netedsistriat-blog - Tumblr blog

netedsistriat-blog · 7 years

Text

Târgoviște - Ora 14.45

Îmi amintesc bine Crăciunul din decembrie 1989. Cu o seară înainte, găsisem sub brad o frumoasă mașinuță chinezească cu telecomandă și eram foarte fericit. Mi-am petrecut toată ziua pe covorul din sufragerie, plimbând mașina dintr-un colț în altul al camerei. Spre seara, mama s-a apucat să așeze masa și m-a alungat pe canapea. Dădusem deja drumul la instalația de pom și luminile jucăușe aruncau pete colorate pe pereții camerei. Mama aducea din bucătărie boluri mici cu salată boeuf și măsline verzi. Nu eram decât noi doi în cameră, tatăl meu fusese chemat de urgență la muncă iar fratele meu probabil că dormea.

Am dat drumul la micul televizor alb negru pe care îl mutasem de la locul lui, ca să putem instala bradul. Era transmisă o înregistrare cu procesul Ceaușeștilor. Chiar dacă aveam numai opt ani, știam foarte bine cine sunt. Le văzusem de atâtea ori chipurile în manualele de la școală, în ziare, la televizor sau la manifestații. Cu toate astea, în familie nu vorbeam niciodată despre ei.

În ziua aceea însă, erau de nerecunoscut. Doi bătrâni obosiți și încolțiți, așezați la o masă mică, cu paltoanele pe ei, care răspundeau la întrebările unor oameni îmbrăcați în uniforme militare. Totul era monoton și nu înțelegeam prea bine ce se întâmpla. Mama nu zicea nici ea nimic, doar se mai oprea uneori cu câte o farfurie în mâna și asculta ce se vorbea la televizor.

Apoi a venit momentul în care câțiva soldați, cu niște sfori în mână, i-au ridicat de pe scaune și au vrut să le lege mâinile la spate. Cei doi au început să se zbată și să se tânguiască, însă soldații și-au văzut de treaba lor. Toată scena aceea grotească a durat câteva minute. Cu intuiția copilului de opt ani, am înțeles ce se întâmpla. Mama s-a așezat lângă mine pe canapea, cu mâna la gură și ochii la televizor. În cameră se lăsase o liniște sobră, spartă doar de bârâitul obsedant al televizorului. Apoi a urmat scena trunchiată a execuției. Am auzit zgomotul focurilor de armă și apoi camera i-a arătat pe cei doi căzuți lângă zid, în niște poziții incomode. Operatorul insista obsesiv pe chipurile lor desfigurate. De acolo nu am mai putut să mă uit și mi-am întors privirea către brad. Un înger de lemn, cu aripile din fetru alb, stătea agățat undeva în vârf, cu o privire serenă, impasibil la lumea din jurul său.

Am luat o Săgeata albastră ca să merg la Târgoviște într-o duminică mohorâtă și rece în care niciun om cu capul pe umeri nu ar fi ieșit din casă. Sunt câteva grade sub zero și o ceață deasă plutește leneșă peste lume.

În tren e frig și miroase a urină. Puținii călători de la ora aceea stau răsfirați pe scaunele albastre, cu micile lor sacoșe de rafie la picioare, într-o liniște de liturghie. Doar burduful de cauciuc al garniturii scârțîie la fiecare legănătură, adâncind impresia de tristețe. Pe partea mea, ferestrele sunt complet acoperite de grafitti și nu văd nimic afară. Îmi scot cartea și termosul și încep să citesc, sperând că cele două ore de drum vor trece cât mai repede.

Am la mine Fantomele Balcanilor a lui Robert Kaplan, un jurnalist american care la începutul anilor 80 a început să călătorească în zona Balcanilor, fiind în particular interesat de România. Întâmplarea face să dau peste un pasaj în care acesta povestește primele sale călătorii cu trenul în țara noastră. Era iarnă, tot ca acum. Oamenii aveau un aer deznădăjduit, cu chipuri posomorâte și haine uzate. Trenul e mizer, nu are încălzire, geamurile nu se închid bine și culoarele sunt ticsite de bagaje. Iar peste tot în jur, plutește același miros înțepător de urină, fum și transpirație. Sunt cuprins de un vag sentiment de tristețe. Mă uit în jurul meu și, cu excepția câtorva mici detalii, am impresia că sunt tot în anii 80.

Facem o oprire mai lungă la Titu. Câțiva pasageri ies la țigară. Găsesc un ochi de geam care nu a fost acoperit de vopsea și mă uit afară. Pe o linie moartă sunt trase câteva vagoane mâncate de rugină, acoperite aproape complet de o vegetație uscată, maronie. Dincolo de ele, pe jumătate ascunsă în ceață, se ridică fantoma cenușie a unui combinat.

Înainte să ne punem din nou la drum, conductorul face o tură de la un capăt la altul al garniturii și ne strigă să tragem apa atunci când folosim toaleta. Nu îi răspunde nimeni.

După o jumătate de oră, trenul ajunge la Târgoviște. Oameni care coboară se împrăștie rapid și rămân singur pe peron. Sunt complet înghețat și aș da orice pentru o ceașcă de cafea fierbinte.

Deși, aparent, nu ai avea niciun motiv să faci vizite turistice aici, Târgoviște își are locul său în istoria țării. Înainte de a fi mutată la București de Constantin Brâncoveanu, aici a fost prima reședința domnească a Tării Românești. Turiștii pasionați de istorie pot vizita ansambul Curții Domnești, ridicat undeva la jumătatea secolului al XV-lea de Mircea cel Bătrân. Aceasta a adăpostit timp de câteva secole dinastia Basarabilor și a avut câțiva rezidenți celebrii, precum Vlad Țepeș sau Neagoe Basarab. Însă nu pentru aceasta eram acolo, ci pentru o anumită unitate militară unde, la sfârșitul lui decembrie 1989, a avut loc execuția soților Ceaușescu.

Întreb la casa de bilete unde e cazarma. E chiar peste drum de gară, îmi spune doamna de la ghișeu, printr-un geam murdar, în timp ce mușcă dintr-un covrig cu sare. Înainte aș vrea să beau o cafea, însă nu văd pe nicăieri un automat sau o cafenea. Când ies în piațeta din fața gării, aceasta e pustie. Nici urmă de taxi sau de vânzoleală, așa cum vezi de obicei în preajma gărilor. Mă resemnez și iau câteva guri de ceai din termos.

Găsesc repede unitatea militară, care e la doi pași de gară. La intrare, pe un soclu înalt, mă întâmpină statuia de piatră a lui Dan al II-lea Cel Viteaz, un domnitor obscur de care nu mai auzisem până atunci. Am o vagă impresie de inadecvare, nefiind capabil în niciun fel să fac legătura între figura severă a domnitorului, cu coroana de piatră pe cap și sabia la piept, și scopul pentru care a servit locul acela în urmă cu 27 de ani.

La ușă mă ia în primire un paznic în uniformă neagră. Are o privire atât de năucă, încât mă face să mă gândesc că poate nu am nimerit bine. Mă conduce înăuntru și bate la o ușă. De acolo iese grăbită o doamnă care strânge o vestă pe ea, în timp ce scormonește prin niște sertare după chitanțierul cu bilete.

În interior e mai frig ca afară. În așteptarea biletului, am vreme să mă uit la tablourile care acoperă pereții holului. Pe unele sunt desenați, în acuarele pastlate, ofițeri călare. Pe altele se explică, într-o manieră școlărească, istoria cazărmii care a fost ridicată pe la începutul secolului XX, sub domnia regelui Carol I. La începuturi sale a găzduit Școala de Ofițeri de Cavalerie, iar pe frontispiciul de la intrare încă mai există plăcuța cu deviza școlii: ofițerul de cavalerie trebuie să fie și călăreț și cavaler. În treacăt sunt enumerate și personalitățile care au absolvit cursurile școlii. Una dintre ele a fost mareșalul Ion Antonescu, despre care se spune, într-o manieră vag împăciuitoare că a fost o personalitate condamnată public pentru persecuția, deportarea și moartea unui număr însemnat de minoritari evrei și țigani în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, dar extrem de apreciată pentru calitățile sale ostășești.

Doamna îmi taie biletul, deschide ușile la câteva încăperi și apoi iese cu portarul afară la o țigară. Intru în prima încăpere. La intrare, de pe o coala A4, aflu că aici era biroul comandantului unității militare 01417, Colonelul Andrei Kemenici, fiind folosită în dimineața de 25 decembrie ca spațiu pentru vizita medicală obligatorie.

Înăuntru e umezeală și miroase a stătut. Draperiile sunt trase și singura lumină vine de la un bec anemic agățat de tavan. Parchetul de culoarea mahonului scârțâie sub greutatea pașilor. Locul pare încremenit în timp.

Cămăruța e mobilată sumar. În mijloc sunt două șiruri de mese, în formă de T. Pe una dintre ele sunt așezate 4 telefoane vechi, cu disc. Unul singur are carcasa roșie și te îndeamnă să faci tot felul de speculații pe seama lui. Într-un colț e o masă scundă, pe care este așezat un vechi televizor Elektra deaspura căruia stă, aproape ostentativ, celebrul bibelou de sticlă în formă de pește. Lângă ușa de la intrare, jumătate de perete este ocupat de o bibliotecă de lemn cu geamuri de sticlă unde sunt rânduite tomuri vișinii cu congresele Partidului Comunist Român. Pe polița din mijloc stă deshis unul dintre volume, chiar la prima pagină, cea cu chipul lui Nicolae Ceaușescu, reprezentat într-o manieră stilizată, în tonuri sepia, cu un surâs ușor nostalgic.

Când o întreb pe femeia care are grijă de muzeu dacă biblioteca aceea a fost acolo și înainte de proces, nu știe să îmi răspundă. Nu lucrează de mult timp la muzeu. Paznicul dă și el din umeri, dar îmi spune că tot mobilierul este cel original și probabil că și biblioteca la fel.

A doua încăpere, le fel de întuecată și friguroasă, a servit ca dormitor pe perioada cât cei doi au fost reținuți aici. Și aici sunt draperiile trase și am citit undeva că în cele câteva zile cât au stat aici, de la momentul în care au fost aduși cu escortă militară până în ziua execuției, aripa aceasta a fost complet izolată, geamurile fiind complet acoperite și foarte puține persoane având acces în acest perimetru.

Pe peretele dinspre geam sunt aliniate trei paturi mici, cazone. Între ele e așezat, într-o poziție marțială, un manechin fără cap, îmbrăcat într-o uniformă militară kaki. În locul capului are așezat un chipiu de soldat. Cât timp au stat stat în camera aceasta, soții Ceaușescu au fost mereu sub escortă militară, motiv pentru care se explică și prezența celui de-al treilea pat. Pe o masă mică de pal sunt așezate două castroane de aluminiu, două căni emailate și câteva tacâmuri coclite, făcând parte din recuzita sărăcăcioasă pe care au folosit-o cei doi în ultimele lor zile de viață.

E foarte frig iar acest lucru sporește impresia apăsătoare pe care acest loc îl are asupra mea. Mai am de vizitat încăperea unde a avut loc procesul și zidul unde a avut loc execuția. Înainte de asta, schimb câteva vorbe cu portarul, care pare mai vorbăreț decât doamna cu biletele. Iarna vine puțină lume la muzeu. Uneori sunt zile când nu intră nimeni aici. Vara, în schimb, au mulți turiști, mulți dintre ei străini care au văzut la televizor execuția dictatorilor și vor să vadă cu ochii lor locul acesta. Mai târziu, uitându-mă peste caietul de impresii, îmi dau seama că paznicul îmi spusese adevărul. Foarte multi germani, olandezi și francezi trecuseră pe aici ca să se convingă că execuția televizată nu fusese doar un simulacru.

Deși cea mai sărăcăcioasă, camera procesului este de departe cea mai impresionantă. O știu de la televizor, însă faptul de a fi aici este cu adevărat copleșitor. Intrarea e păzită de două manechine, îmbrăcate în aceeași uniformă kaki. Un alt manechin, cu același aer sinistru, stă într-un colț, lângă sobă. În rest, toată încăperea e ocupată de mese, așezate sub forma unui pătrat. Pe fiecare masă, pe aceleași foi A4 îndoite sub forma unui cort, este explicată dispunerea persoanelor care au luat parte la proces. În colțul opus sobei, e măsuța la care au stat soții Ceaușescu. La celelelte au stat cei care făceau parte din completul de judecată al tribunalului militar. Deși pare mult mai mică, aceasa era încăperea pe care o văzusem la televizor, într-o tăcere adâncă, în urmă cu 27 de ani.

Pe una dintre mese e așezat un caiet de impresii cu paginile îndoite. Mă așez și încep să citesc. Cele mai înduioșătoare sunt cele ale copiilor care au vizitat muzeul. Probabil că au înțeles și ei cam cât am înțeles si eu în fața ecranului alb negru al televizorului: că acolo au fost pedepsiți cu moartea doi oameni care au făcut mult rău unui popor întreg. Din câte îmi amintesc, mie mi-a părut rău de ei. Nu aveam cunoștință de răul pe care îl făcuseră. Tot ceea ce vedeam la televizor erau doi oameni bătrâni, obosiți, care se rugau de niște soldați să nu îi lege de mîini.

În rest, părerile străinilor sunt cele standard. Un loc impresionant, o bucată vie de istorie, mesaje de încurajare pentru democrația încă tînără din România. Cele ale românilor sunt mai scindate și mai patetice. Unii dintre cei care au scris în caiet sunt nostalgici, îl regretă pe Ceaușescu și îl numesc pe Iliescu criminal. Alții sunt mult mai temperați și consideră că trebuie să învățăm din greșelile trecutului, să le cunoștem pentru ca acestea să nu se mai repete. Iar alții sunt pur și simplu cinici. Cu litere de-o șchioapă, pe o pagină întreagă, e trecut următorul mesaj: Gata, m-am întors! Naiba v-a luat, popor român! Și e semnat: N.Ceaușescu.

Înainte să ies, văd că în spatele sălii e o ușă deschisă care dă într-o altă încăpere. E aproape goală și doar în mijloc are o masă mare, din pal crem. Într-un colț, e așezată o farurioară cu otravă pentru șoareci. Nu înțeleg la ce a folosit cămăruța aceea. Îl întreb pe paznic, dar acesta ridică din umeri. La fel și femeia.

Când ies din nou pe coridor, în dreapta mea, fixată pe perete, e vechea stemă a României, care îmi este atât de familiară din manualele școlare. Fără un motiv anume, întotdeauna mi s-a părut ca are o frumusețe aparte, prin simplitatea și naivitatea ei. O jalbă de spice aurii, peste care stă petrecut tricolorul, înconjoară un râu azuriu, brazi falnici și verzi, sonde și munți stânoși, toate pe fundalul unui soare radios. Îi fac o poză și merg mai departe.

Mi-a mai rămas un singur loc de vizitat: curtea interioară unde a avut loc execuția. Un soi de informație neașteptată, depozitată într-un loc ascuns pentru multă vreme, iese acum la suprafața conștientă a gândurilor mele: din sala de judecată până la zid sunt exact 62 de metri. Încerc să îmi dau seama de unde am informația aceasta, însă degeaba. Firul gândurilor e întrerupt de portarul care a ieșit după mine afară. Îmi spune să merg pe lângă zidul clădirii, fiindcă aleea este înghețată. Apoi își apride o țigară și rămâne tăcut în spatele meu.

Zidul încă mai păstrează urmele cartușelor, sub forma unor mici cavității cărămizii. La un moment dat, unele dintre ele au fost acoperite cu tencuială, însă când locul a fost transformat în muzeu, tencuiala a fost îndepărtată și ele și-au reluat rolul de martori tăcuți ai istoriei. Zidul e marcat cu o plăcuță de marmură pe care stă scris, cu litere șterse: Locul execuție soților Nicolae și Elena Ceaușescu. 25 decembrie 1989. Ora 14.45. Primele două propoziții nu îmi spun nimic. Sunt seci și redundante. Marchează un eveniment istoric și data la care acesta avut loc. În schimb, faptul că ora este și ea trecută acolo este ceea ce conferă evenimentului materialitate și dramatism. Ea este garantul că acest eveniment a fost real, că s-a întâmplat cu adevărat și îl izolează bine în timp și în memorie.

Mă uit la ceas dintr-un impuls inconștient: 12.35. Apoi mă uit în jurul meu. O mierlă grăbită trece pe deasupra curții. Din apropiere se aude șuieratul trenului. Paznicul stinge țigara cu talpa pantofului. Câțiva țurșuri colțuroși și amenințători atârnă de streașina acoperișului. Viața care îți vede de treaba ei.

La baza zidului, trasate cu o vopsea albă care s-a șters pe alocuri, sunt siluetele celor doi soți, desenate exact în pozițiile în care aceștia au căzut după ce au fost secerați de gloanțe. Locul are aerul unei scene criminaliste. În stânga, e silueta lui Nicolae Ceaușescu, căzut pe-o parte cu picioarele îndoite sub el. În dreapta, cea a Elenei Ceaușescu, căzută cu fața în jos, la o distanță mică de el. Am foarte bine întipărite în memorie pozițiile în care cei doi s-au prăbușit la pămînt după execuție, le-aș fi știut și dacă ele nu ar fi fost desenate cu vopsea albă. Am văzut de atâtea ori fotografii cu trupurile celor doi culcate la pământ, încât s-au imprimat adânc în memorie, ca o pată de vin într-o țesătură. Nu am timp să mă gândesc prea mult. Paznicul vine iar lângă mine și începem să vorbim despre vreme, de ca și cum siluetele de vopsea, găurile din zid și plăcuța de marmură nu ar exista acolo sau importanța lor ar fi fost diminuată de trecerea anilor.

A nins mult și la Târgoviște iarna aceasta. Nu ca la București, ce-i drept, dar mai mult ca în alți ani. Și e foarte frig. De aproape o lună e ger. Ger și ceață. O să aibă mult de plătit la căldură lunile acestea.

După ce plec de acolo, mă mai uit încă o dată la statuia lui Radu cel Viteaz și îmi pun o întrebare simplă: care este rolul acestui loc, a acestui muzeu improvizat și sinistru? Încerc să îmi răspun în timp ce traversez în grabă, cu picioarele și mâinile complet înghețate, un bulevard larg, cu case elegante, o rămășiță probabil a unui Târgoviște interbelic.

Este acest loc o mărturie vie a felului în care victimele știu să se răzbune, atunci când sorții le sunt prielnici, pe agresorii lor, pe cei care i-au oprimat și le-au îngrădit libertatea? Este o lecție de istorie despre răzbunare și despre cum sfârșesc de obicei dictatorii, cei care își doresc puterea doar pentru ei? Sau este manifestarea unui act de cruzime, făcut în pripă, de un grup de oameni ale căror interese au rămas necunoscute până în ziua de astazi? Încercând să îmi răspund la această întrebare, îmi vin în minte cuvintele lui Kaplan: istoria poporului român este ca o lecție lungă despre pasivitate și acceptare, ea fiind marcată însă, la anumite intervale, de izbucniri neașteptate de furie oarbă și violență.

Revoluția din decembrie 1989, simulacrul de proces și execuția televizată vin să întărească această afirmație. Dintre toate țările din Blocul Estic, în România înlăturarea comunismului s-a făcut cu sânge, conspirații, morți, teroare și un extraordinar act de răzbunare transmis în direct la televiziunea de stat.

În cele din urmă, găsesc o mică simigerie care este deschisă și îmi cumpăr o ciocolată caldă și un baton cu șuncă. Deși e bine trecut de miezul zilei, de abia acum orașul începe să se trezească din amorțeala de duminică. Mai am vreo două ore până la trenul de întoarcere și, dacă tot sunt acolo, mă decid să vizitez și Curtea Domnească.

