lumealuiciprian

[lumealuiciprian]

[lumealuiciprian]

[lumealuiciprian]

[lumealuiciprian]

Mă plimb prin parc, pe aleea cu castani, și ocolesc bălțile ca și cum aș evita amintirile care dor. Nici prea aproape, nici prea departe. Doar cu grijă. Ca un om care a învățat să nu mai calce în ce nu poate curăța.

Frunzele ude foșnesc sub pași, dar nu mă întreabă nimic. Le place că sunt tăcut. Că nu grăbesc nimic. Că nu-mi caut pe nimeni.

Trec pe lângă o bancă udă. Mă uit la ea, dar nu mă așez. Uneori, nici bancă nu-ți mai trebuie. Doar drumul acela scurt și gol, cu bălți din loc în loc și castani care știu că n-ai cu cine vorbi despre ce simți.

Am în buzunar o bomboană tare și o întrebare veche: Dacă ocolesc tot ce doare, o să ajung vreodată unde trebuie?

N-am răspuns. Doar pași mici, tăcuți, între baltă și bătaia inimii.

[lumealuiciprian]

Ploua mărunt, genul ăla de ploaie care nu spală nimic, doar adaugă apă peste tristețe. Am găsit o umbrelă pe banca mea. Neagră, ieftină, cu mânerul zgâriat și două spițe ieșite. Abandonată ca o întrebare la care n-a mai răspuns nimeni.

Am stat lângă ea un timp. N-am atins-o, dar m-a făcut să mă gândesc la toate lucrurile pe care le lăsăm în urmă fără să ne uităm înapoi. O umbrelă. O promisiune. O după-amiază care ar fi putut fi începutul a ceva.

Mi-am imaginat cine a lăsat-o. Poate o fată care s-a grăbit spre cineva care nu o mai aștepta. Sau un bătrân care a uitat-o pentru că purta în minte numele unei soții moarte de 20 de ani. Sau poate nimeni. Poate Dumnezeu a vrut să-mi lase un semn și nu s-a mai complicat cu simboluri.

La un moment dat, un copil s-a apropiat și a întrebat dacă e a mea. Am dat din cap că nu. A luat-o, a deschis-o, și-a pus-o pe umăr și a plecat, dansând printre bălți.

Și m-am trezit singur, din nou, fără umbrelă, dar cu încă o poveste care a ținut de cald cât a durat ploaia.

[lumealuiciprian]

Am mâncat o merdenea pe o bancă, azi, în parc. Caldă, uleioasă, fragedă ca o minciună spusă de drag. Și m-am gândit că asta e tot ce-mi mai trebuie uneori: o merdenea decentă și o după-amiază în care nimeni nu mă întreabă ce mai fac.

Lângă mine, o doamnă bătrână își hrănea porumbeii. A rupt dintr-o chiflă ca și cum rupea dintr-un gând care o bântuie de ani. A oftat scurt, ca și cum nu voia să deranjeze pe nimeni cu tristețea ei.

În timp ce mestecam, am realizat că toate marile mele revelații au venit între două mușcături de merdenea și câte o amintire care n-a cerut niciodată voie să revină.

Am vrut să îi ofer doamnei cealaltă jumătate. N-am apucat. S-a ridicat brusc, cu pași mici, ca o plecare din viață bine calculată.

Și am rămas acolo, cu jumătate de merdenea și un regret întreg.

[lumealuiciprian]

Marea șoptește ce nimeni nu știe, cu limbi de abis și tăceri în hârtie. Ascunde în valuri un timp fără nume, și umbrele mele se pierd printre spume.

[lumealuiciprian]

[lumealuiciprian]

Iubirea mea pentru mare nu e dragoste. E un legământ tăcut, nespus vreodată cu voce tare, dar gravat undeva în carne și abis.

Marea n-a fost niciodată a mea, și totuși, m-a ținut de fiecare dată ca și cum știa că nu mai aveam unde să cad.

Când o privesc, nu mă simt viu - mă simt întreg. Ca și cum toată risipirea mea de-o viață se adună înapoi în fiecare val care vine spre mine.

Ea nu mi-a cerut nimic. Nici măcar să rămân. Dar mi-a luat tot ce nu mai puteam duce: tristețile care nu aveau formă, întrebările care nu aveau răspuns, și dorul de ceva ce n-am avut niciodată.

Marea e singurul loc unde tăcerea mea nu se simte stingheră.

E singura femeie care a știut să-mi țină sufletul fără să mă atingă.

