătorilor). După 1991, sfera asigurărilor prin efectul legii s-a restrâns:

- prin Legea Asigurărilor s-a instituit excluderea obligativităţii asigurării clădirilor şi a construcţiilor, a animalelor, a clădirilor agricole etc.;

- s-a legiferat menţinerea caracterului obligatoriu a asigurării de răspundere civilă auto.

b. asigurări facultative (contractuale) – se caracterizează prin faptul că relaţiile dintre asiguraţi şi asigurători se stabilesc prin liberul consimţământ al părţilor, pe baza unui contract de asigurare.

2. După obiectul asigurării, există:

a. asigurări de bunuri – au ca obiect valorile materiale, animale, bunurile de tot felul, susceptibile a fi distruse sau vătămate de accidente, calamităţi naturale, indiferent de forma lor de proprietate. Principalele forme de asigurare în cadrul acestei ramuri sunt:

- asigurarea animalelor;

- asigurarea culturilor agricole;

- asigurarea clădirilor, construcţiilor şi a conţinutului acestora;

- asigurarea de transport terestru, aerian şi maritim;

- asigurarea autovehiculelor;

- asigurarea complexă a gospodăriilor persoanelor fizice etc.

b. asigurări de persoane – au ca obiect persoanele fizice pentru cazuri de deces, invaliditate permanentă din accident etc. Acestea pot fi:

- asigurări de viaţă

- asigurări pentru cazurile de accidente.

c. asigurări de răspundere civilă – au ca obiect răspunderea unei persoane fizice sau juridice pentru pagubele cauzate şi vătămarea unor terţi. Se disting:

- asigurarea de răspundere civilă auto (obligatorie);

- asigurarea de răspundere civilă legală sau contractuală (facultativă);

- asigurarea răspunderii constructorului.

Prin asigurarea de răspundere civilă se realizează, de fapt, protecţia patrimoniului asiguratului, pentru că, în cazul în care el ar produce un prejudiciu unui terţ, asigurătorul şi-a asumat răspunderea şi intervine în acordarea despăgubirii persoanei fizice sau juridice.

3. În raport cu cadrul naţional în care operează diferite forme ale asigurării, se disting:

a. asigurări interne – operează pe plan naţional, în cadrul fiecărei ţări, fiind promovate prin intermediul societăţilor de asigurare care acţionează pe piaţa asigurărilor din ţara respectivă;

b. asigurări externe sau internaţionale – s-au dezvoltat pe măsura amplificării schimburilor de mărfuri între partenerii din diferite ţări şi se caracterizează prin luarea în considerare a unor riscuri care pot afecta bunuri şi persoane aflate în parcurs internaţional (ex.: cartea verde – pentru automobile, asigurarea pentru riscuri financiare şi politice etc.)

4. După natura relaţiilor dintre părţile implicate în asigurare, există:

a. asigurarea directă sau propriu-zisă – în care sunt implicaţi, nemijlocit, asiguratul şi asigurătorul între care intervine, după caz, contractul sau poliţa de asigurare. Acestea sunt asigurări tradiţionale şi au o sferă largă de cuprindere, vizând toate ramurile;

b. coasigurarea – este o formă de asigurare directă în care asiguratul încheie contractul de asigurare, pentru masa bunurilor asigurate, cu mai multe societăţi de asigurări în acelaşi timp, dar în cotă parte, riscurile vizate fiind greu de acoperit de către o singură societate de asigurări;

c. reasigurarea – este o asigurare indirectă, fiind o formă de asigurare a asigurătorului. Apariţia reasigurărilor este motivată de creşterea valorii bunurilor aduse în asigurare de către asiguraţi şi de cerinţa impusă asigurătorului de a face faţă unor riscuri grele. Prin reasigurare, asigurătorul cedează unui reasigurător (societate de asigurări - reasigurări) o parte, mai mare sau mai mică, din riscurile preluate de la asiguraţii săi şi primele de asigurare aferente.