#targoviste #nicolae ceausescu #elena ceausescu #revolutia romana #decembrie 89

0 notes

netedsistriat-blog · 7 years

Text

Sub soarele bătrân și gras - Gura Portiței

Am ajuns în Jurilovca la amiază. Soarele stătea țeapăn pe cer iar arșița alungase orice urmă de viață de pe străduțe. Totul în jur părea încremenit, anesteziat de o lumina aceea orbitoare, ca de studio. Doar un câine cu blana plină de praf a trecut în grabă pe lângă mine, fără să mă bage în seamă.

Nu știam încotro să o apuc ca să ajung în port. Am văzut peste stradă o casă scundă, vopsită într-un verde-melon, cu acoperișul de tablă și două steaguri mari arborate la intrare. Era primăria comunei. Înăuntru, aerul era înghețat ca într-o capelă mortuară. Liniștea dinăuntru era tulburată doar de respirația monotonă a aparatului de aer condiționat. Am bătut la ușa unei încăperi, singura din spatele căreia se auzeau voci. Înăuntru, două doamne corpolente, așezate în spatele unor birouri doldora de hârtii și de dosare, vorbeau între ele, beau suc din pahare de plastic și mâncau fursecuri..

Nu au părut deloc deranjate de faptul că am dat buzna peste ele. Le-am rugat să mă îndrume către port. Cea care era mai aproape de fereastră s-a ridicat cu greu de pe scaun, sprijinindu-se cu amândouă mâinile de birou, a dat draperiile la o parte și mi-a arătat o străduță care cobora în pantă. Eram foarte aproape. Cam o mie de pași, a râs ea și s-a întors la farfurioara cu prăjituri.

Am coborât pe străduța aceea ușor înclinată. Toate străduțele cu care se intersecta erau și ele înclinate, de parcă satul ar fi avut forma unei pâlnii, conceput în așa fel încât tot ceea ce era legat de viața lui să se scurgă inexorabil către apă, către adâncurile ei.

Înainte de intrarea în port, am dat peste o biserică scundă și trainică, care după formă și arhitectură, era o biserică lipovenească. Avea o cupolă turtită și grasă, ca un bulb de fenicul, care părea că se umflase sub apăsarea rugăciunilor, a dorințelor și tânguielilor adunate acolo. Zidurile groase erau vopsite într-un galben pastelat iar sfinții cu figuri naive și schimonosite păreau și ei că transpiră, încremeniți într-o suferință eternă. Am vrut să intru pentru câteva clipe, însă porțile din fier forjat ale curții erau ferecate cu lacătul. În schimb, ușile biserici erau larg deschise, de parcă cineva le-ar fi lăsat intenționat așa, pentru ca răcoarea și întunericul dinăuntru să se reverse afară, să molipsească cumva exteriorul.

Imediat după biserică se deschidea micul port al satului. Și aici domnea aceeași stare de încremenire. În partea dreaptă, pe un ponton de beton, erau câteva depozite scunde, cu pereții din șipci de lemn și acoperișurile din azbest în jurul cărora erau împrăștiate scheletele ruginite ale unor macarale și fosilele unor lotci de lemn, pe jumătate îngropate în nisip. În stânga, în schimb, acolo unde bărcuțele pescarilor sau șalupele de mare viteză ale celor mai înstăriți stăteau înghesuite la marginea unui ponton de lemn, lovindu-se una de cealaltă ca într-un dans, acolo erau semne de viață.

Un bărbat în maieu și pantaloni cazoni, apărut de nicăieri, ca taximetriștii ambulanți din Gara de Nord, m-a întrebat dacă vreau o barcă. I-am spus că vreau să ajung la Gura Portiței, însă nu m-a lăsat să termin de vorbit. M-a luat de după umeri și am pornit-o amândoi înspre ponton.

La mal era trasă o șalupă lungă, descoperită, care era deja doldora de oameni. Mi-a făcut semn să cobor, însă la început nu am vrut. Părea puțin probabil să traversăm lacul în siguranță, în ambarcațiunea aceea micuță ca o coajă de nucă. Mi-a spus că nu e nicio problemă, că ei știu mai bine tainele apelor. Apoi mi-a aruncat un zâmbet de reclamă și până la urmă m-a convins.

Am coborât în burta ambarcațiunii care se clătina amenințător sub greutatea noastră. Pe apă, regulile echilibrului sunt altele decât cele de pe pământ. Dacă viața pe pământ seamănă cu un marș și are o consistență dură, cea de pe ape este onirică, având proprietățile unei hore amețitoare.

Am rămas o vreme în soare, așteptând să mai apară și alți călători. În fața mea, într-un estuar micuț, se înălță o construcție metalică de câteva etaje, aproape halucinantă, ireală. Era un hotel plutitor, de forma unui vas elegant de croazieră, eșuat prin cine știe ce neatenție fatală a comandantului, la țărmul nisipos al acestui sat uitat de Dumnezeu. Punțile sale erau pustii și doar pe alocuri, agățate pe balustradele albe, erau agățate prosoape multicolore, ca niște drapele. Coca metalică arăta ca o balenă imensă, cu pielea strălucitoare. Era atât de mare, încât nici măcar nu plutea, părea mai degrabă plantată direct în fundul apei, înțepenită acolo pentru totdeauna.

Între timp au mai urcat doi tineri și șoferul care fumase până atunci pe o băncuță de lemn, a coboarât și el în barcă. Cineva l-a întreabat de veste de salvare. Ne-a arătat o ușiță de plastic la prora și ne-a spus că are suficiente. După aceea a pornit motorul și nimeni nu a mai zis nimic.

Șoferul nostru era lipovean, cu ochii de un albastru spălăcit, sticlos, șepcuță din denim roșu, geacă de fâș și pielea înnegrită de soare. Stătea în picioare și învârtea cu o singură mână volanul micuț, ca să ne scoată din toată acea aglomerație mișcătoare de ambarcațiuni.

Între timp, m-am uitat la ceilalți pasageri. Un bărbat burtos, îmbrăcat doar în bermude fosforescente și șlapi de plastic, stătea tolanit la pupă, cu brațele întinse, de parcă ar fi stat pe canapeaua lui din sufragerie. Avea o doză de bere în mână și încearca un dialog peste capetele celorlalți, cu un alt bărbat care stătea mai în față. Trei copilași erau înghesuiți în spatele șoferului și se chinuiau să termine o înghețată pe băț. O femeie trecută bine de 40 de ani, cu o tunsoare bărbătească, sânii mari și degetele pline de inele de aur, se agăța de bărbatul ei și părea că îi este teamă.

Înaintam domol, de-a lungul unui canal îngust, cu malurile ascunse de stufăriș. Ajunși la buza canalului, lacul Razim s-a deschis în fața noastră, întins și vălurit, ca o mare în miniatură. O dată ieșiți în larg, am simțit cum micul motor honda începe să huruie, partea din față a bărcii s-a săltat în aer și forțele naturii au început să lucreze asupra corpurilor noastre. Am luat viteză și ne-am afundat cât am putut de tare în băncuțele din burete. Cei trei copilași au uitat de înghețată, care a început să se topească și să se prelingă pe degete. Stau cu gurile deschise și chicotesc din când în când, cu părul răvășit de curenții lacului.

Viteza are grația ei. Barca face salturi în aer, ca o balerină, apoi cade din nou, cu toată greutatea ei, peste luciul apei. Un curent năprasnic bate din toate direcțiile și nu ai cum să te ferești de el. Aproape toată lumea și-a tras câte un prosop sau câte un voal pe cap, mai puțin burtosul cu doza de bere, care pare să se bucure de acest duș cu aer rece. La viteza aceea, aerul devine material, are consistență și devii conștient de forța lui brută. Ceea ce este nevăzut se face văzut, iar ceea ce este văzut se face nevăzut.

Malurile, ca niște chipsuri verzi și subțirele, abia se mai zăresc. Tăiem lacul prin inima lui, unde sunt apele cele mai adânci și vânturile cele mai năprasnice. Pe aici a trecut Sfântul Duh în grabă atunci când s-a făcut împărțeala între ape și pământuri. Suntem cincisprezece suflete înghesuite într-o coajă din fibră de sticlă, pe care lacul acesta preistoric nu ar avea nicio remușcare să le înghită de îndată ce ar ajunge în brațele lui.

În tot acest haos al vitezei, în acest nesfârșit festin al forțelor brute, chiar acolo m-a cupris o stare de liniște, mai adâncă probabil decât apele Reazimului. Nu era liniștea aceea liniară, care te cuprinde atunci când toate elementele existenței tale se armonizează sau liniștea indusă de stările de toropeală, când tot corpul tău e moale și simțurile devin leneșe. Era liniștea pe care ți-o dă abandonul. Nu eram străin de starea aceea. Mi-o aminteam din copilărie, atunci când am simțit-o pentru prima oară, într-o biserică sufocată de lume, în noaptea de Înviere.

Eram captiv într-o mulțime de trupuri, de texturi diferite, trupuri de fâș rece, de lână aspră, de bumbac moale, din blană câlțoasă de oaie, din piele tăbăcită și alunecoasă, în mijlocul cărora mă simțeam ca într-un țarc neîncăpător, sub cupolele întunecate ale bisericii, de unde știam că mă privesc sfinții tăcuți și bărboși, în miros de tămâie, de naftalină și parfum de crini, iar în toată acea înghesuială am simțit pentru prima oară acest abandon, această stare care te cuprinde atunci când te scufunzi în ceva mai mare decât tine și hotarele ființei tale se estompează.

În brațele acestei stări am văzut cum limba de pământ pe care este așezată Gura Portiței începe să se îngroașe și să capete consistență. După puțin timp, am intrat din nou într-un labirint de canale și după câteva unduiri printre desișurile de stufăriș, am acostat lângă un ponton de lemn.

Ne-am dat jos cu greu din barcă, amețiți încă după scurta noastră goană peste ape. Ne-am înțeles cu șoferul nostru taciturn să vină să ne ia la apusul soarelui. Între timp, bărcuța s-a umplut din nou cu oameni care se pregăteau să se întoarcă la viața lor de pe uscat.

Gura Portiței m-a întâmpinat în aceeași stare de leșin ca și Jurilovca. Împrejurimile aveau contururile incerte, de consistența mierii, gata în orice clipă să se topească și să se prelingă peste noi. Soarele părea că nu se clintise deloc pe cer, ca un câine bătrân așezat confortabil în fotoliul său.

La început, am fost puțin indus în eroare de cele câteva pâlcuri de turiști care se învârteau prin piațeta portului, ca niște animatori aduși acolo să dea impresia de viața, însă după ce aceștia s-au împrăștiat, locul a revenit la starea sa inițială, aceea de repaos total. Barăcile de lemn, nelipsitele bărcuțe, câteva clădiri și dependințe cu acoperișul de stuf și contururile ferestrelor vopsite într-un albastru festiv, colbul înecăcios, pervazurile înghesuite cu glastre multicolore, câțiva platani bătrâni, cu scoarța lovită parcă de un soi de dermatită a regnului vegetal, toate acestea păreau cufundate într-o adâncă așteptare, ca un depozit de butaforii abandonate.

Gura Portiței este o limbă de pământ incertă, lunguiață ca un apendice, înconjurată din toate părțile de ape. Un tărâm iluzoriu, ale cărui forme și contururi se schimbă în permanență, sub acțiunea capricioasă a apelor și a aluviunilor. Dacă te uiți la o hartă a Deltei, pare o secțiune transversală într-un os. Zone pline și zone goale, spații incerte, tușe neclare, umbre, mici nuclee poroase de forma unor boabe de fasole. Din acest motiv, totul pare aici să fie supus închipuirii, un fel de spațiu al nălucilor, un loc al mirajelor înșelătoare.

Când am ajuns pe plajă, aceasta era aproape pustie. Undeva în dreapta mea, retrase, erau așezate câteva corturi colorate, care se umflau și se dezumflau cu stoicism în bătaia vântului, ca niște drapele uitate pe câmpul de luptă. În mijlocul plajei, în nisipul albicios, erau înfipte la întâmplare câteva umbrele de lemn și stuf, sub care nu stătea nimeni, doar o umbră pătrățoasă, care își schimba locul în funcție de mișcarea lentă a soarelui. În spatele meu era un pâlc de căsuțe albe de lemn cu acoperișuri de stuf și același contur albastru al ferestelro, pe jumătate îngropate în dunele de nisip.

Doar în jurul acestora erau mici semne de viață. Una dintre ele avea ușa deschisă și pe un pat de lemn, care ocupa tot interiorul, vedeam mișcarea robotică a unor mâini și picioare, care păreau să fie atașate la niște sfori invizibile. Altele aveau agățate în dreptul ferestrelor prosoape și tricouri puse la uscat, șlapi abandonați în fața ușilor, jucării de plastic, colaci, bărcuțe cu aer, presărate în jurul lor, ca o recuzită a bunei dispoziții și a relaxării. Toate acestea parcă mai atenuau din starea aceea de izolare.

Cu toate astea, simțeam un dor straniu de uscat, de întors înapoi.

Mi-am așezat prosopul în pătratul de umbră al uneia dintre umbrele. Pentru câteva clipe, am fost într-o teribilă stare de confuzie. Totul în jurul meu avea ritmul și scenografia unei piese de teatru: doi salvamari în șorturi roșii, cocoțați pe un caiac micuț vâsleau stând în picioare, țepeni ca niște zei din picturile egiptene. O femeie tânără, cu sânii goi, își pieptăna părul lung la umbra răcoroasă a unei căsuțe. Un stol maroniu de cormorani a trecut în viteză deasupra mea, fără să scoată nici cel mai mic zgomot.

Doar fierbințeala nisipului părea reală. Și răceala revigorantă a apei din micul golf în care am mers să fac baie. Marea era liniștită, însă păstra o culoare smolatecă, amenințătoare. Golful era flancat de-o parte și de alta de câte un zid gros de stabilopozi, care semănau cu colții unui rechin. Am înotat o vreme, până când am scăpat din cleștii micului golf și am ieșit în larg. De acolo am văzut, în dreapta mea, un gard de sârmă care se termina abrupt într-unul din brațele de stabilopozi, dincolo de care se continua plaja îngustă și nesfârșită. Un bătrân cu pălărie colonială de paie, pantaloni scurți muștar, care avea în mână un obiect lung, ca un minciog, s-a strecurat printr-o gaură căscată în gard și apoi s-a făcut nevăzut.

Am ieșit din apă și am luat-o pe urmele lui. Nu mă interesa el în mod deosebit, ci plaja care se întindea după gardul de sârmă. Nisipul îmi ardea tălpile. M-am strecurat prin aceeași gaură prin care dispăruse mai devreme bătrânul și am călcat direct pe un pat gros de scoici albe, cu spinarea zimțată. Mă înțepau nemilos și aproape că nu îmi mai simțeam tălpile. Cu toate astea, m-am încăpățânat să merg în picioarele goale. După ce am coborât de pe movilița de scoici, am ajuns din nou pe plajă. Bătrânul nu se mai vedea pe nicăieri. Începeam să cred că fusese doar o închipuire de-a mea.

Plaja de dincolo de gard era magnifică. O întindere nesfârșită de nisip alb, de culoarea și textura cretei, care se împletea la orizont cu un cer azuriu, translucid. Era o reprezentare reală a unui ideal al purității. Până și marea avea o altă culoare. Era mult mai luminoasă, de culoarea topazului, blândă și liniștită, ca o femeie pe care o privești în timp ce e încă adormită. Mă simțeam fericit, ca o formă de viață întâmplătoare strecurată pe nevăzute la acest festin încântător al elementelor.

Am mers o vreme de-a lungul plajei, înspre linia incertă a orizontului. Voiam să mă îndepărtez cât mai mult de orice urmă de oameni și zgomote familiare. Covorul de nisip alb era presărat de scoici albe, grămăjoare de bălegar, trunchiuri de copac și ciulini aurii. Deasupra capului simțeam fierbințeala soarelui, iar la picioare răceala binefăcătoare a apei și moliciunea senzuală a nisipului care se strecura printre degete. Mi-am adus aminte de Robinson-ul lui Michel Tournier care se îndrăgostește de insula lui și face dragoste cu ea.

Am lepădat șorțul de baie și am pășit încet, cu teamă, în apa călduță. Am închis ochii și am plutit în derivă în acea placentă străvezie. Eram o prezență stranie, un ansamblu stângaci de organe moi, măruntaie, sânge cald și magistrale nervoase, toate învelite cu deosebită ingeniozitate într-un săculeț de piele albă care, sub sclipirile soarelui, părea să fie aproape translucentă, ca cea a monștrilor luminoși din adâncuri. Făptură a pământului, străină, venită se se bucure de misterul mării alături de meduze, guvizi, calcani, delfini, pisici de mare, hamsii, bibani, midii și stavrizi.

Retrăiam scurta mea existență amniotică și eram în pragul extazului, lovit de o fericire atât de intensă încât mi se părea aproape insuportabilă. Șorțul roșu pe care îl abandonasem pe țărm era singura relicvă a vieții mele terestre, pe care mi-aș fi dorit în acel moment să o abandonez pentru totdeauna.

În dreapta mea l-am revăzut la o distanță oarecare pe bătrânul acela iluzoriu cum dădea târcoale prin apă, plimbând printre valuri obiectul său misterios. Era ca o scenă din Străinul lui Camus. Deja nu mai eram singur, toată pustietatea aceea nu îmi mai aparținea doar mie. Starea de visare se destrăma ușor, ca un avion care se ridică la cer și dispare după perdeaua de nori.

Până la lăsarea serii, am stat tolănit pe plajă, letargic și fericit. Când s-a apropiat ceasul să plec înapoi spre Jurilovca, m-am întors în port și l-am sunat pe barcagiu să vină după mine. În așteptarea lui, m-am așezat pe o băncuță, lângă o lotcă albastră umplută cu pământ și straturi de flori. Lumina serii era blândă, avea consistența unui abur și toate lucrurile păreau să tindă către punctul lor de dispariție.

Aveam din nou acea senzație de irealitate. Hidrobicicletele cu scaunele lor galbene stăteau înghesuite la țărm, ca niște oi într-un țarc, plutind laolaltă în apa densă ca o supă, atinsă de mii de scilipiri care apăreau și dispăreau de pe suprafața ei. Toată acea adunătură colorată de plastic și pedale începea să se agite cum intra în port câte o ambarcațiune care aduceau cu ea personaje noi pentru acest teatru iluzoriu.

Trăgeau la mal și își descărcau încărcătura de turiști buimaci, care veneau să se izoleze aici departe de lumea dezlănțuită. Îi identificai ușor după felul dezorientat în care se fâțâiau prin piațetă, trăgând după ei niște trolere micuțe, aproape ridicole în peisajul acela sălbatic, cu aparatele de fotografiat agățate în jurul gâtului, încă amețiți de schimbarea bruscă de consistență a peisajului. Pe lângă turiști, mai erau și oamenii locului, navetiști acvatici pe care îi recunoșteai ușor după pielea arsă, după repezeala cu care vorbeau și după nepăsarea față de toată acea agitație care pusese stăpânire pe locurile lor. Scoteau din bărci sacoșe de rafie umplute până la refuz cu franzele proaspete, ciorchini de banane, peturi verzi de bere, lubenițe gigantice, caserole cu măruntaie de pui și apoi dispăreau care încotro, în acest ținut incert și înșelător, în care Geneza încă nu a luat sfârșit, iar Dumnezeu nu a făcut încă o împărțeală clară între pământuri și ape.

Curând a apărut și barcagiul cu o punctualitate aproape improbabilă. M-a ajutat să cobor în bărcuță și apoi s-a tras deoparte să vorbească cu ceilalți barcagii. Eram absolut surprins că acel sfinx, care nu scosese o vorbă tot drumul încoace, putea să vorbească și chiar să lase să îi scape urma vagă a unui zâmbet.