[lumealuiciprian]

Iubirea mea pentru mare nu e doar dor, e ca o rană veche care nu doare, dar mănâncă din mine când nu o văd. E ca un albastru care mi-a intrat în piele și mi-a schimbat sângele în sare. Nu știu dacă eu iubesc marea sau marea m-a iubit prima, dar simt că de fiecare dată când plec de lângă ea, o parte din mine rămâne în valuri - ca un copil care nu vrea să plece de la sân. Marea nu mi-a promis nimic, dar mi-a dat tot: tăcere, spațiu, liniște, zvâcnire.

Când o privesc, simt că în sfârșit cineva mă înțelege fără să întrebe nimic. Marea e femeia care nu m-a trădat niciodată. Doar m-a așteptat. Și eu mereu m-am întors. Ca o rugăciune care nu poate fi spusă decât în genunchi, pe nisip.

[lumealuiciprian]

[lumealuiciprian]

[lumealuiciprian]

[lumealuiciprian]

[lumealuiciprian]

[lumealuiciprian]

[lumealuiciprian]

Fumul se ridica greu, obosit, peste câmpurile cenușii ale Bragadirului. Era o zi în care nimeni nu părea să aștepte nimic. Soarele ardea moale, fără convingere, iar în spatele unei case neterminate, lângă un gard din tablă îndoită, trei umbre stăteau în jurul unui grătar ruginit.

Nietzsche aranja cărbunii cu o pensetă medicală, complet nejustificat. Purta o cămașă neagră, încheiată până la gât, și un aer de reformator epuizat.

Cioran stătea pe o ladă de bere goală, cu fruntea în palmă și o privire de om care și-a pierdut motivația de a fi mizantrop.

Bacovia era în picioare, în paltonul lui veșnic, deși erau 29 de grade. Ținea o bere în mână. Nu o bea. O contempla.

- Grătarul e o formă de disperare organizată, - mormăi Bacovia, privind micii care se învârteau încet pe grătar. - Sfârâie, ard, se umflă, și totuși... n-ajută cu nimic. Nici la viață, nici la poezie.

- E o iluzie că mâncăm, - completă Cioran. - De fapt, ne amânăm eșecul cu un strop de muștar și o glumă tristă despre cât de bine se frige porcul.

Nietzsche dădu solemn din cap.

- Aș vrea să spun că grătarul este o metaforă pentru „voința de putere”. Dar nu e. E doar... o încercare de a da sens unei duminici fără conținut. Sunt un supraom, dar am ars ceafa.

- Și micii? - întreabă Bacovia.

- Micii, - zise Cioran, - sunt ca speranța. Mici, umflați artificial și plini de ceva ce nu poți defini clar, dar îți lasă gust în gură. Uneori grețos, alteori reconfortant.

- Eu zic că sunt poezie industrială. - Bacovia ridică un mic cu penseta. - O formă de lamentație comestibilă.

- Nu știu cum e la voi, dar în România, - spuse Cioran, - oamenii nu mai caută salvarea. Caută umbreluța de soare, pachetul de 4 mici la 11 lei, și pe cineva care să le spună că totul va fi bine. Preferabil, cu accent ardelenesc și ton convingător.

Nietzsche se încruntă:

- Omenirea e pe marginea prăpastiei și-și pune muștar. Dar măcar e picant.

Un vecin trecu pe lângă gard și zise:

- Domnu’ Cioran, mai aveți un mic? Sau e totul metafizic aici?

Cioran ridică privirea, ușor jenat:

- E metafizic și ușor prea ars. Ca viața.

Vecinul dădu din umeri și plecă. Bacovia trase o înghițitură din bere.

- Aș vrea să plouă. Nu pentru grătar. Pentru mine.

- Aș vrea să plec, - zise Cioran. - Dar unde?

Nietzsche încheie, aranjând cu penseta o bucată de carne:

- Într-o lume fără Dumnezeu, tot ce ne rămâne e să prăjim carnea lent și să filozofăm până uităm de ce am venit.

Fumul se ridică, din ce în ce mai gros. Din depărtare se auzea un manelist care testa boxele.

- Muzica e vocea sufletului care urlă în asfalt, - oftă Bacovia.

- Sau o formă de tortură care îți aduce aminte că nu ești mort încă, - zise Cioran.

- Grătarul, dragii mei, - spuse Nietzsche, - nu e o activitate. E un diagnostic.

Și așa au stat până seara, mâncând cu greață filozofică, bând cu tăcere analitică și privindu-se cu acel gen de complicitate rezervat celor care știu că, după ultimul mic, nu vine nimic.