ELEMENTELE TEHNICE ALE ASIGURĂRILOR

Conţinutul complex şi formele în care se perfectează asigurările sunt foarte variate. Cu toate acestea, ele au anumite elemente comune:

1. Subiectele asigurării – asigurarea implică o serie de părţi sau subiecte, pesoane fizice sau juridice, între care se nasc raporturi juridice pe temeiuri legale sau contractuale. Aceşti subiecţi sunt:

a. asigurătorul – este persoana juridică (societatea de asigurări) care, în schimbul primelor de asigurare încasate de la asiguraţi, îşi asumă răspunderea: de a acoperi pagubele suferite de bunurile asigurate provocate de anumite calamităţi naturale sau accidente, de a plăti suma asigurată la producerea unui anumit eveniment în viaţa persoanei asigurate sau de a plăti despăgubiri pentru prejudiciul de care asiguratul răspunde, în baza legii, faţă de alte persoane;

b. asiguratul – poate fi:

- persoana fizică sau juridică care, în schimbul primei de asigurare plătită asigurătorului, îşi asigură bunurile împotriva anumitor calamităţi naturale sau accidente;

- persoana fizică care se asigură împotriva unor evenimente care pot să apară în viaţa sa;

- persoana fizică sau juridică care se asigură pentru prejuduciul pe care îl poate produce unor terţe persoane.

La asigurările de bunuri asiguratul poate fi atât o persoană fizică, cât şi persoană juridică, în timp ce la asigurările de persoane pot fi asigurate doar persoanele fizice.

c. contractantul asigurării – persoana fizică sau juridică care poate încheia asigurarea, fără a obţine prin aceasta calitatea de asigurat (ex.: un agent economic poate să încheie asigurarea pentru salariaţiii săi – transportaţi la şi de la locul de muncă).

În general, noţiunile de contractant şi beneficiar se întâlnesc numai în asigurările de persoane. La asigurările de bunuri, asiguratul îndeplineşte, simultan, rolul de contractant şi de beneficiar al asigurării. La asigurările de răspundere civilă, beneficiarul asigurării este terţa persoană care a suferit paguba.

d. beneficiarul asigurării – este persoana care are dreptul să încaseze asigurarea sau despăgubirea, fără să fie neapărat parte în contractul de asigurare. Există situaţii în care beneficiarul poate fi desemnat explicit în contractul de asigurare sau acest lucru se face în cursul executării contractului, prin declaraţie scrisă comunicată societăţii de asigurare sau prin testament. În alte situaţii, beneficiarul este desemnat prin condiţiile contractului de asigurare. De asemenea, pot exista mai mulţi beneficiari, cu drepturi egale asupra sumei asigurate sau cu drepturi diferenţiate, dacă s-a dispus astfel.

2. Obiectul asigurării – poate fi reprezentat de:

a. bunuri – asigurările de bunuri implică plata unor despăgubiri de către asigurător în favoarea asiguratului, în cazul în care, datorită unor calamităţi, accidente, se produc pagube, prejudicii bunurilor asigurate;

b. persoane – acestea pot constitui obiect în asigurare prin faptul că asigurătorul garantează persoanei fizice – ca asigurat – sau unei terţe persoane – ca beneficiar în asigurare – plata sumei asigurate, la ivirea evenimentului în funcţie de care s-a perfectat asigurarea;

c. răspunderea civilă – asigurătorul preia asupra sa obligaţiile de despăgubire pe care asiguratul le-ar putea avea faţă de o terţă persoană fizică sau juridică, căreia asiguratul i-a produs un prejudiciu.

3. Interesul în asigurare – reflectă manifestarea de voinţă favorabilă promovării raporturilor de asigurare între părţi. Interesul în asigurare este motivat de risc, într-un context social, tehnico-economic, de mediu, etc., dar poate constitui şi efectul unui act educaţional, al forţei financiare a persoanei fizice sau juridice în mediul de referinţă.

În asigurarea de bunuri interesul asiguratului se naşte din raporturile persoanei cu privire la un anumit bun asigurabil, pe care îl deţine sau îl posedă.

Interesul reflectă valoarea pecuniară, expusă pierderii, a bunului asigurat sau valoarea patrimonială ce poate fi pierdută de asigurat ca urmare a sinistrului. Reiese că, interesul asiguratului trebuie să aibă un caracter economic şi să fie evaluabil în bani.