Între timp s-a mai urcat lângă mine în barcă o familie cu doi copii, băiat și fetiță, care s-au așezat cuminți unul lângă celălalt și au început să mă studieze, cu o sfială copilărească. M-am uitat la mama lor. Era îmbrăcată într-o rochie scurtă, turcoaz, care îi lăsa la vedere pulpele groase. Era puțin durdulie, avea pielea arsă de soare și ochii mari, rotunzi ca două mărgele. S-a așezat cuminte pe băncuță, și-a tras marginile rochiei peste genunchi și a intrat într-un soi de așteptare detașată, de parcă cineva ar fi deconectat-o de la realitate. Bărbatul ei, care era probabil partea cuvântătoare și omniscientă a familiei, a început să îmi povestească tot felul de lucruri, pe care la un moment dat nu le-am mai auzit fiindcă șoferul nostru a pornit micul motor honda.

Mă așezasem chiar lângă șofer. Redevenise taciturn. Nu își mișca decât mâinile și capul, singurele aceesorii de care avea nevoie ca să scoată barca din perimetrul strâmt al portului. Îl simțeam cum miroase a băutură, însă lucrul acesta era absolut firesc în locurile acestea.

Când am ieșit din nou în larg, am reluat aceeași goană nebună ca la venire. Aerul era acum mult mai rece și mai tăios. Fiecare încerca din nou să se protejeze cum putea mai bine, cu prosoape, eșarfe sau hanorace mai groase. Doar femeia cu rochie turcoaz stătea în aceeași poziție cuminte, cu mâinile pe genunchi, ochii închiși și capul puțin ridicat, ca să se poată bucura cât mai bine de furia curenților de aer.

În lumina apusului, Reazimul arăta ca un reptilian care se pregătește să năpârlească. Pe suprafața lui apăruseră vagi fâșii de oranj, care se strecurau ca niște mici pești tropicali în jurul bărcii. La un moment dat, bărbatul mi-a făcut semn cu mâna să mă uit în față. M-am ridicat, ținându-mă strâns de parbrizul de plexiglas al bărcii. Soarele bătrân și gras se lăsa peste lume, ca un imens biscuite pe care îl scufunzi într-o cană cu ceai de Ceylon. Părea obosit, fără să își piardă însă din grandoare. Părăsea jumătatea aceasta de lume ca să se nască, nou-nouț, în jumătatea cealaltă, ca un zeu cu două chipuri. Toată linia orizontului, spre care goneam în viteză, lăsând în urma noastre șalupe domoale și o urmă de apă înspumată, precum coada unei rândunici, era un imens incendiu. Toate nuanțele posibile de portocaliu se îngrămădeau acolo, ca într-o pictură imensă de Aivazovsky.

Când am ajuns din nou la mal, câțiva copilași ne așteptau pe ponton. Păreau replici în miniatură ale șoferului nostru. Aceiași ochi de un albastru translucid, același zâmbet reținut, aceeași piele tare și arsă de soare. L-am întrebat dacă sunt ai lui, însă a zâmbit și a zis că nu. Ne-au ajutat să coborâm din barcă și noi le-am dat bani și niște fructe care ne mai rămăseseră în bagaj.

Aflat din nou pe uscat, am simțit cum sunt lovit de boala uitării, ca un Ulise care a ascultat cântecele sirenelor. Toată ziua aceea mi-a părut brusc doar o plăsmuire a minții mele, o închipuire plămădită din nisip, soare și apă.

Vaporul-hotel se trezise la viață. Terasele înalte forfoteau de lume, toate luminile erau aprinse și ajungea până la noi un amestec vesel de voci și muzică. În lumina nostalgică a serii, arăta ca un adevărat vas de croazieră care tocmai acostase în acel colț retras de lume. Era imaginea cea mai clară a călătoriilor pe care le faci fără să te miști nici măcar un metru. Dacă aș fi fost un locatar al acelui hotel, aș fi stat toată ziua închis în cușca mea de metal cu hoblou, într-o căldură înăbușitoare și mi-aș fi imaginat cum rătăcim de-a lungul țărmurilor Mării Negre, de la Odessa la la Feodosia, de la Novorossiysk până la Batumi, de la vechiul Trebizond până la și mai vechiul Tomis, de la Varna până la Bosfor, ca niște adevărați argonauți în căutarea lânii de aur.

#gura portitei #marea neagra #delta dunarii #jurnal de calatorie #marea #calatorie

0 notes

netedsistriat-blog · 7 years

Text

Momente temporare de liniște

Nu știu unde sunt. De la Râșnov am pierdut firul drumului. E întuneric și lumea se reduce doar la ceea ce vedem în bătaia farurilor. Undeva în stânga mea am văzut ca prin vis unul dintre vârfurile Bucegilor, înmuiat într-o peltea groasă de nori și luminat ca o vatră străveche. Mi-am imaginat un festin târziu al unor uriași care au făcut un imens foc de tabără într-una din văile adânci ale munților. Am rămas vreme îndelungată cu ochii la imaginea aceea aproape ireală, până când s-a topit în noapte.

Înainte de castelul Bran, am făcut stânga pe un drum , pe care cu greu încăpeau două mașini. Drumul își făcea loc printr-o vale îngustă, strivită între două șiruri de dealuri pitice și abrupte. Era mărginit de-o parte și de alta de case lipite una de cealaltă, iar din când în când, între șirurile de case se căsca un spațiu gol, vast, împrejmuit cu garduri joase, unde erau fie livezi, fie cîteva căpițe de fân, fie doar zăpadă. Toate drumurile și potecile care să nășteau din șoseaua îngustă o luau în sus, șerpuiau printre casele cocoțate pe coama dealurilor și se pierdeau probabil în niște fundături adânci, aproape de liziera pădurii.

După o vreme, ajungem la pensiune. E așezată pe un platou mic, înghesuită între albia unui pârâu de munte și buza unui deal care se ridică înaintea ei ca un zid impunător. Mă cazez într-o cameră mică, la mansardă, cu o lucarnă de sticlă în mijlocul tavanului oblic. E îmbrăcată toată în lambriuri aurii din lemn de brad și parchetul de sub picioare scârțâie la cea mai mică mișcare. Înăuntru e cald de te topești și curând pune stăpânire pe mine o stare de moleșeală plăcută.

Deschid geamul și frigul năvălește înăuntru. Mușcă din față, din mâini, din ochi, ca un roi invizibil de insecte înfometate. O dată cu frigul, ajunge până la mine și susurul nervos al pârâului din spatele casei. Sub lumina portocalie a unui stâlp de iluminat, câțiva copilași înfofoliți din cap până în picioare cu fâșuri colorate, se dau pe sănii, țipă și se tăvălesc în zăpadă. Arată ca niște gnomi neobosiți, căptușiți în vatelină și pânză, care celebrează acolo în omăt bucuria lucrurilor simple. Nu mai am răbdare. După cină, mă echipez cu cele mai groase haine, iau cu mine un termos cu ceai fierbinte și o lanternă și ies afară.

Prima dată urc dealul abrupt care se termină în buza pensiunii. Pe coama lui pare să se deschidă un platou vast de unde vreau să privesc împrejurimile. Mă împotmolesc și cad de câteva ori în zăpadă. Îmi simt corpul greoi, stângaci, fără exercițiul efortului. Inima îmi bate tare, suprinsă de acel urcuș neașteptat. În cele din urmă ajung sus. Platoul acela de pe coama dealului e înșelător, fiind doar o pauză între două urcușuri. După el, la vreo cincizeci de metri, apare un alt urcuș, și așa mai departe, ca un imens zigurat care se termină la poalele muntelui. Mă hotărăsc ca în dimineața următoare să explorez împrejurimile acelea. Deocamdată, mă mulțumesc doar să privesc lumea de la înalțimile acelea.

Zgomotul pârâului ajunge până acolo sus, însă nu mai are aceeași tărie. Din depărtare aud câini singuratici care latră la stele și zgomote de copii uitați pe afară. În fața mea se deschide întreaga vale, scufundată într-o beznă incertă, spartă pe alocuri de luminile ferestrelor și de becurile cocoțate pe stâlpii înalți. Din hornurile de cărămidă se ridică un fum subțire, translucid, care se risipește fără urmă în aerul înghețat. Însă spectacolul cel mai frumos nu este în valea aceea feerică, ci deasupra. Pe cerul limpede este un ambuteiaj de stele, o îngrămădeală de puncte luminoase care pâlpâie la diverse intensități, fiecare după ritmul și vârsta sa. Privit din locul acela, cerul seamănă cu tavanul întunecat al unei peșteri pe care au fost pictate desene misterioase, preistorice, ca niște mesaje lăsate acolo de primele ființe care au populat acest univers.

Mă simt insignifiant și liniștit. Fără niciun fel de dorință de a înțelege sau de a pătrunde lucrurile. Doar recunoscător pentru simplu fapt de a mă afla acolo, în clipa aceea, pierdut într-o vale anonimă, sub o pleiadă de ochi sclipitori al căror nume nu îl cunosc.

Fără să îmi dau seama, frigul mi-a pătruns în oase. Respirația mi-e înghețată și scot pe gură aburi groși, denși, ca de lână. E timpul să o iau din loc. Cobor din nou în fața cabanei. Dinăuntru se aud zgomote, voci, râsete, toate aceste semne de viață liniștitoare și reconfortante. Nu vreau să intru încă. Mai zăbovesc câteva clipe pe afară. Ceaiul fierbinte din termos mă ajută să mă dezmorțesc puțin. Ca să mă încălzesc, o iau repede la pas pe poteca pe unde am venit cu mașina.

În dreptul stâlpilor de iluminat, zăpada strălucește ca o foiță de staniol auriu și scârțîie ca un calcar sfărâmicios sub picioarele mele. Poteca e pustie și zgomotele nopții sunt singurul meu companion. La un moment dat, iluminatul public se termină și drumul se pierde într-un tunel întunecat. Am lanterna la mine, însă nu o aprind încă. Aud zgomote de talangă, fornăituri și simt miros de bălegar și de fân. Sunt în dreptul unui staul de lemn iar animale dinăuntru sunt încă treze. Mi le imaginez, înghesuite una în celalată în întuneric, cu ochii încă deschiși, sticloși, molfăind plictisite câteva paie uscate, singure în întunericul acela umed, așteptând ca liniștea să se lase de tot peste lume și să adoarmă. Mai departe, în fundul unei curți se ridică o casă mică, cu acoperișul de șindrilă, care are un singur geamlâc pătrat, luminat cu o pâlpâire slabă, portocalie. Din coșul ei iese un fum subțire, ca un vis care încearcă se se facă nevăzut. O pisică neagră se afundă în zăpada moale, se oprește și se uită câteva clipe la mine, apoi dispare sub o căpiță de fân.

Tot aerul e plin de șoapte, freamăte și năluci.

După o vreme, ajung din nou la o bucată de drum luminată. Mă opresc pe un podeț de lemn și mă uit dedesubtul meu la firul acela de apă nervos, care se strecoară impetuos printre sloiuri de gheață, bolovani ascuțiți și trunchiuri tinere de copaci. Pârâul acesta adună apele reci care se scurg de pe văile munților și apoi se aruncă nervos, cu toată viteza înainte, gonind pe sub podețe de lemn, prin dreptul caselor adormite, pe lângă pâlcuri înghesuite de copaci, de ca și cum curgerea aceasta zgomotoasă ar fi singura lui rațiune de a exista, momentul său de glorie. Merg o bucată de-a lungul albiei, până când ajung în dreptul unei biserici albe, împrejmuită de câteva pâlcuri de morminte. Acolo mă opresc. S-a făcut deja prea frig și trebuie să mă întorc.

Mult mai târziu în noapte, atunci când orice zgomot s-a stins, puteam auzi din camera mea goana neobosită a apelor, curgerea lor eternă, neobosită. Ca prin vis, un gând pasager, dintr-un șir nesfârșit de gânduri a fost la Heraclit și la râul său în apele căruia nu te poți scălda de două ori. Pantha rei.

Spre dimineață, mă trezesc și mi se pare că aud șuieratul trenului. E doar o nălucă. Nu există niciun tren care să treacă aproape de valea aceea. Cu toate acestea, îl aud atât de clar, de răsunător, ca și cum ar trece în viteză prin spatele cabanei. Sunt într-o iremediabilă stare de agitație și neliniște. Chiar și în acest loc îndepărtat, calm, feeric, simt cum nu am stare. Chiar în acel moment aș vrea să mă urc într-un tren de noapte, să traversez țara până la celălalt capăt al ei, să intru în vorbă cu necunoscuți, să pierd vremea prin cafenele aglomerate, să citesc în săli de așteptare pustii, să fiu mereu în mișcare. Mișcarea este antidot pentru multe lucruri: uitare, plictiseală, moarte. Am impresia că iarna care tocmai a început mă ține în loc și că nu mai am răbdare să aștept primăvara.

În cele din urmă reușesc să adorm la loc.

Dimineața e luminoasă. Cerul are culoarea topazului. Vârfurile colțuroase ale munților, înmuiate în zăpadă, se disting cu ușurință în depărtare. Lumea din jur are claritate și totul e impregnat de un ideal al purițății: alura somptuoasă a munților, albul stratului de zăpadă, frigul care îți trezește toate simțurile la viață. E ca o reîntoarcere la plăcerile primordiale ale vieții. Efectul suieratului de tren de azi noapte dispare și liniștea devine din nou stăpână.

După micul dejun târziu, ies din nou afară ca să refac drumul făcut cu o seară în urmă. Soarele are luminozitate, dar nu încălzește. Deși satul s-a trezit la viață, există insule largi de liniște pe care nimic nu le poate tulbura. Ajung pe bucata de drum care aseară era ascunsă în noapte. Staulul e acum gol, doar într-un țarc împrejmuit din spatele acestuia, câteva mioare stau îngrămădite una în celalată și se mai cheamă uneori între ele cu zgomote duioase. Un bătrân cu o cușmă neagră pe cap le dă să mănânce și vorbește cu ele. De pe acoperișul staulului, aceeași pisică neagră de aseară mă privește curioasă. Toată viața pare aici încremenită în aceste mici gesturi elementare, simple, făcute în tihnă.

După câteva minute, ajung în fața bisericii. E ridicată în pantă și înconjurată de morminte așezate în terase, ascunse sub zăpadă, din care nu se văd decât crucile din marmură albă sau de lemn. Turnul ei alb, cu flanșa cărămizie și crucea cu trei brațe în vârf, se aruncă cu îndrăzneală înspre pielea albastră a cerului. Mă uit pe o mică inscripție făcută cu vopsea negră pe frontonul înalt. Biserica a fost construită la începutul secolului XX cu ajutorul oamenilor din sat. Vreau să întru, însă ușa e încuiată. Dau un ocol prin spatele ei și mă uit printr-o fereastră îngustă care dă înspre altar. Nu se vede nimic înăuntru, este o beznă totală. Nu îmi rămâne decât să mă plimb printre morminte. Cele care sunt în imediata vecinătate a bisericii sunt cele mai vechi. Oameni născuți la jumătatea secolului XIX, longevivi, care au trăit aproape un veac. Mă gândesc la viața lor, la toate evenimentele pe care au apucat să le trăiască, de la războaie până la mutații sociale, revolte, vremuri tulburi, șocuri istorice. Mă întreb cum le-au trăit, cum le-au simțit în acest colțișor izolat de lume. Aproape toate mormintele sunt îngrijite, văd urme de candele și mici coroane de brad și flori uscate agățate de brațele crucilor.

Mai jos de biserică, într-o curte mică, împrejmuită cu un gard de sârmă, se află un alt cimitir care are în mijloc o capelă minusculă, părăsită. Nu sunt mai mult de douazeci de morminte, toate îngropate sub stratul de zăpadă. Marea majoritate aparțin unor oameni prevăzători, care nu au murit încă, dar s-au pregătit pentru acest moment. În spatele capelei, o cruce de piatră strâmbă, iese singuratică de sub zăpadă. Pe lângă ea, disting urme de pași mărunți, care aparțin probabil unui câine rătăcit. Undeva într-un colț al cimitirului observ din întâmplare două cruci mici de lemn, izolate de restul mormintelor. Nu scrie nimic pe ele și nu văd nici urmă de lumânări sau flori. Aparțin probabil unor oameni care fie și-au luat viața, fie au murit singuri pe lume. Aș vrea să știu care este povestea acelor oameni care se odihnesc acolo, însă probabil că acesta o să rămână un mister pentru mine. Este stranie această segregare după moarte, nici în fața ei nu suntem complet egali. Dreptul la o înmormântare creștinească le este refuzat celor care au renunțat prematur, celor care și-au luat moartea în propriile mâini. Pentru acest curaj nebunesc, ei sunt repudiați la marginea morții, într-un anonimat etern.

Călătorim ca să facem colecție de mistere, de lucruri fără răspuns, de zone de umbră.

Până aproape de ora apusului, mai rătăcesc pe potecile înguste, acoperite de zăpadă, care pornesc din buza drumului principal și încep să urce în pante abrupte pe coasta dealului, în trasee labirintice, care nu ai idee unde te poartă și unde se termină. Singurul reper stabil rămâne salba de munți stâncoși, golași, care împrejmuiesc peisajul ca un imens decor de teatru. În rest, singurele zgomote sunt cele ale pașilor care scârțâie în zăpadă și susurul burlanelor pe care se prelinge apa, trecută într-o temporară stare lichidă, până la noapte când o să înghețe din nou.

Când soarele se apropie de linia dealurilor și se pregătește să coboare dincolo de ele, umbrele lucrurilor se alungesc, devin elastice ca niște sculpturi de Giacometti. Se culcă la pământ ca și cum cineva le-ar fi tăiat de la rădăcină și le-ar fi lăsat să se prăbușească acolo. Lumina devine mai blândă și de-a lungul orizontului se instalează o pâclă rozalie, efemeră, ca un voal de mătase care se dă în spectacol înainte de bezna iminentă. Casele din vale se afundă într-o penumbră cenușie. În schimb, vârfurile munților glazurate într-un alb intens, au o strălucire orbitoare, ca și cum ar fi bătute în milioane de cioburi de oglinzi care reflectă în aer lumina soarelui muribund.

Cerul capătă o nuanță închisă, verzuie, de culoarea mării la ceasurile serii. E tulburat din când în când de avioane minuscule, silențioase, care lasă în urma lor niște cozi imense de fum alb. Probabil că lumea văzută de acolo de sus pare mult mai simplă și mai schematică. Suprapuneri de culori, nuanțe, texturi și adâncimi, toate desenate minuțios ca în țăsătura unui quilt vast și complicat. În schimb, de aici de jos, fiecare lucru, fiecare colțișor de lume este tainic și frumos: un mesteacăn cu pielea albă, crescut de unul singur pe vârful unui deal, un pârâiaș ascuns sub o platoșă de gheață, o mierlă zgribulită, șoaptele care se aud din vale, o cruce de piatră care iese din zăpadă.

�=� ��

#munte #bran #liniste #zapada #iarna #poarta #impresii #biserica

0 notes

netedsistriat-blog · 7 years

Text

Rataciri 2016 - retrospectiva in imagini

Nu îmi mai aduc aminte toate locurile în care am rătăcit în 2016. Pentru asta e bună arhiva de imagini. Sunt locuri în care am uitat deja că am fost, ca și cum ar fi fost deja șterse din memoria mea. Când trec prin aceste imagini, o mulțime de senzații vin la suprafața, ca niște bule de gaz metan care se ridică de pe fundul oceanului. Îmi e greu să aleg. Sunt multe locuri excepționale în România. Cu toate astea, am încercat un mic top subiectiv al celor mai frumoase.

Catedrala Mitropolitană Iași

Vulcanii noroioși

Catedrala Ortodoxă Sârbă din Timișoara

Vedere din incinta cetății Aiud

Camping Vama Veche

Mănăstirea Tismana

Sat Poarta - Bran

Muzeul Satului Curtișoara

Portul Tomis - Constanța

Comana

#Catedrala Mitropolitana Iasi #vulcanii noroiosi #muzeul satului curtiosoara #constanta

0 notes

netedsistriat-blog · 8 years

Text

Sfânta

Toamna a devenit stăpână peste lume. Trenul se mișcă încet, învăluit într-o pâclă subțire de ceață. Nori grei, ca niște ugere cenușii, stau aproape de pământ, sufocându-l parcă cu greutatea lor. Plouă mărunt. De-o parte și de alta a drumului de fier locul pământului a fost luat de bălți, iar stâlpii de telegraf s-au înclinat atât de tare din cauza apei, încât stau să se prăbușească. Sub podurile de fier, pârâiașele s-au transformat în puhoaie repezi de apă de culoarea lutului, care mușcă fără milă din maluri, purtând cu ele trunchiuri de copaci, hoituri de animale și resturi de mobilier.

În această atmosferă mohorâtă aud la un moment dat o voce de bărbat care începe să cânte. Este așezat cu spatele pe rândul din fața mea. Prin spațiul dintre scaune îi văd doar mâna care tremură, în timp ce ține deschisă o cărticică de rugăciuni. Lumea din jur s-a oprit din vorbit și îl ascultă. Are o voce gravă și intonația cântecelor de strană. După o vreme, refrenul îmi rămâne adânc întipărit în minte: Ajută-ne Măicuță să ne rugăm mereu/Să credem totdeauna că este Dumnezeu. După o jumătate de ceas, rugăciunea se termină și bărbatul spune cu voce tare: Doamne ajută la toată lumea! Ne promite că o se ne mai cânte după ce trecem de Vaslui. Câteva voci din vagon îi mulțumesc și apoi fiecare se întoarce la treburile sale.

O doamnă de lângă el începe să îl descoasă. Bătrânul are 83 de ani, merge deja pe 84. De loc e din județul Buzău și a avut dintotdeauna harul acesta al cântatului. Așa s-a apropiat el de Dumnezeu și acesta l-a ajutat. Are copiii departe de casă, trăiește singur, dar nu se plânge, fiindcă are sănătatea bună și doar auzul l-a mai lăsat puțin. Vocea să nu îl lase, că atunci nu ar mai putea să cânte. Merge la Iași să se închine la Sfânta Parascheva. În ultimii ani nu a lipsit deloc și merge să se roage pentru sănătatea și binele copiilor săi, fiindcă el și-a trăit traiul și e împăcat. Ce poți să îi mai ceri lui Dumnezeu când ai 83 de ani? Râde.

Bătrâna de lângă mine începe să cotrobăie printr-o plasă de plastic după o bucată de hârtie și un pix. Scoate de acolo o mulțime de acte medicale și certificate, le așază pe măsuță, iar până la urmă găsește ceea ce căuta. E vorbăreață și de când ne-am urcat în tren la București mi-a povestit viața și necazurile ei

Mă roagă pe mine să scriu un pomelnic, fiindcă nu mai vede bine de multă vreme. Înșiră prima dată numele celor care sunt încă în viață, copii, rude, cunoscuți, vecini. Nu sunt mulți. Lista celor care nu mai sunt e mai lungă și durează ceva până când o completăm. Bătrâna încearcă să își aducă aminte toate numele și nu vrea să uite pe nimeni. Are grijă să îmi spună câte ceva despre fiecare, un scurt rezumat al faptelor și al legăturilor de rudenie. Îi trece chiar și pe cei pe care au supărat-o, pe unii dintre ei încă nu i-a iertat, însă faptul că nu mai sunt le mai spală din păcate. Moartea aduce cu sine și iertarea. Despre morți, numai de bine, îmi zice femeia și îmi zâmbește cu o gură lipsită de dinți.

În timp ce pun pe hârtie toate acele nume străine, dispărute, îmi aduc aminte cuvintele lui Marquez: uitarea este chiar mai rea decât moartea. În partea aceasta de lume, credința este strict legată de memorie; pomelnice, acatiste, pomeni, slujbe de pomenire, lumânările pe care le aprindem în biserică, rugăciunile, toate acestea sunt acte ale aducerii aminte, gesturi ritualice prin care îi ținem aproape de noi pe cei care nu mai sunt. Iar atunci când nu mai are cine să ne pomenească, atunci când toți cei care ne-au cunoscut și ne-au fost aproape au dispărut și ei la rândul lor, de abia atunci moartea noastră este completă.

Când terminăm lista, femeia împăturește hârtia și strecoară în ea o bancnotă de 10 lei. Se ridică și merge la bătrânul care ne cântase mai devreme. Îl roagă să spună o rugăciune și pentru ea la Sfânta și să dea preotului și pomelnicul ei. Apoi îl felicită că a cântat foarte frumos și până la urmă se așază lângă el.

Fata din fața mea zâmbește și îmi spune, dintr-o dată, că și ea ar vrea să meargă la moaște, dacă o să termine treaba la timp. Merge la Iași, la spital. Cumnatul ei, care locuiește într-un sat de lângă Bârlad, s-a îmbătat cu o seară în urmă și s-a luat la bătaie cu alți băieți de la bar. Au fost 6 contra unul și i-au spart capul și nasul. Îmi spune că soacra ei e deja acolo, dar că nu se descurcă. Nu știe nici măcar la ce spital este, nu știe unde o să doarmă peste noapte sau ce o să facă dacă lucrurile se înrăutățesc. Cumnatul ei nu lucrează și nici nu are asigurare medicală. Nu știe cum o să plătească spitalizarea, dacă vor sta mai mult de trei zile. Cu toate astea, zâmbește și pare optimistă: o să se descurce ea cumva.

La Tecuci, trenul începe să se umple. La Bârlad, vagonul e deja plin de lume. S-a lăsat seara și monotonia peisajului e ascunsă acum de întuneric. De la atâta forfotă, trenul se trezește brusc la viață. Majoritatea celor din vagon sunt femei de la țară, care au plecat în grupuri de câte trei-patru și vor să ajungă la Iași, în pelerinaj la Sfânta. Toți vorbesc aproape numai despre asta și în tot vagonul plutește un aer de sărbătoare și de cordialitate. Pare că toată lumea să știe cu toată lumea și simplul fapt că mergi la moaștele Sfintei te apropie de ceilalți, te face fără îndoială unul de-al lor. Între timp, și-au făcut apariția și vânzătorii ambulanți, care ne îndeamnă cu chipsuri, Cola și bere rece. Apoi trece pe lângă noi o familie numeroasă de țigani, zgomotoși și certăreți și se așază undeva în spatele vagonului. Aud pe cineva spunându-i altcuiva că merg cu toții la cerșit la Mitropolie. La urmă, în timp ce trenul se apropie de Vaslui, încep să se plimbe pe culoar surdomuții care scot din gențile lor voluminoase tot soiul de nimicuri și de chinezării, indispensabile oricărui pelerin modern: huse de telefon, plasturi cu rivanol, seturi de pixuri, portofele din piele neagră, brățări de plastic cu Maica Domnului și Isus Hristos, iconițe plastifiate, crucifixuri fosforescente, seturi de manichiură, lanterne cu leduri. Mă uit la o punguță în care este o iconiță cu Sfântul Gheorghe ucigând balaurul și o cruciuliță de plastic cu șnur de pus la gât. Fata din fața mea, cea care merge la spital, mă întreabă dacă îmi place. Îi spun ca da. Când vine băiatul să ridice toate acele obiecte înșirate pe măsuță, fata cumpără două punguțe pentru ea. Pe cea la care mă uitasem eu mi-o face cadou.

Trenul oprește în gară la Vaslui. Mai avem aproape un ceas până la Iași. Pe locurile din fața mea se așază trei femei de la țară. Toate poartă baticuri pe cap și își îndeasă sub scaune niște sacoșe voluminoase de rafie. După ce trenul se pune în mișcare, se apucă să vorbească între ele. În România, trenurile sunt adevărate rețele de socializare, cu condiții precare și restricții de viteză. Una dintre ele, cea mai în vârstă, cu un batic alb pe cap și puțin cocoșată, are o pensie de 160 de lei pe lună, pensie de la CAP. Celelalte o dojenesc că a plătit 40 de lei pe un bilet întreg, fiindcă a uitat cupoanele de pensie acasă. La întoarcere, mai bine vine cu autobuzul, că te mai poți înțelege cu șoferii la bani.

O alta, cea mai tânără dintre ele, o femeie robustă și vorbăreață, cu vitalitatea caracteristică omului trăit cu aer curat, mâncare sănătoasă și greutăți, care pare un soi de lider al grupului, își tot aranjează părul pe sub basma și le povestește celorlalte că anul acesta nu a mai fost lume la Sfânta ca în alți ani, din cauza vremii. Plouă necontenit de câteva zile și toamna pare că o să dureze la nesfârșit. Vorbește tare, ca să o audă tot vagonul. După aceea, povestește despre 20 de autocare cu pelerini care au venit de la București și oamenii care au coborât s-au băgat în fața celor care așteptau deja la coadă și a ieșit cu scandal. Sau despre politicienii care vin în mașinile lor cu șofer și se bagă mereu în față, iar lumea nu are ce să le facă, doar să înghită în sec și să lase de la ei.. La urmă, le spune celorlalte că oricum și popii sunt niște hoți, iar acestea o dojenesc. Nu se cuvine să vorbești așa despre preoți, dintre oameni, ei sunt cei mai aproape de Dumnezeu. Aceasta se strâmbă și face un semn de lehamite din mână.

Femeia cea guralivă a reușit să spargă gheața și toată lumea începe să își împărtășească experiențele pe care le-a avut la pelerinaj în anii trecuți. Aproape toți oamenii din vagon sunt acolo cu un scop: să meargă să se roage la Cuvioasa Parascheva. În fiecare an, timp de o săptămâna, la jumătatea lui octombrie, moaștele Sfintei făcătoare de minuni sunt îmbrăcate în haine de sărbătoare, sunt așezate într-o raclă aurită și sunt scoase afară din biserică, în așteptarea pelerinilor. Acest moment marchează una dintre cele mai importante sărbători ale creștinilor ortodocși din zona Moldovei, și nu numai. Zeci de mii de oameni din orașele și satele Moldovei, ale Bucovinei, dar și din restul țării, se revarsă către Catedrala Mitropolitană a Iașilor pentru a petrece câteva momente la căpătâiul Sfintei.

Trenul încetinește și în depărtare se văd deja pâlcuri palide de lumini, semn că ne apropiem de bătrânul Iași. De pe o bancheta alăturată, o bătrânică intră în vorbă cu mine. A stat cuminte tot drumul, însă acum are chef de vorbă. Are un chip senin, aproape copilăros, accentuat probabil și de ochelarii cu lentile groase pe care îi poartă pe nas. Mă întreabă dacă sunt student. Îi zâmbesc. Nu mai sunt de mult student. Îi spun că merg în pelerinaj. Se uită la mine cu niște ochi mari, aprobatori. Începe să îmi povestească lucruri din viața ei. Dacă mergi cu trenul în România, poți să uiți că ai o viață privată. Oamenii nu au nicio greutate să deschidă dialoguri, să se lipească de tine, să intre în discuții cu tine de ca și cum te-ar cunoaște de-o viață. Și îți împărtășesc supărări, greutăți, viața lor, cu rele și mai puțin cu bune. Îți spun totul despre ei, și vor să știe totul despre tine.

Bătrâna îmi spune că o cheamă Ana. Prietenele îi spun Anișoara. Nici măcar nu am idee cum faci cunoștință cu un bătrân. Îi întind mâna și mă prezint, iar ea se fâstâcește. Îmi dau seamă că am făcut un gest ridicol. Și bătrâna merge la Sfânta. În ultimii doi ani, nu a mai fost în pelerinaj fiindcă l-a avut pe soțul ei bolnav. Fiecare român pare să aibă pe cineva bolnav în familie. Boala e atât de prezentă în viața noastră, încât începem să o vedem ca pe un prag esențial, ca pe o experiență la fel de tanică ca și nașterea, căsătoria sau moartea.. Ea este o confirmare a faptului că viața e făcută din greutăți, din obstacole pe care trebuie să le trecem, cu care trebuie să luptăm.. Din acest motiv, vindecarea înseamnă o luptă care a fost câștigată, este încununarea însăși a dorinței de viață. Iar vindecarea nu poate să existe fără ajutorul lui Dumnezeu. Cei care merg la pelerinaj știu foarte bine acest lucru. O sfântă făcătoare de minuni este ca o confirmare că până la urmă viața poate învinge moartea, că există un sprijin tainic, miraculos dincolo de medicină, știință și diagnostice.

Soțul ei a avut două atacuri cerebrale și din cauza asta a trebuit să facă și o operație pe inimă. A umblat cu el pe la doctori și au cheltuit aproape toată agoniseala lor. Până la urmă, un profesor-doctor din Iași s-a îndurat de el și l-a operat, când ceilalți nu îi mai dădeau nicio speranță. Acum se simte bine și ea merge la Sfânta să se roage pentru el, să fie sănătos. Când îmi povestește asta, văd pe chipul ei acea expresie naivă, izvorâtă dintr-un amestec sincer de acceptare și anduranță, ca și cum existența nu ar fi completă fără greutăți și necazuri. Fericirea pare mai degrabă un concept abstract, impalpabil pentru oamenii simpli care populează satele României. Trăiesc mai degrabă pe partea nefericirii, a nenorocirilor. Bucuriile sunt neglijate, lăsate deoparte, fiindcă sunt oricum rare. Oamenii au mai degrabă tendința să îți povestească necazurile lor, dintr-o nevoie imensă de compasiune și înțelegere.

Bătrâna e din Buzău și speră să meargă coada repede ca să se poată întoarce acasă cu trenul de la miezul nopții. Îmi spune de o cunoștință de-a ei din Râmnic care nu a stat la coadă decât un sfert de ceas. O întreb ce face dacă este foarte multă lume. Zâmbește și îmi arată o vestă groasă, de lână, lucrată chiar de ea – a luat-o în caz că e nevoie să rămână peste noapte. Și-a pus în sacoșa de rafie o sticlă cu apă, câteva fructe și o pelerină. De mai mult nu are nevoie.

Am intrat deja în Iași. Blocurile mohorâte își așteaptă oamenii acasă. Străzile sunt sufocate de coloane de mașini, încremenite sub ploaia rece de octombrie. Un vânt puternic scutură crengile copacilor și oamenii merg în grabă, înfofoliți, cu capete plecate, căutând parcă adăpost din calea naturii.

Călătorii deja s-au ridicat în picioare, și-au strâns bagajele și așteaptă liniștiți pe culoar. Un soi de nerăbdare, de lipsă de astâmpăr plutește în aer. Bătrâna se ridică și ea și îmi urează multă sănătate. Apoi se închină și o ia către ieșire.

Cobor din tren și, în așteptarea gazdei mele, intru în sala de așteptare, ca să mă pun la adăpost de frigul de afară. E o cameră mică și întunecată, cu scaune roșii de plastic, care arată ca un spital de campanie pentru sinistrați. În toată încăperea este o lumină de leșie, care vine de un bec slab agățat de tavan. Nu mai sunt scaune libere și câțiva oameni stau pe jos. Mă așez într-un colț și mă uit în jurul meu. Nu disting foarte bine chipurile, iar siluetele lor par niște umbre lipsite de substanță. Trei călugărițe stau lipite una de cealaltă și numără niște bani, pe care îi bagă mai apoi în niște pungi de plastic. O familie de țigani, cu mulți copii, a ocupat un colț al încăperii. Cei mici zbiară și se hârjonesc, însă părinții nu îi bagă în seamă. Mama mănâncă dintr-o pungă de semințe și tatăl își coase un nasture la haină. Peste tot în jur, miroase a trupuri obosite, a haine plouate și îmbâcsite de fum, a alcool acru și a singurătate. Bătrâni care moțăie, în costumele lor murdare, navetiști cu ochii cârpiți de somn și epuizare, oameni care așteaptă trenuri de noapte, femei tinere cu bebeluși în brațe, scâncind ușor, necăjiți de forfota din jurul lor, cu toții sunt amestecați ca într-o plămădeală murdară și diformă, în lumina aceea tristă a serii de octombrie. Dacă purgatoriul ar exista cu adevărat, aceasta ar fi cea mai bună reprezentare a lui.

Îmi sună telefonul. Gazda mea a ajuns. Ies afară. Mă întâmpină cu un zâmbet larg pe buze, cu ospitalitatea tipic moldovenească. E o femeie plină de viață, manierată, cu un minunat dar al povestitului. La 80 de ani, nu și-a pierdut vitalitatea și eleganța. A văzut America de la o coastă la alta iar la cină îmi povestește despre Marele Canion, cu atenția la detaliu și precizia unui reporter National Geographic. Face parte dintr-o altă lume, diferită de cea din sala de așteptare. Ar vrea să îmi povestească mai multe, însă mă lasă să mă pun la somn. Trebuie să fiu odihnit pentru pelerinaj.

E o dimineață cenușie și rece. Un vânt năprasnic înfoaie pânzele albe ale corturilor care au fost amplasate pe străzile dimprejurul Catedralei Mitropolitane. Întreb un jandarm de unde începe coada pentru pelerinaj, dar nu are chef să îmi explice și mă trimite la un altul care se află undeva în capătul străzii. Curând, îmi dau seama că a fost o întrebare lipsită de sens. Toată lumea se grăbește în aceeași direcție. Mă amestec în puhoiul de lume care coboară pe o străduță aflată în spatele Mitropoliei. În cele din urmă, găsesc locul de unde începe coada. Nici nu era foarte greu de găsit. Intru pe un soi de culoar improvizat din garduri de fier și încep așteptarea. Sunt la stâlpul cu numărul 10. Nu știu ce înseamnă asta, însă aud pe cineva de lângă mine că avem de așteptat mai bine de 2 ceasuri. Mă uit să văd cât este coada de lungă. Șirul de oameni o cotește undeva la dreapta și dispare după un rând de case În spatele meu, se adună deja lume. O dată ce ai intrat în rând, e musai să aștepți, nu mai poți să dai înapoi. Pelerinajele sunt demersuri cu sens unic.

Este primul pelerinaj la care particip. Nu știu nimic despre această Sfântă misterioasă, la căpătâiul căreia vin an de an sute de mii de oameni să se închine și să se roage. Intru în vorbă cu niște femei din Bârlad. Așteptarea o să fie lungă și vorbitul face să mai treacă timpul. Sunt vesele și bine înfofolite. Le spun că nu am mai fost niciodată la Sfânta și că nu știu absolut nimic despre ea. Zâmbesc la mine și îmi spun că nici nu e nevoie. Important este doar să crezi din tot sufletul. Dacă nu crezi, mai bine să nu vii la Sfânta, că vii degeaba.

Una dintre ele, care pare mai sfătoasă și mai liniștită, mă trage deoparte și mă învață ce să fac atunci când o să ajung la raclă. Nici ea nu a știut de prima dată, însă au învățat-o și pe ea alții cum se face: înainte să urc în baldachin, mă închin, mă miruiesc și apoi sărut racla și ating mâinile Sfintei. Neapărat trebuie să îi ating mâinile și să mă rog. O întreb curios dacă mâinile ei sunt dezgolite, însă ea gesticulează și îmi spune în șoaptă că sunt acoperite. A citit într-un ziar că înainte să fie scoasă din biserică, Sfânta este îmbrăcată în veșminte albe de sărbătoare. Catedrala se închide și preoții se ocupă să înveșmânteze moaștele. Acestea rămân în permanență îmbrăcate într-un al doilea veșmânt, care nu se schimbă niciodată. Femeia îmi spune că acesta e veșmântul în care a fost a fost adusă Sfânta și că are înscris pe el un fel de blestem înscris de domnitorul Vasile Lupu, pentru cei care vor vrea să împrăștie vreodată moaștele

Zâmbesc la ideea unui blestem înscris pe giulgiu unei sfinte. Acest amestec straniu de credință și superstiție îl întâlnești peste tot în România, e parte din ființa noastră. Cartea superstițiilor și credințelor populare e mult mai voluminoasă decât Biblia însăși.