În asigurarea de persoane, interesul este în strânsă legătură cu evenimentele sau riscurile sub incidenţa cărora se află persoana. Interesul asigurabil apare ca o opţiune pentru o măsură de prevedere şi ca un mijloc de economisire pe termen lung.

În asigurările de răspundere civilă, interesul se referă la patrimoniul celui responsabil, ameninţat a fi micşorat în caz de sinistru, cu sumele datorate de asigurat terţului păgubit sau vătămat pentru acoperirea prejudiciului de care este răspunzător.

4. Riscul – noţiunea de risc este esenţială şi caracteristică în ansamblul elementelor generale ale asigurărilor. Riscul are semnificaţii multiple: pericol sau primejdie posibilă sau evenimentul incert, posibil şi viitor, care ar putea afecta bunurile, capacitatea de muncă, sănătatea, viaţa, etc.

Riscurile pot fi provocate de forţele naturii, acestea putând avea acţiune cu caracter accidental (forţă majoră, incendiu etc.) sau cu caracter permanent (ex.: uzura). Riscurile pot fi provocate, de asemenea, de forţe umane ca urmare a unor interese individuale deosebite, a influenţelor economice etc. Riscurile mai pot fi provocate de imperfecţiunile comportamentului uman.

Riscul asigurabil este fenomenul, evenimentul sau un grup de fenomene sau evenimente care, odată produs, datorită efectelor sale, obligă pe asigurător să plătească asiguratului despăgubirea sau suma asigurată.

Noţiunea de risc asigurabil are, de regulă, mai multe sensuri:

- risc asigurabil folosit în sensul de probabilitate de producere a evenimentului. Cu cât acest eveniment are o frecvenţă mai mare, cu atât este mai mare pericolul de producere a pagubei şi apare mai necesară asigurarea.

- un alt sens este posibilitatea de distrugere parţială sau totală a bunurilor de unele fenomene imprevizibile (grindină, incendiu, seism etc.).

În cazul asigurărilor de persoane, riscul asigurabil este elementul neprevăzut, dar posibil de realizat, care, odată produs, conduce la pierderea totală sau parţială a capacităţii de muncă a asiguratului.

Fenomenul care a fost deja produs se numeşte caz asigurat sau sinistru.

- Riscul asigurat mai poate fi întâlnit şi în sensul de mărime, dimensiune a răspunderii asumate de asigurător prin încheierea unei asigurări.

În asigurare nu pot fi cuprinse toate fenomenele care produc pagube, ci numai acelea care îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii:

· producerea fenomenelor, pentru care se încheie asigurarea, să fie posibilă, cu o anumită regularitate în producere şi un grad de dispersie teritorială cât mai mare, pentru că altfel nu se poate manifesta interesul pentru asigurarea lui, nu se poate constitui nici mutualitatea necesară formării unui fond de asigurare de dimensiuni corespunzătoare;

· fenomenul trebuie să aibă, în toate cazurile, caracter întâmplător;

· înregistrarea fenomenului să se poată realiza în evidenţa statistică. Existenţa unor date referitoare la producerea riscului pe o perioadă cât mai îndelungată, permite stabilirea, cu un grad de precizie sporit, a răspunderii asigurătorului şi implicit, a primei de asigurare;

· producerea fenomenului să nu depindă de voinţa asiguratului sau a beneficiarului asigurării.

Un bun poate fi asigurat împotriva unuia sau mai multor riscuri.

Evaluarea în vederea asigurării reprezintă operaţia prin care se stabileşte valoarea bunurilor, în vederea cuprinderii lor în asigurare. Această valoare este necesar să fie stabilită în deplină concordanţă cu valoarea reală a bunului respectiv, deoarece orice exagerare, într-un sens sau în altul, poate avea consecinţe negative pentru asigurat. Astfel, supraevaluarea duce la slăbirea preocupării asiguraţilor pentru prevenirea pagubelor, iar subevaluarea nu permite, în caz de pagubă, acordarea unei despăgubiri cu care asiguratul să-şi poată acoperi întreaga pierdere.

Valoarea de asigurare poate fi mai mică sau cel mult egală cu valoarea bunului respectiv, înregistrată în evidenţa contabilă sau stabilită în funcţie de preţul de vânzare-cumpărare practicat pentru acel bun pe piaţă în momentul încheierii asigurării.

Valoarea în asigurare este un element pe care îl întâlnim numai în asigurările de bunuri.

4. Suma asigurată – conform contractului de asigurare, este partea din valoarea asigurării pentru care asigurătorul îşi asumă răspunderea, în cazul producerii fenomenului pentru care s-a încheiat asigurarea. Suma asigurată este limita maximă a răspunderii asigurătorului şi ea nu poate depăşi valoarea reală a bunului asigurat.

În asigurările obligatorii, asiguratul nu poate stabili suma asigurată. Ea

este stabilită prin norma de asigurare, fiind prevăzută de lege. La asigurările facultative, aceasta se stabileşte la propunerea asiguratului, cu condiţia ca asigurătorul să fie de acord. La asigurările de persoane, suma asigurată se stabileşte în funcţie de înţelegerea dintre asigurător şi asigurat.

5. Prima de asigurare – suma de bani pe care o plăteşte asiguratul asigurătorului pentru ca acesta să constituie fondul de asigurare necesar plăţii indemnizaţiilor în cazul producerii riscului asigurat.

Societatea de asigurare are obligaţia să mai constituie şi alte rezerve sau fonduri prevăzute prin dispoziţiile legale.

Valoarea primei de asigurare se stabileşte înmulţind suma asigurată cu cota-primă, stabilită la 100 u.m. sumă asigurată (sau 1000 u.m.).

6. Durata asigurării – perioada de timp cât există raportul de asigurare între asigurat şi asigurător, aşa cum a fost stabilit prin contractul de asigurare. Durata asigurării este specifică asigurărilor facultative: la asigurările de bunri, contractele de asigurări durează între câteva luni şi un an; la asigurările de viaţă – durata este mai extinsă (5-30 ani). Durata asigurării exercită o influenţă deosebită asupra mărimii primei de asigurare.

6. Paguba sau dauna – reprezintă pierderea, exprimată valoric, suferită de un bun asigurat, ca urmare a producerii unui fenomen împotriva căruia s-a încheiat asigurarea. Aceasta nu poate fi decât mai mică sau cel mult egală cu valoarea bunului asigurat. Astfel, paguba poate fi:

- totală – bunul a fost distrus în întregime;

- parţială – pierderea este mai mică decât valoarea bunului asigurat.

7. Despăgubirea de asigurare – suma de bani pe care asigurătorul este obligat să o plătească, cu scopul de a compensa paguba produsă de riscul asigurat. Despăgubirea nu poate depăşi suma asigurată şi este mai mică sau cel mult egală cu valoarea pagubelor, în funcţie de princpiul de răspundere al asigurătorului care a fost aplicat la acoperirea pagubei.

În practica curentă se utilizează trei principii valabile la acordarea despăgubirii:

· principiul răspunderii proporţionale – despăgubirea este stabilită în aceeaşi proporţie faţă de pagubă în care se află suma asigurată faţă de valoarea bunului asigurat. În cazul în care suma asigurată este egală cu valoarea reală a bunului asigurat, atunci despăgubirea este şi ea egală cu paguba suferită de bunul respectiv.

· principiul primului risc – se aplică mai des, la bunurile la care riscul de producere a pagubei totale este mai redus (ex.: la asigurarea clădirilor). Valoarea sumei asigurate este considerată ca reprezentând maximum de pagubă previzibilă pentru bunul respectiv. La acest principiu, raportul dintre suma asigurată şi valoarea bunului asigurat nu mai influenţează nivelul despăgubirii, aceasta depinzând numai de valoarea pagubei şi a sumei asigurate.

Principiul primului risc este mai avantajos pentru asigurat decât principiul răspunderii proporţionale, pentru că pagubele sunt compensate într-o măsură mai mare, dar şi nivelul primelor de asigurare este mai mare.

· principiul răspunderii limitate (clauza cu franşiză) – se caracterizează prin faptul că despăgubirea se acordă numai dacă paguba depăşeşte o anumită valoare prestabilită. Astfel, o parte din pagubă va cădea în răspunderea asiguratului, numită franşiză. Aceasta poate fi:

- atinsă sau simplă – asiguratorul acoperă în întregime paguba, până la nivelul sumei asigurate, dacă aceasta este mai mare decât franşiza;

- deductibilă sau absolută - aceasta se scade, în toate cazurile, din pagubă, indiferent de volumul pagubei. Asigurătorul plăteşte numai partea din pagubă care depăşeşete franşiza.