Printre noi se strecoară vânzători ambulanți, care își strigă marfa cu voce tare. Au de vânzare batiste albe, pixuri, snopi de busuioc, ceaiuri calde, iconițe plastifiate. Din loc în loc, pe măsură ce avansez, întâlnesc călugării de la mănăstiri îndepărtate, din localități pe care cu greu le poți găsi pe hartă, care strâng în cutii de carton banii pentru așezămintele lor. Lumea iese uneori din rând și le aruncă în cutie câte o bancnotă de 5 lei, iar ei îi răsplătesc cu câte o icoană cu Fecioara Maria sfințită la mănăstirea lor. Ceva mai târziu, pe măsură ce ne apropiem, încep să apară și primii cerșetori. Nu ar avea cum să lipsească de la un eveniment de o asemenea amploare. Așa cum aveam să aflu mai târziu, pe trenul de întoarcere către București, în fiecare an vin din toată țara grupuri organizate de cerșetori, care stau câte o săptămâna pe lângă pelerinii miloși care vin la Sfânta. Pentru ei, pelerinajul la Sfânta este o afacere bănoasă. Cei mai mulți sunt copii, copii plăpânzi, cu haine ponosite și privirea pierdută, care rostesc tărăgănat numele Sfintei, oameni cu handicapurile la vedere, presupuși părinți care cerșesc în numele unor copii cu boli rare, care îți flutură prin fața ochilor dosare groase doldora de documente medicale.

Unii dintre pelerini le dau bani, alții doar se mulțumesc să privească în altă parte și să îi ignore. Milostenia este exploatată cum se cuvine, totul pare să aibă legătură cu un schimb, cu o tranzacție financiară. Banul este intrinsec legat de actul nostru de credință, de ritualurile noastre. Sacramentul și capitalul se întâlnesc în ortodoxie și fac casă bună împreună.

În timp ce aștept la coada, banul pare să fie omniprezent. Văd mâinile oamenilor care le întind bani celor care și-au amplasat tarabele de-a lungul țarcului de metal, ca să cumpere tot soiul de nimicuri sfințite, văd femeile evlavioase care aruncă bancnote verzi în cutiile de carton ale călugărilor și oameni care strâng în palmă bilete cu pomelnice, în care au împăturit și câteva bancnote. Pe măsură ce mă apropii de raclă, în zidul de piatră al unei fundații văd cum lumea îndesă și acolo bancnotele făcute sul, împăturite. Un călugăr le strigă că mai bine i-ar da lui banii, că oricum țiganii o să îi ia de acolo. Am senzația sâcâitoare că oamenii aceștia încearcă să își cumpere cu bani penitența, iertarea, sănătatea, harul divin sau chiar pacea celor trecuți în neființă. Actul lor de credință pare unul mai degrabă economic.

Coada înaintează greu. Din când în când, câte o rafală de vânt rece suflă nemilos peste trupurile înghesuite de-a lungul trotuarului. Plouă mărunt și cerul are culoarea deznădejdii. Jandarmii, în uniformele lor albastre, impermeabile, fumează plictisiți și au grijă ca lucrurile să decurgă cum trebuie. E o concentrare teribilă de forțe. Câteva străzi au fost închise și vezi la tot pasul poliție și jandarmi. O întreb pe o doamnă de lângă mine de ce e atât de multă poliție. Îmi spune că în fiecare an se întâmplă câte ceva: oamenii care sunt jefuiți, scandaluri spontane care apar când nu se respectă rândurile, oameni bolnavi cu capul, posedați, care vin să facă necazuri. Trebuie să păstreze ordinea, nu? îmi zicea ea și apoi nu mă mai bagă în seamă.

Mi-au înghețat picioarele și mâinile. Este atât de frig, încât am impresia că nu îmi va mai fi niciodată cald. Încerc să mă mai mișc puțin, însă nu am loc, sunt înghesuit între trupurile celorlalți și zid. Odată ce te-ai așezat la coadă, nu mai poți să dai înapoi. Aștept deja de vreo două ore și nu am văzut pe nimeni care să iasă din rând. Oamenii rabdă și așteaptă cu obstinație să ajungă la Sfânta. Cu toții au venit aici cu un scop și nimic nu pare să îi descurajeze. Poate că aceasta este puterea credinței. Până a urmă, totul pare un test. Test de rezistență și de anduranță. Pelerinajul e un act de transgresiune, de depășire a unei limite, care îți testează răbdarea, rezistența la frig și la minutele care de abia se târăsc. Iar această reziliență la orice nu este o caracteristică care să îi lipsească poporului român. Îmi amintesc cuvintele lui Neagu Djuvara, care spune la un moment dat că nașterea și existența poporului român în aceste locuri a fost un miracol, însă dacă te gândești la aceasta infinită capacitate de a îndura și de a rezista, pe care nu o mai vezi decât la ființele care trăiesc în condițiile cele mai vitrege, atunci acest lucru nu mai pare atât de miraculos și improbabil.

De-a lungul străzii, în megafoanele agățate de stâlpi, răsună slujba care are loc în catedrală. În aerul acela jilav al dimineții, muzica tărăgănată, apăsătoare a liturghiei are ceva trist, dureros în ea. Greutatea cuvintelor parcă apasă pe umerii pelerinilor. Apoi cântarea se oprește și o voce gravă de bărbat începe să povestească viața Sfintei Parascheva. O ascult cu atenție, cum nu știu nimic despre viața acestei sfinte misterioase la care am venit să mă închin. Nu i-am văzut decât chipul imprimat pe câteva bannere agățate în jurul Mitropoliei, însă nu mi-a spus nimic. Părea impenetrabil, lipsit de expresie și de viață, încremenit sub aura de culoarea boabelor de muștar.

Sfânta Cuvioasă Parascheva a trăit în prima jumătate a veacului al XI-lea. S-a născut undeva pe țărmul Mării Marmara, în apropiere de Constantinopol. Părinții au crescut-o cu frica lui Dumnezeu și au învățat-o virtuțile creștine. Se spune că pe când avea doar 10 ani, a auzit chemarea Domnului și a decis să aleagă viața duhovnicească. A renunțat la bunurile lumești și la frumusețea acestei lumi și a plecat în Țara Sfântă, unde s-a așezat la o mănăstire de călugărițe în pustiul Iordanului. Pe când avea 25 de ani, într-o noapte i-a apărut un înger în vis și i-a spus să se întoarcă în locurile părintești. Restul vieții l-a petrecut în Epivata, localitatea în care s-a născut, fără să spună cuiva cine este și de unde a venit. După moartea sa, a fost îngropată ca o străină. Legenda spune că trupul său neputred și plin de mireasmă a fost descoperit din întâmplare, când trupul unui marinar a fost aruncat de valuri pe țărm și un sihastru care trăia în apropiere a rugat niște localnici să îl îngroape.

Aceștia au săpat o groapă și au găsit trupul Prea Cuvioasei. Cu toate acestea, au pus trupul marinarului alături, fără să dea prea multă importanță acestei minuni. Dar, în noaptea următoare, unuia dintre creștinii care săpaseră groapa i s-a arătat în vis, înconjurată de un alai de îngeri și i-a spus să scoată trupul ei de acolo și să îl așeze la un loc de cinste. Credincioșii au înțeles că este un semn dumnezeiesc și au așezat trupul Cuvioasei în biserica din Epitava, iar curând s-a dus vestea în toată Tracia și Peninsula Balcanică despre minunile care se întâmplau celor care veneau la sfintele moaște. Vreme de câteva secole, racla cu moaștele ei sfinte s-a plimbat în toată Peninsula, până când domnitorul Moldovei, Vasile Lupu, a dus-o la Iași.

După mai bine de trei ore de așteptare, ajung în cele din urmă la stâlpul cu numărul doi. Sunt foarte aproape. Mă uit la chipurile oamenilor. Cu toții sunt înfrigurați și întreabă în stânga și în dreapta cât mai au de așteptat. Unii dintre ei ies din rând și merg să cumpere ceaiuri calde sau vin fiert. Cei mai nerăbdători sunt bărbații. Se foiesc, vorbesc tare și tot întreabă cât mai durează. Femeile, în schimb, sunt mult mai răbdătoare și așteaptă cu stoicism momentul când vor ajunge în sfârșit la raclă. Majoritatea sunt femei simple de la țară, care vin în fiecare an în pelerinaj la Iași. Au venit de prin împrejurimi sau de la distanțe mari, singure sau însoțite de nepoți, copii sau vecine. Parcă sunt îmbrăcate toate la fel, cu aceleași geci din imitație de piele, căciuli croșetate, pantaloni de stofă și bocanci negri. Femeile cunosc mult mai bine decât bărbații lecția răbdării și a rezistenței. Din când în când, vrăjite de cântecul megafoanelor, ca într-un vis, se închină și murmură ceva. Sărbătoarea aceasta este o sărbătoare a femeilor. Toate o iubesc și caută sprijin la această Sfântă făcătoare de minuni. Într-un mod paradoxal, în partea aceasta de lume, stâlpul credinței este femeia. Aceasta este o religie a femeilor. Bărbații sunt cvasi-absenți, invizibili. Adevăratele păstrătoare ale datinilor și ale memoriei morților sunt femeile. Biserica este sprijinul lor în fața greutăților – prin Dumnezeu ele dobândesc un simț al siguranței, al ajutorului și al identității. Multe dintre cele care vin aici nu îl au decât pe Dumnezeu.

Ultima sută de metri este cea mai grea. Minutele par foarte lungi și îmi testează parcă limitele răbdării. Am intrat deja în curtea Mitropoliei, însă am senzația că nu mai avansăm deloc. Stau lipit de un zid de piatră, înghesuit între trupurile unor străini și încerc să deslușesc cât mai am de așteptat. Meditez la ideea că omul nu este un animal răbdător. Cel mai greu exercițiu, pentru omul modern, este acela al răbdării, al așteptării și al solitudinii. Oamenii din jurul meu așteaptă tăcuți, înfrigurați, fiecare cu singurătatea și gândurile sale, obișnuiți probabil cu tot acest ritual.

Ajung în cele din urmă în dreptul micului baldachin, unde racla cu moaștele Sfintei este scoasă din biserică în fiecare an, la jumătatea lunii octombrie. Tot baldachinul este îmbrăcat în flori și arată mai degrabă ca un altar polinezian, luxuriant și țipător. Stâlpii sunt tapetați în crini rozalii și crizanteme albe. Pe tavanul acestuia stau agățate minunate glicine liliachii, iar peste tot în jur miroase a smirnă arsă și ceară fierbinte. Toată această explozie de culoare este amețitoare, însă accentuează cumva caracterul funebru al procesiunii. Mai am foarte puțin. Îmi dau seama că am emoții și o stare de neliniște pune stăpânire pe mine.

Mă uit la oamenii care ies de sub baldachin. Înainte să plece, mai fac o ultimă plecăciune și se închină. Mulți dintre ei ies de acolo cu lacrimi în ochi. Nu par să fie lacrimi de tristețe, ci mai degrabă lacrimi de ușurare, date de acel sentiment copleșitor pe care îl ai atunci când ai dus la bun sfârșit o sarcină apăsătoare sau când simți că te cuprinde un șuvoi neașteptat de speranță. Sfânta este izvor de speranță și de alinare. Ea le-a luat apăsările de pe inimă, i-a eliberat până la anul care vine. Sunt lacrimi sincere. Din toată această procesiune pestriță, balcanică, lacrimile celor care ieșeau de acolo mi s-au părut cel mai frumos lucru, singurul veritabil și sincer.

În cele din urmă, ajung sub baldachin. Totul se întâmplă pe repede înainte, ca într-un iureș amețitor. Un preot mă miruiește și apoi mă așez din nou la rând. Ating ferecăturile de argint ale raclei și mâinile Sfintei, așa cum mă învățase femeia cu care vorbisem mai devreme. Sunt cuprins de un sentiment straniu. Sfinții sunt ființe atât de paradoxale. Nici vii, nici morții, așteaptă veșnicia în această formă temporară, într-un provizorat divin. Prin veșmântul de mătase simt vag mâinile împreunate ale Sfintei. Par vii, calde. Sub capacul de sticlă al raclei, în culcușul din lemn de chiparos, înveșmântată în mătăsuri albe, Sfânta îi primește răbdătoare pe toți cei care vin să se închine la ea. În dreptul capului, stă o coroană grea, aurită, pe care lumea se înghesuie să o sărute.

Nu am timp de reculegere sau rugăciune. Totul se întâmplă cu viteză, pe bandă rulantă, ca la supermarket. Lumea atinge racla, sărută marginile acesteia și icoana de la căpătâiul ei. Unii lasă pomelnicele într-o găletușă de alamă, alții își freacă gențile, portofelele sau alte obiecte de geamul micului sicriu. În tot acest timp, câțiva aghiotanți în straie negre îi împing pe oameni de la spate și le spun să se grăbească, ca să nu țină coada. În colțurile dinspre ieșirea din baldachin, stau doi bărbați în uniforme militare, accentuând parcă această senzație apăsătoare, ceremonioasă. Am sentimentul supărător al simulacrului de putere, a puterii bisericești care își dă mâna cu cea militară, exact la căpătâiul acestei Sfinte făcătoare de minuni. Statul care ia în stăpânire până și nevoia noastră de miracol, de spiritualitate. Sfânta însăși este un artificiu, un instrument al acestei alianțe copleșitoare.

Când ies de sub baldachin, un călugăr îmi întinde o bucată de vată. Mă uit la el cu uimire și îl întreb ce să fac cu ea. Îmi zâmbește și mă privește cu blândețe. Pot să îl ard într-o candelă sau să îl pun lângă o icoană.

Am un vag sentiment de împlinire, amestecat cu unul de dezamăgire. Nu cred în miracole, cred doar în miracolul lucrului pe care l-ai dus la bun sfârșit. Înțeleg care este rostul pelerinajului: călătoria, procesiunea, drumul, așteptarea, frigul, ploaia, răbdarea. Pelerinajul este varianta stilizată, miniaturală a vieții, alegorie a călătoriei și a încercărilor pe care fiecare dintre noi trebuie să le trecem. Nu sunt nici fericit, nici trist. Am mai degrabă acea senzație de plenitudine, de împăcare cu lumea, de liniște. Dezamăgire, fiindcă totul are iz de spectacol și de comerț. În fiecare an, Biserica Ortodoxă Română câștigă câteva milioane de euro de pe urma pelerinilor care vin la Iași. Pelerinajul la Sfânta Parascheva este o mașinărie de făcut bani, alimentată cu miracole și speranță.

Intru în catedrală ca să-mi încălzesc corpul neliniștit, sătul de atâta frig, amețit de vânt și de foame. Întunericul și îmbulzeala dinăuntru mă copleșesc. Interiorul acesteia îmi pare de necuprins, apăsător. Mă simt ca într-o bazilică bizantină, la începuturile creștinismului, când lumea de după Hristos era încă tânără. Peste tot în jurul meu se amestecă mirosuri neobișnuite. Miroase a mâncare, a flori de crin, a fum și a trupuri obosite. Sfinții naivi, pictați în culori pastelate, cu aurele înnegrite de fumul lumânărilor și de greutatea păcatelor spovedite dedesubtul lor, se ascund în obscuritatea cupolelor și a firidelor. Încerc să disting reprezentările biblice de pe iconostas, însă întunericul este prea des și tot ceea ce se arată privirii e numai culoarea lipsită de formă. Totul are un aer de atemporal, de timp încetinit. Bisericile au acest har al eternității, cunosc bine meșteșugul tainic al luptei cu timpul.

După o vreme, încep să mă dezmorțesc și să îmi simt din nou picioarele și mâinile. Privesc cu atenție în jurul meu, ca un călător străin care a aterizat într-o lume care nu îi e nici pe departe familiară. Catedrala colcăie de lume și am impresia că aici s-au adunat toți sărmanii și dezmoșteniții pământului. În jilțurile înalte, sculptate în lemn masiv, bătrâni cu capetele descoperite au căzut într-o toropeală adâncă. Mai tresar din când în când, deranjați de forfota din jurul lor. O călugăriță pitică, de înălțimea unui copil, cu obrajii îmbujorați și ochelari cu lentile groase, stă cuminte între două călugărițe trupeșe și ascultă slujba fără să clipească. Bătrâni cu bărbile albe și dese se sprijină de pilaștrii masivi ai catedralei și murmură ceva din buze, în timp ce citesc concentrați din cărticele de rugăciuni. O bătrânică cocoșată, așezată direct pe podea, culege cu degetele ceva dintr-o sacoșă de plastic și bagă repede în gură. O văd cum molfăie mâncarea, cu o privire dezgolită, absentă. Lângă ea, o familie numeroasă de țigani a întins o pătură direct pe paviment și acolo și-a făcut culcușul. O fetiță cu handicap și o bătrână fără dinți stau fiecare pe câte un taburet pliabil, în timp ce restul familiei se înfruptă cu boabe de struguri dintr-o pungă așezată direct pe jos. Au venit la cerșit și au intrat în biserică să se mai încălzească. Biserica este casă și adăpost pentru toată lumea, cu toții suntem egali în fața lui Dumnezeu.

În tot acest timp, ceilalți oameni se strecoară cu grijă printre cei care și-au făcut culcușul direct pe jos sau stau în genunchi și se roagă.. Se închină și sărută cu evlavie icoanele ascunse pe pereții navelor laterale, aprind lumânările cumpărate din pangarul bisericii și caută să se spovedească. Pe partea dreapta, în spatele unui cordon de pânză roșie, e o altă coadă, mult mai mică decât cea de afară. Așteaptă cu toții să ajungă la o raclă micuță, ascunsă sub o boltă luminată electric, unde se odihnesc moaștele unui sfânt adus tocmai din Cipru. Văd câteva fete tinere, cu obrajii stacojii și ochii înlăcrimați, cu basmale albe pe cap, care așteaptă cuminți la coadă. După expresia lor chinuită, par apăsate de păcate grele, însă ceva nu e la locul său: par mult prea tinere pentru niște păcate atât de mari.

La o masă lungă de lemn, lumea scrie pe bucățele de hârtie, acatiste și pomelnice. Se chinuiesc să își amintească numele tuturor celor care le sunt apropiați, fie că sunt vii sau morți. Toată catedrala pare ruptă dintr-un roman de Dostoievski, are un aer slavon, ambiguu. Oameni sărmani, nefericiți, neconsolați, bolnavi, neputincioși, păcătoși, își caută alinare între zidurile acestea străvechi. Sentimentul e copleșitor. În acel moment, cantitatea de suferință din lumea această îmi pare de necuprins și mă întreb dacă un singur Dumnezeu o poate duce pe toată.

Înainte să ies la lumină, mai surprind o ultimă scenă. Un bătrânel îngenuncheat își îndeamnă nepotul să îngenuncheze și să se roage, însă acesta nu vrea nici în ruptul capului. Îi spune că îi este rușine. Până la urmă, bătrânul își pierde răbdarea și îl trage de mână. Copilul se conformează. Își împreunează mâinile, sub privirile tăioase ale bunicului. Mă uit la chipul său. E stânjenit. Aceste lucruri îi sunt străine. Pocăința creștină și vivacitatea tinereții nu se împacă prea bine.