Indiferent de tipul de franşiză, nu se acordă despăgubiri dacă valoarea pagubei se încadrează în limitele franşizei.

CONTRACTUL DE ASIGURARE

Legea asigurărilor defineşte contractul de asigurare ca acel contract prin care asiguratul se obligă să plătească asigurătorului o primă, iar acesta se obligă ca, la producerea unui anumit risc, să plătească asiguratului sau beneficiarului despăgubirea sau suma asigurată, în limitele şi la termenul convenit.

Contractul de asigurare are următoarele caractere juridice:

· caracter consensual – se formează prin simplul acord de voinţă al părţilor. Dovada încheierii contractului şi existenţa lui se poate face prin poliţa sau certificatul de asigurare, adică înscrisul prin care se manifestă voinţa asiguratului de a încheia contractul;

· caracter sinalagmatic – părţile au obligaţii reciproce, interdependente una faţă de cealaltă şi anume: asiguratul se obligă să facă declaraţii reale, să plătească primele de asigurare, iar asigurătorul se obligă să acopere riscul prin despăgubire;

· caracter aleatoriu – pentru că efectele acestui contract, pentru părţi, depind de un eveniment viitor, nesigur, incert;

· caracter oneros – pentru că părţile urmăresc realizarea anumitor scopuri, a unor interese materiale, a unor contraprestaţii băneşti, a căror înfăptuire are loc pe toată durata de valabilitate a contractului;

· caracter succesiv - contracul de asigurare comportă o realizare în timp variabilă, în funcţie de forma de asigurare, de obiectul şi riscurile asigurate etc.

Contractul de asigurare are valenţele unui contract de aderare: formalizarea clauzelor din contract aparţine societăţilor de asigurăre, asiguraţii având latitudinea să le accepte sau nu în totalitate. În cazul asigurărilor de bunuri, societatea de asigurare aduce în discuţie un proiect de contract, a cărui definitivare are loc cu acordul părţilor. Trebuie remarcat faptul că reglementările în materie diferă de la o ţară la alta, dar, în cadrul naţional, organele de supraveghere a societăţilor de asigurare impun încadrarea contractului de asigurare, prin conţinut şi structură, în anumite coordonate juridice de fond şi formă.

· Contractul de asigurare este unic în raport cu întreaga perioadă de asigurare, chiar dacă plata primei de asigurare are loc prin divizare. În fapt, unicitatea contractului generează consecinţe juridice, între care faptul că, contractul de asigurare este guvernat de condiţiile iniţial stabilite, pe întreg parcursul perioadei de realizare, stabilirea primei anuale are în vedere întreaga durată a contractului de asigurare.

Contractul de asigurare implică buna-credinţă, pe de o parte, din partea asiguratului, cu ocazia perfectării asigurării, apoi în legătură cu realitatea pagubelor reclamate pentru stabilirea despăgubirilor, iar pe de altă parte din partea asigurătorului în legătură cu: clauzele impuse, răspunderea asumată, modul de evaluare a pagubelor şi stabilirea despăgubirii.

Înscrisul constatator al asigurării poartă denumiri diferite: poliţă de asigurare, contract de asigurare, contractare. Acest document poate fi, după caz: nominal, la ordin sau la purtător.

Contractul de asigurare îşi defineşte specificul în funcţie: de ramura de asigurare, de riscurile asigurate şi de caracterul asigurării.

Intrebari de control

1. Definiţi conceptul de asigurare; explicaţi adordarea acestuia din punct de vedere juridic, economic şi financiar.

2. Premisele asigurarii.

3. Funcţiile asigurării.

4. Clasificarea asigurărilor după regimul juridic sau forma de realizare.

5. Clasificarea asigurărilor după natura relaţiilor dintre părţile implicate în asigurare.

6. Care sunt subiectele asigurarii.

7. Ce este franşiza şi de câte feluri este ea.

8. Interesul în asigurare.

9. Riscul asigurabil.

10. Principii valabile la acordarea despăgubirii.