Ies afară cub cerul pământiu. Plouă mărunt și un vânt înghețat da târcoale printre turlele înalte, ca un animal de pradă. Caut un loc unde să pot bea un ceai fierbinte, ca să mă încălzesc. O iau pe strada aglomerată, din fața catedralei, unde au fost amplasate de-o parte și de alta, șiruri de corturi albe. Niște voluntari îmi dau un ziar, Ghidul pentru pelerini. Un călugăr tinerel, cu o barbă rară, de la o asociație cu nume latin, îmi întinde un pliant anti-avort. La celelalte corturi, se vând de toate, mai puțin ceai: icoane pictate în lemn, podoabe de plastic, talismane, brățări sfințite, odoare și chiar veșminte bisericești, plăcinte moldovenești și sticluțe cu mir. Văd pe cineva care își cumpără o cădelniță. Dau un ocol și ajung în spatele catedralei, unde se ridică o scenă impunătoare și un sobor de preoți, cu sutanele lor negre, supraveghează îndeaproape pregătirile. A doua zi este praznicul Sfintei Cuvioase Parascheva și Mitropolia se pregătește de sărbătoare. O masă imensă de oameni o să umple piațeta încă de la primele ore ale zilei. Între o librărie creștină și o agenție de turism pentru pelerini, văd o cofetărie cochetă, care aparține tot Mitropoliei. Intru și mă așez. Interiorul e decorat cu gust, în culori pastelate și calde. La o masă alăturată, un călugăr singur mănâncă o amandină. Ca să îmi mai treacă timpul, deschid din nou Ziarul Pelerinului. Citesc din mesajul IPS Părintele Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei: Izvor curat, cu apă lină și adiere odihnitoare este racla cu binecuvântatele moaște ale Sfintei Parascheva. Din zorii zilei până-n fapt de seară, în fiecare zi a anului, un alai cuminte se formează în curtea și în Catedrala Mitropolitană. Câteva mii de persoane fac parte zilnic din alai. Din evlavie, din interes imediat sau din cutumă, ei își așteaptă rândul pentru a fi, preț de o clipă, în fața Sfintei. Ce-i grăiesc? Ce-i frământă? Ce așteaptă de la ea? Dumnezeu știe. Fiecare cu durerea sau cu bucuria lui.

Răsfoiesc gazeta în timp ce sorb din ceaiul fierbinte. E plină de informații practice, sfaturi pentru pelerinii care vin la Sfânta, recomandări de la inspectoratul de poliție, mini-reportaje cu mărturii ale pelerinilor, mici biografii ale Sfintei Parascheva și ale sfântului adus tocmai din Cipru. Realizez că totul este organizat și regizat impecabil. În spatele miracolelor, există o ordine deplină și o disciplină riguroasă. Biserica este un extraordinar maestru de ceremonii. Decorurile, recuzita, puhoiul de lume, atmosfera, toate acestea mă duc cu gândul la ideea că aici se clădește ce va măreț, că Biserica va dăinui pe aceste meleaguri pentru mult timp, nestingherită de nimic și la fel de puternică. Mă gândesc la o replică din Spotlight: Biserica gândește în secole. E cât se poate de adevărat.

M-am încălzit și e timpul să o iau din loc. În mai puțin de o oră, trebuie să iau trenul care se mă întoarcă la București. Primul meu pelerinaj a ajuns la final.

Ɗ��0e5~*$t

#iasi #pelerinaj iasi #sfanta parascheva #pelerinaj sfanta #pelerinaj sfanta parascheva

1 note · View note

netedsistriat-blog · 8 years

Text

Mamaia - sfârșit de sezon

Plajele ticsite de oameni, colorate ca niște țesături migăloase, muzicile amețitoare, amestecate în aerul fierbinte și orbitor cu arome de cărnuri arse, de fructe proaspăt stoarse și de loțiuni de protecție solară, toată acea forfotă neobosită care ținea de dimineața până noaptea târziu, telegondolele agățate de firele lor incerte, trecând tiptil deasupra capetelor amețite de soare și de cocktailuri, castelele de nisip, țipetele copiilor, claxoanele mașinilor, privirile aruncate pe furiș, toate acestea au dispărut și Mamaia alunecă ușor-ușor în hibernarea de peste iarnă, în acea așteptare pustie și somnolentă, care o să dureze până vara viitoare. Hotelurile sunt deja pustii și seamănă cu niște monoliți părăsiți, la care nu mai are cine să se închine. Liniștea parcărilor goale este copleșitoare. La fel și cea a căsuțelor de lemn, care stau cu obloanele trase, golite de nimicurile lor strălucitoare. Au mai rămas puțini oameni în stațiune. Câțiva bărbați în salopete vișinii golesc magazinele de marfa care a rămas nevândută și o încarcă în furgonete, alții ridică niște depozite temporare, din lemn și poliplan, unde vor adăposti peste iarnă toată recuzita distracției și a răsfățului estival: șezlonguri, umbreluțe, saltele, frapiere. Un singur restaurant a mai rămas deschis, însă e pustiu. Doar muzica mai răsună pe terasă, ca și cum nu ar ști că sezonul s-a încheiat. Chelnerița stă plictisită pe un scaun și butonează telefonul. Toată acea așteptare absurdă pare un chin pentru ea. La câțiva pași, aproape de plajă, un bărbat stă la umbră pe un scăunel scund de lemn. Fumează și bea bere la pet. Păzește un morman cenușiu de umbrele din stuf și baldachine de lemn. Nisipul e acoperit de resturi de lemn, de polistiren, de pânze sfâșiate și doze de aluminiu. Arată ca un loc al conflagrației mondiale a obiectelor, ca o amintire urâtă a oamenilor, a existenței acestora pe care natura încă nu o poate șterge din memoria ei. Plaja a devenit un tărâm al resturilor, al plasticului, al nedegradabilului. Ea a fost abandonată de turiștii gălăgioși și neglijenți și acum e colonizată de pescărușii care scormonesc prin gunoaie, de bătrânii care își plimbă mult iubitele animale de companie și de o mulțime de suflete părăsite, triste, melancolice care vin la țărmul mării să caute alinare la suferințele lor fără nume.

#mamaia #marea neagra #sfarsit de sezon #constanta #mamaia in septembrie #mare

0 notes

netedsistriat-blog · 8 years

Text

Ultimele zile de vară în Vamă

E vineri seara și în camping e agitație mare. Mașinile cu numere de București încep să umple curtea deja neîncăpătoare. La dușuri, oamenii stau la coadă cu prosoapele agățate în jurul gâtului. O mână de tineri îmbrăcați în haine negre, stau întinși direct pe iarbă, fumează și ascultă un heavy metal care răsună amenințător dintr-o boxă micuță legată la telefon. Alții stau așezați la mesele de lemn ascunse sub un cerdac, cu câte o bere în față și vorbesc tare despre muncă, femei frumoase, copii sau bețiile din alți ani. Câțiva câini frumoși și îngrijiți se zbenguie pe sub mese, bucurându-se de răcoarea și de zgomotele vesele ale serii. Cei mai liniștiți stau prin fața corturilor sau a rulotelor, odihnindu-se după agitația de peste zi și pregătindu-se pentru cea de peste noapte. Toată lumea se pregătește pentru weekend. Sunt ultimele zile ale lui august și nimeni nu are voie să doarmă. Imperativul aici este să rămâi treaz până la răsăritul soarelui, fiindcă, pentru cei care vin la Vamă, ziua are fix 24 de ore pline.

Campingul acesta micuț, ascuns la capătul unei străduțe de la intrarea în Vama Veche, este de fapt o miniatură vie a ceea ce reprezintă în acest moment această stațiune paradoxală și sufocată de lume. În fapt, Vama nu este și nu a fost niciodată o stațiune în sensul clasic al cuvântului. A fost și rămâne un sătuc prăfuit de la margine țării, care două lui pe an devine locul punerii în act a nevoii noastre e libertate. O dată ce te-ai aruncat în brațele ei, te cuprinde neastâmpărul și acea stare de euforie estivală în care tot ceea ce e înapoia și înaintea ta nu mai are importanță, singura ta grijă fiind aceea să te bucuri de prezent.

Odată ce ai ieșit la șoseaua principală, te întâmpină o degringoladă viu colorată și zgomotoasă. Toată fâșia de asfalt e scăldată de lumina albă a mașinilor, ca o salbă care ține până departe, aproape de 2 Mai. Nu ai cum să înțelegi unde pot să încapă atâtea mașini și atâția oameni, unde o să îi înghită pe toți locul acesta mic și înghesuit. De-o parte și de cealaltă a drumului, mașinile au ocupat taluzul și valuri de oameni se strecoară printre ele ca să ajungă la plajă. Magazinele puternic luminate sunt pline de lume, terasele sunt pline de lume, oameni înfometați și însetați care se bucură de hamsiile prăjite, de șaormele imense și picante, de pizzele cu anchois, de clătitele cu denumiri haioase, de băuturi acidulate, de berile reci, de aperoluri și gheata, de shoturi băute cu un extraordinar simț al datoriei, de această splendidă abundență în care nimic nu lipsește și totul este posibil.

Întâlnești aici tot soiul de oameni, ca într-o mare enciclopedie a corpurilor și a chipurilor – vagabonzi murdari, roșii la față, mereu beți, care stau culcați în mijlocul drumului sau cerșesc cu niște mesaje haios ticluite, scrise pe bucăți de carton. Bikeri nostalgici, îngeri negrii de România, veterani ai vămii, care își huruie motoarele pe străduțele aglomerate, cu gecile de piele și femeile lor dark, agățate de spatele lor. Băieți tineri, subțirei, atent ferchezuiți, cu bărbile dese și îngrijite, tatuaje colorate, cu ochelarii Ray Ban la care nu renunță nici noaptea, cu brățărele colorate agățate de încheietură, ca să le aducă aminte de toate concertele cool de peste vară. Adolescente hippie, cu fuste lungi, pastelate, codițe împletite și bluze scurte, care se ridică mult deasupra buricului. Rockerițe supărate, cu priviri ucigătoare, care se plimbă mereu cu câte o bere în mână. Mai sunt și adolescenții imberbi, scăpați de acasă, care vin aici să facă lucruri teribiliste, să se îmbete, să fumeze iarbă și să facă sex, pentru ca mai apoi să aibă ce să le povestească prietenilor. Cuplurile trecute bine de 50 de ani, bătrânii vamaioți, îi recunoști după obstinația cu care refuză să îmbătrânească, după ochelarii rotunzi ca ai lui Lennon sau după talismanele care le atârnă la gât, nostalgicii care vin aici doar ca să constate că lucrurile nu mai sunt ce erau odinioară sau poate să regăsească lucruri care nu mai există acum decât în amintirea lor. Mai vezi aici străini blonzi, arși de soare, cu ochii lor albaștrii, care afișează acea relaxare tipic occidentală, în care totul e zen, totul e ușor, totul e ieftin și ușor de obținut. Și întâlnești, bineînțeles, ca pretutindeni în această țară, băieți cu mușchi și tatuaje, veniți aici în mașinile lor scumpe, gălăgioși și agresivi, însoțiți de femeile lor atent proporționate, îngrijite, bronzate uniform, aranjate până la cel mai mic detaliu. Și nelipsiții oameni frumoși – oamenii creativi, măcinați de acest imbold metafizic de a se depăși în permanență pe sine, de a fi interesanți, ca într-o cursă neobosită a înarmării, cu Converșii lor atent neîngrijiți, cu Iphone-urile la vedere, cu animalele lor de companie cu nume cât mai originale, cu această nelipsită mină a detașării, a faptului de a fi mereu chill, mereu curios, mereu în căutarea de lucruri noi și hip. Pe toți îi găsești aici. Trebuie doar să îți iei răgazul și să stai să observi. Trebuie doar să înveți să privești la lumea din jurul tău.

Drumul până la plajă e ticsit de lume. Așa cum bine remarca un prieten cu care am petrecut aceste ultime zile de vară în Vamă, e lume ca la metrou. E o vânzoleală neîncetată, deși este trecut bine de miezul nopții. Partea cea mai frumoasă a zilei de abia începe. Dacă îți iei puțin răgaz să te uiți la chipurile oamenilor, fiecare pare să caute ceva, să se grăbească undeva, pare să aibă de făcut niște comisioane secrete. Îmi aduc aminte, ca un soi de comparație amară, de un concediu mai vechi, petrecut undeva în Olimp, cu serile liniștite de pe terasa hotelului, unde o formație blocată cumva într-un soi de cocon atemporal, cânta cu patos niște romanțe din anii 80, briza mării se strecura tainică printre paharele cu vin roșu, o lună ca un disc demachiant strălucea deasupra capetelor noastre și viața părea ușoară, părea să nu aibă niciun fel de greutate. Dacă vii în Vamă, nu vei avea niciodată parte de acea senzație. Aici e haos și e musai să ți-l asumi.

Odată ajuns la plajă, pe aleea care duce înspre capătul sudic al stațiunii, cel dinspre bulgari, remarci cu amărăciune aceeași vânzoleală neobosită. Oamenii se scurg pe lângă tine, chemați de acordurile care răsună dinspre terasele care sunt deja pline ochi. Până să ajungi acolo, te întâmpină ambulanții cu porumb copt sau floricele, mici gherete cu hot-dogs sau burgeri, standuri care vând articole cazone sau bijuterii făcute din ceramică sau piele naturală. Lumea se oprește, se uită, unii cumpără, alții merg pur și simplu mai departe. Apoi vine momentul în care trebuie să te hotărăști unde te oprești. De cele mai multe ori, lumea merge de la o terasă la alta, de la shot la shot, până la venirea zorilor. Muzica e pentru toate gusturile – muzică folk pentru nostalgici, pentru veteranii Vămii, muzica electronică pusă de cei mai underground dj, muzica anilor 80, mixuri, beaturi puternice, jungle music, muzică alternativă, totul ca într-o adevărată bolgie a sunetelor. Muzică amestecată cu băutură fină, cu shoturi de tequila, cu bere artizanală, cu Strongbow-uri aromate, cu Aperol-uri cu gheață, cu proseco-uri italienești, cu joint-uri amare, toate ca lucrurile să fie așa cum trebuie să fie.

Cea mai mare aglomerație e la Expirat. Mutat câțiva pași mai încolo, clubul arată ca un soi de debara unde cineva a înghesuit lucruri de care nu a mai avut nevoie. Câteva containere de marfă au fost așezate unul peste celălalt și transformate în spațiu de bar, de relaxare sau de distracție. Hipsterii, publicul țintă al acestor locuri, iubesc genul acesta neconvențional de decorare – cu cât lucrurile sunt mai eteroclit și neglijent aranjate, cu atât sunt mai interesante. Interesant e cuvântul la modă – oamenii, vestimentațiile, obiectele care ne aparțin – toate trebuie sa fie cel puțin interesante ca să ne suscite interesul. Ceea ce nu este interesant, suferă de acea boală teribilă a banalității. La fel e și la celelalte locuri consacrate ale Vămii – Amphora, Acolo, Stuf. Aceeași poveste, aceleași așteptări, aceleași prețuri supradimensionate.

Coborâm înspre plajă cu câte o bere în mână. Oamenilor cu care am venit aici nu le place de nicio culoare locul acesta. E violent și zgomotos. Stăm câteva clipe aproape de buza mișcătoare a mării și ascultăm cum valurile se sparg de țărm, neobosite și ele, răbdătoare, așa cum o fac deja de câteva zeci de mii de ani. Marea Neagră e o mare tânără și neliniștită. La fel ca și oamenii care vin aici. Luna e deja sus pe cer, impasibilă și strălucitoare. Aruncă peste apa neagră o lumină de neon, ca de spital. Nu avem stare. Ne bem berile și o luăm în grabă înapoi spre camping, ca să încheiem seara cu încă o bere, băută în liniște pe acoperișul rulotei.

La întoarcere, ne oprim pentru câteva clipe la Barbă Neagră. E concert Phoenix și muzica lor răsună până în stradă unde s-au adunat o grămadă de oameni, care stau cuminți pe trotuare sau în mijlocul străzii și ascultă. Covaci cântă La umbra marelui urs. Mă uit la fețele oamenilor. Pe cei trecuți de 40 de ani îi miroși imediat că știu care e treaba cu cântecul ăsta. Stau cuminți și ascultă, cu gândurile întoarse din drum. Mai sunt și cei mai tineri, care poate și ei au auzit de la părinții lor de Phoenix, de marele urs și vremurile acelea. Și apoi, mai sunt cei foarte tineri, care se zbenguie și dansează, ca pe orice melodie de discotecă. Mai multe generații, într-un singur loc. Vama e acest loc de întâlnire al generațiilor, o intersecție, un ceaun unde suntem cu toții amestecați la grămadă. În toată această agitație, o domnișoară elegant îmbrăcată, pe tocuri, se urcă într-un BMW luxos, parcat pe marginea drumului. Lumea nu se dă la o parte, ca să îi facă loc să iasă. Aceasta își face cu greu loc prin mulțime, face nenumărate manevre, însă e aproape imposibil să scoți mașina aceea imensă din marea de oameni. Lumea de pe margine vociferează. Câțiva o înjură printre pe ascuns. Ce caută asta aici? se aude cineva dintr-un alt grup. Fata se enervează și ea și începe să facă manevre bruște. Tot nu reușește să iasă. Până la urmă, un bărbat din mulțime se oferă să o ajute. Se urcă în mașină și dă tare cu spatele, fără să se mai uite dacă are sau nu pe cineva în spate. Oamenii îi înjură pe amândoi, în timp ce Phoenix cântă ultima piesă: Negru Vodă.

Fuga de weekend la Vamă a devenit aproape un ritual, o nevoie intrinsecă fără de care verile noastre ar fi anoste și lipsite de frumusețe. Nu trebuie să existe vară fără măcar un weekend petrecut în Vamă. Lumea vine aici pentru prieteni, pentru atmosferă, pentru senzație de eliberare pe care ți-o dă haosul, pentru distracție.

Acest imperativ aproape categoric al distracției si al uitării de sine este aproape apăsător. Nu vii aici ca un colecționar de amintiri ci ca un soi de gropar al propriei tale identități, vii să te imersezi în mulțime, să bei până la acea limită extremă a uitării, să te halucinezi până când contururile lumii se șterg complet. E o virtute printre tinerii frumoșii care vin aici ca dimineață să nu își mai aducă aminte nimic. E valorizată amnezia, anestezia totală a acelui simț care te ține, ca niște sfori, ancorat la sol. Dimineața târziu, când lumea de prin camping se adună la cafea, mahmură și obosită, cei mai mulți se laudă că nu își mai aduc aminte nimic din seara trecută. Și o spun cu un soi de mândrie asumată, ca și cum ar mai fi bifat ceva pe lista de must-uri din Vamă.

Pentru generația noastră, generația Y, milenarii sau orice denumire ar avea ea, viața nu e absolut deloc dură, în sensul în care au experimentat-o părinții sau bunicii noștri. Greutatea ei nu ține de o lipsă , de sărăcie sau de un sistem opresiv. Duritatea ei constă în faptul că e doar plictisitoare și complet golită de sens. E doar banală, prea normată, prea colectivizată, prea automatizată. Tinerii profesioniști, micii întreprinzători, corporatiștii, it-iștii, creativii, finanțiștii, artiști excentrici, hipsteri, mai nou și familiștii, mai nou și băieții solizi de bani gata cu fetele lor impecabile și mașinile strălucitoare, cu toții se înghesuie aici ca să scape de acest teribil spleen contemporan, de plictisul unei vieți care nu pare să o apuce în nicio direcție.

Și nu în ultimul rând, oamenii vin aici ca să fie văzuți. Să împărtășească, cu prietenii lor reali sau virtuali, această minunată experiență a libertății. A spiritului liber. A nonconformismului. Iar investitorii isteți din Vama Veche capitalizează masiv pe spinarea acestei nevoie, pe această iluzie cu care continuăm să ne hrănim orbește.

Nu există loc în acest sătuc devenit peste noapte una dintre cele mai aglomerate stațiuni ale României, nu există loc pentru întristare sau conformism. Oamenii vin aici ca să fie liberi, să fie ei înșiși, oricare ar mai fi acum semnificația acestor cuvinte. Locul acesta nu obosește niciodată. Oamenii se scurg pe străduțele lui prăfuite și înghesuite de mașini de la primele răsăritul soarelui până la celălalt răsărit al soarelui. Nu e pentru cei obosiți, pentru cei bătrâni, pentru cei care vânează și tânjesc după oaze de liniște. E un Babilon de sezon, sub același soare gras și bătrân.

Între rulotele parcate direct pe nisip, stau ascunse maldăre de gunoaie multicolore, care nu par să deranjeze pe nimeni. Cu cât dezordinea este mai mare, cu atât lumea este mai fericită și pleacă de aici cu inima ușoară. Dacă odinioară lumea se retrăgea la marginea această de țară ca să fie departe de aglomerația muncitorească și uniformizantă a stațiunilor de pe litoral, acum lucrurile stau schimbat – se vine aici pentru o porție de haos la supra-preț, pentru iluzia libertății și a diversității.

Nu înțeleg cum ar mai putea să existe o fărâmă de libertate în acest loc care a început să capitalizeze masiv pe spinarea noastră, a celor naivi care continuă să meargă acolo. În câțiva ani, au apărut aici o mulțime e hoteluri, pensiuni, campinguri, restaurante și cluburi noi. Nici măcar plaja nu le mai aparține acestor trupuri libere, care veneau aici să se îmbete, să stea goale pe plajă și să facă sex în apă. Dacă îți dorești toate lucrurile acestea, nu Vama este locul potrivit. Au răsărit șezlonguri și umbreluțe peste tot, iar cei cu corturile au fost împinși cât mai mult cu putință înspre creasta de pământ dinspre 2 Mai. Totul este aici la supra-preț – cazările, mâncarea, șezlongurile și băutura noastră cea de toate zilele. Prețuri de Centrul vechi, prețuri de Mamaia, așa spune lumea mai nou. Și totul pare o improvizație, un lucru făcut în pripă, o spoială, o mașină eficientă și hrăpăreață de făcut bani. Din acest motiv, odată plecat de sub soarele arzător al Vămii, totul începe să ți se pară o mare minciună.

Sunt ultimele zile de vară și în aer plutește o stare de nerăbdare, entuziasm și dorință surdă. Toamna e pe aproape. Sfârșitul de sezon e aproape. Cu toții vrem să ne scoatem pârleala în ultimele zile de vară petrecute în Vamă.

Marea pare că nici nu mai există în acest loc ticsit de oameni. E doar un accesoriu, un pretext vag ca să fim aici, un fundal pentru pozele noastre de instagram. Și nici măcar ea nu mai este prietenoasă cu noi – se agită, se zbate, valurile mari ne răstoarnă dacă ne încumetăm să intrăm în apă. Doar ea, marea, mai păstrează o amintire a felului în care arăta acest loc în trecut. Un loc sălbatic, la marginea țării, cu pescari taciturni și plaje pustii, unde te izolai de lume, complet gol, trăind visul omului primitiv, care nu avea niciodată în fața sa un alt om ci doar incredibila și tăcuta forță a naturii.

#vama veche #vara in vama #expirat #acolo #amphora #vama #vara #marea neagra

1 note · View note

netedsistriat-blog · 8 years

Text

Romania de visare

Romania este o tara de vis. Atat la propriu cat si la figurat. Peisajele ei te indeamna la visare, le meditatie si reverie. Sunt unele atat de frumoase, de profunde, incat le putem considera porti, cai de acces catre o alta lume, catre o alta stare. Am selectat 10 imagini care va vor indemna la visare si la umblat cu mintea hai-hui:

Hunedoara - Castelul Huniazilor

Brasov - Strada Sforii

Iasi - Catedrala Mitropolitana

Constanta - Plaja Modern

Sibiu - Cetatea Slimnic

Comuna Cheia

Vrancea - Vulcanii noroiosi

Salina Slanic Prahova

Cetatea Enisala

Brasov - vedere de pe dealul Cetatii

#cetatea enisala #strada sforii #brasov #iasi #mitropolia iasi #cosntanta #plaja modern #cetatea slimnic #salina slanic prahova #vulcanii noroiosi #vis #visare #romania #turism #romania minunata #romania de vis

0 notes

netedsistriat-blog · 8 years

Text

Cinci lucruri de făcut în centrul istoric al Constanței

Dacă vă lasă inima să părăsiți agitația estivală a stațiunilor și aveți chef de o plimbare în centrul istoric al Constanței, v-am pregătit un mic ghid cu lucrurile pe care le puteți face când ajungeți aici.

Înainte de toate, alegeți-vă ora potrivită. Vă recomand să începeți plimbarea în preajma orei 19, atunci când soarele se pregătește să treacă de partea cealaltă a lumii. Pictorii numesc aceast moment al zilei ora de aur și o să înțelegeți de ce, dacă aveți răbdare să priviți cu atenție culorile și felul în care lumina caldă a apusului se așterne peste lucruri. O să vedeți că totul în jurul vostru o să vă pară mai profund, mai misterios, mai plin de șoapte și o să aveți acea senzație stranie cum că lucrurile ar încerca să vă spună ceva.

Înainte de toate, mergeți și stați câteva clipe în fața statuii lui Ovidiu. La ceasul acela al serii, peste agitatia din piața Ovidiu, are loc o altă agitație. Zeci de rândunele înfometate se intersectează haotic în aer, fac cercuri ample și repezi, în căutarea unor insecte invizibile. Sub toată această zarvă stă gânditoare statuia poetului. Vă recomand să începeți plimbarea de aici. Pentru cei care nu îi cunosc povestea, ea e una trista. Nu degeaba una dintre cela mai cunoscute lucrări ale lui poartă numele de Tristele. Ovidiu a fost unul dintre cei mai mari poeți romani. A dus o viață boemă, lipsită de griji, fiind un răsfățat al protipendadei romane, pănă în momentul în care, din motive care au rămas până astăzi învăluite în mister, împăratul Augustus a decis să îl exileze în îndepărtatul port Tomis.

Ca să înțelegeți cât de grea a fost această pedeapsă pentru Ovidiu, vă transcriu câteva versuri din Tristele, la care mă gândeam în timp ce mă uitam în sus, către statuia impozantă, demnă, a poetului: Cum crezi că mă simt, zăcând aici, în ținutul acesta uitat de Dumnezeu? Nu pot suporta climatul, nu m-am obișnuit cu apa, până și peisajul mă calcă pe nervi. Nu există case potrivite, nici dietă pentru un invalid, nici talentele tămăduitoare ale vreunui doctor, nici vreun prieten care să mă consoleze sau să alunge lentoarea orelor prin conversație – sătul de tot, în mijlocul triburilor de frontieră, la capătul lumii, mă urmărește în boala mea tot ce lipsește de aici.

Pentru un roman, și încă un aristocrat cum era Ovidiu, Tomisul era cu adevărat o margine de lume, o frontieră îndepărtată. Pe țărmul Mării Negre se termina practic, într-un sens strict cultural, lumea civilizată. Pentru cultura romană, tot ceea ce exista în afara ei era considerat străin și barbar. Alungat din clima primitoare și însorită a Adriaticii, Ovidiu a ajuns, după nenumărate peripeții, în acest ținut ostil și sălbatic, bătut de vânturi reci, atacat în permanență de cete de sciți și sarmați, aflat mereu pe o limită instabilă, îndepărtată de inima Imperiului. Cu toate astea, tot ceea ce știm despre felul în care arătau aceste locuri în urmă cu două mii de ani, știm din versurile lui Ovidiu. Tocmai din acest motiv, ne putem lua un scurt răgaz lângă soclul de piatră al statuii, poate din întâmplare o să ne șoptească și alte povești.

La câțiva pași de statuia lui Ovidiu, înghesuit între un rând de case, se ridică semeț minaretul moscheii Carol I. Moscheea a fost ridicată în 1910, din inițiativa regelui Carol I, pentru comunitatea musulmană din oraș. Dobrogea a fost dintotdeauna cea mai cosmopolită regiune a României, un adevărat melting pot, așa cum le place antropologilor să spună despre locurile unde populațiile sunt foarte eterogene. Ca orice zonă de coastă, de frontieră, pe aici au trecut o mulțime de populații și de culturi. Primii au venit grecii, în căutare de noi piețe de desfacere, apoi au fost înlocuiți de romani, bizantini și turci. Ultimele cinci secole din istoria Dobrogei au fost marcate cu prezența turcilor, motiv pentru care aici a rămas stabilită o vastă comunitate turcă. Ca o mică paranteză, centrul Constanței, dincolo de aspectul său eteroclit, improvizat, este un minunat exemplu al acestei al unei bune conviețuiri între populații care împărtășesc religii și culturi diferite – într-un perimetru relativ restrâns, există două moschei, o biserică catolică, o catedrală ortodoxă și o minunată bisericuță greco-catolică, care este și cea mai veche din Constanța, constuită de comunitatea de greci din oraș.

Revenind la moscheea Carol, în lumina de seară, are un aer demn și tăcut, prin cupola ei impunătoare din beton masiv și acoperișul bătut în pietre mici de râu. Arată că o construcție marină. În curtea interioară, câțiva copilași se hârjonesc și râd zgomotos. Pe niște băncuțe, sub un portic de piatră, două bătrâne îmbrăcate în rochii subțiri de vară, se odihnesc tăcute pe băncuțe. Înăuntru nu este nimeni. E liniște și miroase a lână proaspăt toarsă. Interiorul are o frumusețe austeră, sobră. Nu are nimic din fastul și abundența unei caterdrale ortodoxe. Tavanele sunt vopsite în culori vii, de la topaz la vișiniu, cu multe modele florale, atent aranjate și desenate într-o armonie care rămâne neînțeleasă pentru ochiul neinițiat, iar pereții sunt acoperiți până la jumătate cu faianță colorată. Printre altele, moscheea găzduiește un faimos covor oriental lucrat de mână, vechi de 200 de ani, care a acoperit inițial podeaua moscheii de pe insula Ada Khaleh. Pentru cei care nu cunosc povestea fascinantă a acestei insule scufundate de pe cursul Dunării, le recomand să dea o căutare pe Google.

Vă spuneam mai devreme de minaretul moscheii. Dacă nu vă este teamă de înălțime și de trepte multe, nu ar fi o idee rea să urcați până în vârful lui. Niște scărițe înguste, în spirală, vă vor purta până acolo. O dată ajunși în vîrf, pe balconul îngust și rotund, priveliștea o să vă taie respirația. La ceasul la care am urcat, soarele deja se lăsa tăcut peste clădirile orașului și nu se vedeau decât contururile lor negre, de diverse forme, scăldate într-o lumină portocalie. Tot orașul părea cuprins de un imens incendiu mistuitor. Pe partea cealalată, cea a răsăritului, marea era blândă și tăcută. Doar în portul imens al orașului, era forfotă mare. Claxoane, macarale, sirene, vapoare imense care ieșeau și intrau în radă, așa cum se întâmpla probabil și acum două milenii, când grecii au nceput să facă negoț în Sciția.

După ce ați revenit cu picioarele pe pământ, puteți face o scurtă plimbare pe străduțele mai puțin populate ale orașului vechi. Tot locul este un adevărat muzeu în aer liber, un amestec dezordonat de vestigii istorice, case vechi, frumos restaurate, lipite de unele lăsate în paragină, biserici din piatră albă, hoteluri moderne de sticlă, schelete înalte de beton ale unor clădiri care nu vor fi terminate niciodată. Localnicii își scot scăunele în fața caselor și stau afară ca să se bucure de răcoarea serii. Copiii bat mingea și țipă, femeile sparg semințe și citesc ziarele, iar bărbați burtoși și plini de tatuaje, beau bere și vorbesc tare. Pe alocuri, străduțele acestea aduc aminte de Lipscaniul anilor 90. Totul în jur pare improvizat, balcanic, amestecat. Acest loc însă e pe cale să se transforme, să se trezească la o nouă viață, împins de la spate de imperativul capitalist care vrea să transforme acest loc într-o mașină de făcut bani.

Peste tot în aer se simte mirosul sărat, puțin înțepător al mării iar briza serii alungă deja zăpușeala de peste zi. Toate străduțele coboară înspre mare și ai mereu impresia că ești la capătul lumii, la frontiera dintre pământuri și ape, fiind exact ca marinarii și astronomii din Antichitate care credeau că orizontul este de fapt marginea lumii și că o dată ajuns acolo, o să fii ca pe buze unei prăpastii imense.

Aproape de faleza proaspăt renovată se află marea catedrală ortodoxă iar la picioarele ei, pe latura estică, se află o parte din ruinele vechii cetăți Tomis. Nu este singurul loc unde acestea au fost dezgropate, scoase la suprafață. Ele sunt presărate pe toată întinderea falezei, în cele mai neașteptate locuri. Sunt amintiri străvechi, care ies la iveală în prezent, ca niște pești imenși care își mai scot din când în când spinarea străvezie la suprafața mării, inainte de a dispărea din nou în adâncuri. Și mă gândesc la ceea ce a rămas încă ascuns sub pământ, la trecutul care nu a fost încă scos la lumină. Trecutul e mereu răbdător. E singurul care nu se mai grăbește. A așteptat mii de ani, mai poate să aștepte încă pe atât.

Pe unul dintre zidurile acestea vechi este ridicată o lespede de piatră pe care e sculptată corabia argonauților. Legenda căutătorilor lânei de aur impresionează de mai bine de două mii de ani imaginarul oamenilor care trăiesc pe țărmurile Mării Negre. Acești aventurieri eleni, conduși de legendarul Iason, au plecat în căutarea lânii de aur, pe apele învolburate ale Pontului Euxin, lână care se presupunea că există undeva pe vechile coaste cimeriene.

La câțiva pași de mine, îngrămădite într-un colț, stau câteva așternuturi murdare și câteva peturi de bere goale. Ruinele au devenit adăpost pentru cei fără adăpost. Sunt încă locuite, există încă viață printre ele. Sunt cuprins de o senzație stranie pe această creastă înaltă, în buza mării: nu mai sunt sigur în ce timp trăiesc. Am impresia vagă că trăiesc în toate simultan, ca într-un zig-zag temporal, în care toate viețile cetății se amestecă în capul meu – sunt în vechiul Tomis al coloniștilor eleni, în cetatea de frontieră a legiunilor romane, în ținuturile aspre ale sciților, în timpurile încărcate de cântecele muezinilor, toate sunt și nu mai sunt aici.

Inevitabil, toate străduțele vă vor scoate către faleză. Aceasta a fost reamenajată de curând și a devenit loc de promenadă pentru localnici și pentru turiștii veniți să rătăcească prin bătrânul oraș. Locul e bântuit de fantoma încă superbă a cazinoului. Luați-vă din nou o clipă de răgaz și imaginați-vă cum arăta acest loc în urmă cu un veac. Această bijuterie art nouveau, care privită de sus, arată ca un dric, era în perioada interbelică un loc plin de viață și suferință. Interiorul său somptuos găzduia săli de joc, de biliard, săli de spectole, restaurante și chiar săli de lectură. Aici se aduna lumea bună a orașului, doamne în ținute elegante de seară, armatori, industriași sau negustori bogați, care se îmbogățeau și mai tare sau pierdeau totul într-o noapte. Aici se legau povești de dragoste sau se destrămau vieți. Uneori, cei care pierdeau totul se aruncau în mare direct de pe terasa cazinoului, în lumina serii, în timp ce muzica blândă a orchestrei răzbătea de dincolo de ferestre.

La ceasul acesta al serii, lumea se adună pe promenada care se șerpuiește de-a lungul falezei. Orașul pare că renaște, că își recapătă răbdător vlaga și strălucirea de odinioară. Tot soiul de artiști ambulanți stau răsfirați de la un capăt la altul al falezei, dansează, fac pantomimă, cântă la vioară sau la acordeon sau doar joacă acel straniu spectacol al statuetelor umane. Copiii se zbenguie, mamele își împing alene cărucioarele, bătrânii joacă table sau citesc, unii pictează, alții fac fotografii – iar marea, marea se sparge cu putere de stâncile gălbui, se lovește atât de tare de ele încât face spume și malurile arată de parcă cineva ar fi scăpat acolo pungi întregi de detergenți.

În larg, un vas imens de croazieră pare nemișcat. E luminat feeric, de parcă ar aștepta Crăciunul. Privindu-l, îmi aduc aminte de versurile frumoase ale lui Max Blecher: Iată ce vei vedea la mare/Vapoare ca niște capete de înecați cu țigara încă în gură/Visând, fumând, plutesc spre Istanbul/Pe țărm oamenii ca niște sinucigași scăpați de la moarte/Visând, fumând, se plimbă pe-nserat.

Plimbarea voastră o să se sfârșescă inevitabil în micul port de agrement al orașului, ascuns în spatele unei limbi de beton care iese în larg, ca un braț grijuliu care încearcă să protejeze micile ambarcațiuni albe, cu catargele lor subțiri, de întinderea înspăimântătoare a mării. Soarele se pregătește să apună. Cerul mai păstrează încă amintirea lui – o dungă arămie, îngustă, care se desenează peste spinarea clădirilor de pe faleză. În micul port, cei câțiva nori care stau încremeniți pe cer se reflectă pe luciul de smoală al apei. Tot peisajul pare rupt dintr-un tablou de Turner – culori vii, pastelate, amestecate de-a valma în aerul serii. Pe buza de beton a portului, e forfotă mare. Terasele elegante sunt pline de lume, de zgomote, de viață. Se simte în aer miros de scoici la plită, cafea prăjită și mentă proaspăt stoarsă. Se aud toate limbile pământului, iar pe fundal sunt toate muzicile pământului: muzică orientală, slow-uri feminine, beat-uri autiste și romanțe triste – o babilonie de acorduri și de voci. E semnul că oricine își poate găsi locul aici. Oameni, cu pielea arsă de soare, stau în tihnă, vorbesc, râd sau se însuflețesc – ca într-o epocă de aur, de calm și liniște. Vara, în orașul acesta, nu există loc pentru tristețe. Nu există loc decât pentru viață, pentru briza sărată a mării și pentru țipetele înfometate ale pescărușilor.

��=��l

#constanta #centrul vechi #tomis #ovidiu #cazinoul din constanta #moscheea carol I #marea #marea neagra #plimbare #cetatea tomis

0 notes

netedsistriat-blog · 8 years

Text

Hoteluri

Iubesc hotelurile fiindcă știu să spună povești. Nimic nu te poate învăța mai multe lucruri despre viață, despre zvâcnirile ei involuntare, fericirile scurte și tristețile fără motiv, așa cum o fac hotelurile. Fie că sunt hoteluri mici, cu coridoare liniștite și întunecoase, hoteluri elegante, cu mochete moi și mobilă din lemn masiv, hoteluri înalte, ultramoderne, scufundate în lumini de neon, cu așternuturi perfect apretate, toate știu cum spună povești.

La hotel, călătorul își trăiește propria sa singurătate. E închis într-un adăpost temporar. Departe de acel punct numit acasă, după ce a umblat toată ziua prin locuri străine, care nu aparțin micului său univers, călătorul se întoarce în camera de hotel, că să își petreacă noaptea, să pună capul pe pernă și să trăiască singurătatea, atât în viața de aici, cât și în cea de dincolo, cea a somnului. De multe ori, în camere de hotel, ascuns între așternuturi, în poziția fetusului care nu are chef să se nască, să existe cu totul în lumea reală, visez locuri familiare, spații în care am locuit pentru perioade lungi de timp, sau chipuri familiare, chipuri care sunt sau care au fost. Visul, în unele momente, e antidot pentru uitare, distanță, tristețe.

Nu există hoteluri fără călători. Există, cu certitudine, mai multe tipuri de călători. Călătorul fără voia lui. E genul sedentarului absolut. Casa, orașul, străzile, magazinele, chipurile pe care le vede zi de zi, toate acestea fac parte din ființa sa. Îl liniștesc. Să îl rupi de aceste lucruri, înseamnă să îi amputezi ceva care îi este vital, indispensabil. Sedentarul nu călătorește decât la nevoie – boală, decese, evenimente deosebite care au loc în alt loc decât în lumea lui. Și atunci când o face, eforturile sale par comparabile cu cele ale astronauților care se pregătesc pentru un sejur prelungit pe o stație spațială. Când sedentarul a ieșit pe ușa casei sale, întreaga lume se dislocă, devine un spațiu nefamiliar, amenințător. Pentru acesta, hotelurile sunt niște locuri aproape de neconceput. Tranzitate de o mulțime de suflete, bântuite de o mulțime de corpuri străine, ele sunt simbolul absolut al nefamiliarului. Ca la Freud. Acel sentiment al straniului, al ne-lumescului, care vine să îți invadeze lumea. Ele bulversează viața sedentarului. Îi dau insomnii, saltele nu sunt niciodată suficient de moi, prosoapele suficient de curate, camerele suficient de spațioase. Totul e ne-la-locul lui.

În cazul călătorului-profesionist, lucrurile stau exact pe dos. Oriunde s-ar afla, în lumea aceasta imposibil de largă, el se simte cumva acasă. Se simte astfel fiindcă are comportamentul unui colonizator. Pentru acesta, orice loc vizitat are valoare unui timbru pe care îl pui într-un clasor. E obișnuit să bifeze locuri, să viziteze obiective turistice, să epuizeze un spațiu și să îl consume. Până la urmă, ajunge să se simtă ca acasă oriunde s-ar duce. Din acest motiv, pentru acest profesionist al distanțelor, hotelurile sunt doar niște puncte de trecere, locuri de tranzit, borne, mejdine, mici spații în care se odihnește între două obiective turistice. Atâta timp cât sunt comode, curate și liniștite, le locuiește ca și cum ar fi eminamente acasă, dar le uită la fel de repede, de îndată ce s-a mutat într-un alt loc. Călătorul-profesionistul trece prin lume ca printr-un supermarket – vrea să le încerce pe toate, vrea să vadă totul, să pozeze totul, să arate lumii totul. Nimic nu lasă cu adevărat o impresie adâncă, gravă, asupra lui. După ce a bifat, trece mai departe.

Mai sunt și alte feluri de a trăi, de a locui în hoteluri. Am întâlnit odată în tren o doamnă care îmi spunea că i-ar plăcea să moară într-o cameră de hotel. Într-una luxoasă, cu ferestre mari, aflată la ultimul etaj, de unde să vadă cum se lasă noaptea peste oraș. A fost unul dintre cele mai poetice lucruri auzite vreodată. Cuvintele ei m-au făcut să iubesc hotelurile. Să mergi să mori într-un loc absolut străin. Hotelul ca și metaforă a lumii, sună banal, însă e un sâmbure mare de adevăr aici. Este ceva onest în aerul unei camere de hotel. Suntem mereu în trecere.

Hotelurile sunt locuri ale poeziei. Mai am și acum în nări mirosul liniștitor de clor pe care îl aveau coridoarele unui Ibis din Constanța. Cerul amenințător, de furtună, negru ca un creion dermatograf, pe care îl admiram de pe terasa unui Ramada, în Iași. Geamurile mari și frumusețea desuetă a Sibiului, sub lumina nopții, în timp ce tu stai complet gol în întunericul camerei și visezi de unul singur. Micul hotel de la Tulcea, în care nu eram decât eu și un cuplu clandestin în camera de alături și felul aproape mecanic în care aceștia făceau dragoste înainte de răsăritul soarelui. Verdele maiestuos al muntelui și aerul rece al dimineții la Brașov, biblia din sertar noptierei la Miercurea Ciuc, fetele tinere care băteau, în liniștea moale a coridoarelor pustii, la ușile unor străini la Galați, mirosul de croaissante proaspăt scoase din cuptor într-un decor luxos, în inima Clujului, visele paralizante într-o cameră sordidă de la marginea Moldovei. Mici fărâme de viață. Bucățele de ceva.

Cele mai frumoase lucruri pe care le-am scris vreodată au fost scrise în camere de hoteluri. Fiecare are propriul său fel de a îmblânzi distanțele și spațiile străine. Eu port mereu la mine un carnețel. Nu am obiceiul scrupulos să notez în el în fiecare zi. Doar atunci când alunec în acea stare incertă, aflată pe buza dintre realitate și vis. Îmi amintesc cum într-o iarnă am călătorit între Constanța și Tulcea, într-un decor absolut pustiu, alb, în care singurele de forme de viață erau monștrii eolieni care își roteau elicele prin aerul înghețat și șoimii zgribuliți, care scrutau peisajul, cocoțați pe bornele kilometrice. Sau catedrala veche, înconjurată de ziduri la fel de vechi, de la marginea Brașovului, a cărei curte era plină de brazi răcoroși și morminte de piatră acoperite cu iederă. Toate acestea sunt mici declicuri, porți către ceva care trebuie povestit. De fiecare dată, când se deschideau astfel de porți, ajuns în camera de hotel, începeam să scriu. Cu geamurile larg deschise, cu toate berile din minibar golite, nu mă opream decât târziu după miezul nopții.

Mi-am promis ca la un moment dat, înspre bătrânețe, când timpul va fi mai blând cu mine, o să fac un inventar al cărților mari care s-au scris în hoteluri. Nu îmi vin în minte acum decât Mary Angelou, Jack Kerouac, Arthur Miller, Thomas Wolfe, William Borroughs care au închiriat camere pentru scris în faimosul Chelsea Hotel.

Hotelurile sunt și locuri ale minciunilor. Sunt locuri în care, de pildă, ai mereu parte de zâmbete. Mici simulacre ale fericirii eterne. Ființele acelea aproape invizibile care îți servesc masa, te întâmpină după pupitrul recepției sau îți curăță camera, toate sunt zâmbitoare, afabile, indiferent dacă dai ochii cu ele la primele ore ale dimineții sau târziu în noapte, când te întorci în camera ta. Hotelurile au acest dar unic de a insufla credința că viața nu doarme sau nu se oprește niciodată. Și că e întotdeauna frumoasă și plină de speranță și chipuri surâzătoare. Diminețile, de pildă, pot fi uneori foarte triste, fiindcă ai ocazia să deslușești mecanismele acestei înșelăciuni bine meșteșugite.

Dimineața e momentul în care cameristele neobosite încep să curețe camerele care au fost eliberate și să le pregătească pentru alți oaspeți. Sunt aproape ca niște criminaliști care izolează și curăță de probe locul crimei. Își parchează pe coridor căruciorul doldora de prosoape curate, role de hârtie igienică, flacoane miniaturale de șampon, soluții de curățare, deschid larg ușa camerelor și primul lucru pe care îl fac este să arunce pe jos prosoapele și lenjeria care au fost folosite. Imaginea acestor artefacte albe, aruncate la grămadă pe mochetă, e pentru mine o metaforă a morții.

Atunci realizezi înșelăciunea. Oamenii vin și pleacă. Iar plecările acestea sunt mici semne ale morții. Sunt morți în miniatură. Așa cum e somnul sau sexul. Apoi vin alți oameni, care la un moment dat vor pleca și ei. Iar hotelurile știu cum să șteargă urmele celor plecați, să îi șteargă din memoria lor, să se igienizeze total de prezența acestor străini, ca să poată să primească alți străini.

Iar noi, ca locuitori temporari ai hotelurilor, nu vrem să știm că au mai fost și alții aici înaintea noastră. Am stat o dată la recepție lângă o doamnă care îi cerea recepționerei o altă cameră, pe motiv că pe unul din pereți erau niște urme ciudate. Eminamente, prezența sau amintirea prezenței celuilalt ne sperie. Umblând mult prin hoteluri, ajungi să te întrebi dacă suntem cu adevărat niște ființe sociale. Închiși, fiecare în camera sa, ca niște deținuți, fiecare cu solitudinea lui, trăim această eternă iluzie că noi, noi, noi, cu gândurile, dorințele, visele noastre, suntem importanți, contăm, avem un scop ascuns, un țel pentru care am fost hărăziți. Hotelurile știu să mintă. La fel ca femeile frumoase, care nu pot să iubească doar la singular.

Hotelurile sunt opusul lui acasă. Aici, totul se trăiește la intensități duble: tristețile, melancoliile, singurătățile, temerile care îți paralizează mușchii și îți usucă gura. Ele sunt antidot pentru autismul latent care zace în fiecare dintre noi. Oricât de mult am prețui vaga noastră libertare, suntem fără îndoială ființe mecanice, ale rutinei. Ne place să ne trezim în patul nostru, să bem cafeaua din cana noastră, să ne salutăm dimineața vecinii noștri, să ne facem cumpărăturile de la micul nostru chioșc de la colțul blocului. La hotel, nu există nimic al nostru. Totul e nou și străin. Cu toate acestea, spre deosebire de acel efemer acasă, ele sunt mult mai oneste. Așa cum nomazii erau mult mai onești decât agricultorii țâfnoși. Sau cum triburile amazoniene sunt mai oneste decât omul prea modern. Fiindcă ele își găsesc pretutindeni locul lor.

Lecția hotelului – să înveți să fii pretutindeni acasă. Și să fii maestru al propriei tale singurătăți.

ڈڈ=4�

#hotel #hoteluri #calatorie #calatorii #nomazi #blog de calatorie #blog de calatorii

1 note · View note

netedsistriat-blog · 8 years

Text

Vadu - Pământul apelor

E un început timid de vară. Soarele a strălucit toată ziua pe un cer limpede, însă dinspre mare bate un vânticel rece, ca un mesager al unor locuri care sunt tot timpul anului înghețate. Iarna nu pare chiar atât de îndepărtată, iar vara se încăpățânează să mai întârzie puțin . E un anotimp indecis.

Am pornit înspre Vadu. Spre pământul apelor – așa cum l-am denumit, în hărțile mele interioare. Las în urmă Constanța, sufocată de oboseala oamenilor care se retrag la apartamentele lor, după o zi lungă de muncă. Bulevardele ei largi sunt înfundate de mașini și claxoane. Ca în orice oraș mare, și aici simți acea nervozitate a oamenilor care sunt forțați să trăiască laolaltă și să împartă între ei un spațiu relativ mic. Infernul sunt ceilalți, cum spunea Sartre. Nimic mai adevărat. Însă eu mă îndrept acum înspre capătul lumii. Iar acolo nu locuiește nimeni. Sartre ar fi invidios.

Trec în viteză prin Mamaia. Stațiunea e încă pustie la început de iunie. Gondolele se plimbă goale, pe deasupra capetelor noastre, leneșe, așteptând agitația aceea pestriță și insomniacă a verii. Bulevardul acela larg, care taie bulevardul de la un capăt la altul, e aproape gol și piciorul scapă puțin pe accelerația mașinii. Motorul zvâcnește. Viteza e una dintre puținele libertăți care ne-au mai rămas. Oamenii tineri care mor pe șosele – unii îi numesc inconștienți. Eu îi numesc visători. Ei nu se grăbesc nicăieri, doar trăiesc acea minunată senzație de libertate pe care ți-o dă viteza.

Înainte de intrarea în Năvodari, un drum larg se deschide spre dreapta, de-a lungul imensei rafinării de petrol. Între pământ și ape stă un colos viu făcut din conducte strălucitoare, furnale care fumegă, turnuri de beton care se aruncă nerușinate înspre cer. Deasupra acestei vietăți de metal, care stă tolănită de-a lungul plajei, cu intestinele pe afară, zboară pescăruși albi, grași, amețiți de mirosul înțepător de benzină care umple tot aerul. Închid geamul, fiindcă nările au început deja să mă usture și îmi continui drumul.

Ajung în Corbu. Șoseaua e plină de oameni pe biciclete, mașini, căruțe trase de măgăruși pitici. Numele străzilor par să fi fost date de niște copii cu un acut simț al realității: strada Magazinului, a Lacului, a Viilor, a Farmaciei, strada Mării. Fiecare stradă își are referentul pe undeva prin apropiere. Nici măcar nu sunt niște străzi. Sunt ulițe prăfuite, înguste, care par să nu ducă nicăieri, făcute doar ca să înșele simțurile călătorilor. În dreapta mea, după cordonul acela îngust de case joase, ascunse sub coroanele unor copaci răcoroși, se deschide o întindere vastă de pământ și apoi, marea. Acolo vreau eu să ajung.

Drumul continua înspre o câmpie imensă, populată cu eoliene, ca niște păsări gigantice care au venit să colonizeze dealurile acestea pustii ale Dobrogei. Mi-l și imaginez pe Don Quichote, câte lupte ar fi avut de dus aici. Lupte cât pentru o viață. Însă eu părăsesc drumul și fac din nou dreapta. La câțiva kilometri, mă așteaptă niște amintiri mai vechi. În dreapta și în stânga mea, câmpuri nesfârșite de grâu, mei și porumb. Iar printre ele, solitare și senzuale, pâlcuri răzlețe de maci. Dar despre ei, o să vorbim puțin mai târziu. Nu întâlnesc nicio mașină. E un semn bun. Am lăsat lumea undeva în urma mea, acum mă îndrept către una dintre marginile ei.

Drumul urcă puțin și atunci văd pentru prima oară marea. O fâșie îngustă, de un albastru intens, așezată între azuriul spălăcit al cerului și verdele cuceritor al pământului. În primul an de școală, am vărsat pe parchetul de lemn al clasei o călimară cu cerneală. O pată albastră, întunecată, care a rămas multă vreme în locul acela. Marea are aceeași culoare. Ce înseamnă să călătorești. Amintiri atât de vechi, care ies la suprafață, ca niște bule de metan care se ridică de pe fundul întunecat al oceanului.

Îmi iese în cale indicatorul: Vadu. În dreapta mea, într-o vale, câteva ochiuri de apă strălucesc în lumina de seară a soarelui. O cireadă de vaci placide paște pe aceste pământuri înșelătoare. Curând ajung în dreptul combinatului, care se ridică amenințător pe marginea nisipoasă a grindului.

Combinatul de metale rare. Un sarcofag dreptunghiular de beton, cu gemurile sparte și curtea năpădită de buruieni, care rezistă arogant, ca o rană care refuză să se vindece, pe această buză a sălbăticiei. În anii 80, în acest loc, într-un secret total, se extrăgeau metale rare din nisipurile albe ale grindului: titan, zirconiu, uraniu, stronțiu. Metale rare din care se construiau miracole ale tehnicii moderne – rachete, centrale nucleare, panouri solare, stații spațiale. Acum e complet părăsit. Doar un paznic bătrân și o haită de câini au rămas stăpâni aici. Locul pare rupt dintr-o distopie. E un simulacru de sfârșit de lume. Te face să te gândești la lumea omului, care s-a sfârșit brusc, și locul ei a fost luat de regatul naturii. Dacă acest lucru s-ar întâmpla cu adevărat, probabil că lumea ar arăta exact ca locul acesta. Seara, ajuns în cameră, citesc că acest colos de armătură și ciment a fost ridicat pe locul unei foste cetăți otomane medievale: Karaharman. Numele sună atât de îndepărtat. Îl mai pronunț încă o dată: Karaharman. De multe ori, aici s-au luptat otomanii cu cazacii, încercând să apere gurile Dunării de acești năvălitori care dădeau buzna dinspre stepele sudice ale Asiei rusești. Iar înainte de cazaci și otomani, aici au fost romanii. Iar înainte de ei, grecii. Iar înainte de greci, niște oameni despre care nu mai știm aproape nimic astăzi. Doar marea pare să fi rămas eternă și neschimbată.

Las în urmă această ruină și continui drumul pe o potecă îngustă de beton, de lățimea unei mașini. Deschid geamurile și conduc cu grijă. Drumul e accidentat și din loc în loc, e crăpat. Nisipurile de aici sunt mișcătoare, peisajul e schimbător, pământul se deplasează, de parcă ar fi o țestoasă care se mișcă greoi dintr-o parte în alta. Las în urma mea ultimele semne ale prezenței umane. Stâlpi de electricitate, care întind, aliniați ca niște soldați, până la linia orizontului și se pierd acolo. Câteva buncăre de beton părăsite, gri, cu găuri în loc de ferestre, care îmi aduc aminte de cele câteva sute de buncăre construite de Stalin pe coasta adriatică a Albaniei, astăzi abandonate, lăsate în paragină, amintind încă de un război rece care nu a fost niciodată al nostru. Undeva, în depărtare, pe o coamă de pământ, e un mic perimetru împrejmuit, unde probabil că a fost amenajat un poligon de tragere. Se văd câteva vehicule militare, vopsite în verdele acela maroniu, dezolant și câteva antene radar. Curioasă îmbinare de sălbăticie și violență. Poate că au făcut dintotdeauna casă bună.

Deodată, apare un microbuz plin cu muncitori. Mă trag pe un refugiu de beton de la marginea drumului și îi fac loc să treacă. Șoferul bătrân mă salută, ducându-și mâna la cozorocul șepcii. Celelalte fețe din microbuz mă privesc ca și cum nu aș avea ce căuta acolo. Am pentru prima oară sentimentul că sunt un intrus. Îmi continui drumul. După o curbă mai strânsă, fâșia de beton se termină brusc. Îi ia locul o fâșie de nisip umed. Las mașina pe marginea drumului. Mă uit în jur, cu inima strânsă. De unde a apărut microbuzul acela? Nu avea cum să apară dinspre fâșia de nisip. Și nici de altundeva. Poate că a fost doar o nălucă. Sau poate că drumurile acestea care șerpuiesc printre ape, poate că ele totuși duc undeva.

Mă uit în jurul meu. Soarele de seară încă mai arde. Câțiva nori grași îi dau târcoale. Din lăstăriș, se aude un zgomot grav, ca de buhai. Nu îmi dau seama ce fel de animal scoate zgomotele acelea. Poate niște broaște. Sau poate un animal rănit. Sau o pasăre care își cheamă partenerul. Am lăsat combinatul mult în spate. Se vede mic și insignifiant de la distanța aceea. La fel mă simt și eu.

O apuc pe drum, sper să mă scoată la mare, știu că ea se ascunde după dunele de nisip care se întind la câțiva kilometri depărtare în fața mea. Picioarele se afundă în nisipul umed. A plouat mult în ultima vreme. Urmele mașinilor de teren care au trecut pe acolo sunt acoperite cu apă. Pe măsură ce mă îndepărtez de mașină, încep să mă simt din ce în ce mai singur. E un sentiment nou. Nu știu ce să fac cu el.

Sunt o formă de viață, pierdută pe întinderea aceea imensă, unde apa și pământul sunt într-o luptă continuă, unde peisajul nu este niciodată la fel, el fiind mereu la mila vânturilor, a ploilor, a furtunilor și a mareei. Continui să merg, însă mă tot uit în spate. Toată natura pare trezită la viață de venirea serii. Rândunelele fac acolade în aer, ciripesc și se avântă către văzduh, se rotesc, coboară, dispar în lăstăriș și apoi se ridică din nou în aer. Lupta neobosită pentru supraviețuire, pentru un loc sub acest soare bătrân. În dreapta și în stânga mea, cât vezi cu ochii, e numai stuf, papură, ochiuri de apă, dune de nisip, cordoane de pământ, sărături – pământ al apelor, inaccesibil oamenilor, cămin ocrotitor pentru atâtea vietăți sălbatice – șacali, șopârle, pițigoi de stuf, broaște țestoase, pitulice fluierătoare, șerpi de baltă, mierle, pițigoi albaștri, sticleți, ereți, privighetori de zăvoi. Toate își au casa aici, în acest loc care, prin geografia lui, îl lasă pe om neputincios.

Am din nou sentimentul acela că sunt un intrus. În primul rând, toată această singurătate a spațiilor deschise. E cumva diferită de singurătatea din orașe sau din inima pădurilor. În spațiul deschis, te simți lipsit de apărare, vulnerabil, mereu alert. Mă uit la ecranul telefonului. A pierdut semnalul. Acum o jumătate de oră, eram în inima orașului, captiv între străzile și blocurile sale, iar acum sunt la marginea lumii, complet singur. În al doilea rând, acest peisaj sălbatic și crud. Cruzimea acestui loc are ceva înspăimântător. Poate fiindcă este poate asemănătoare cu cruzimea pe care ți-o dă frumusețea. Nu e nicio diferență între acest cruzimea acestui peisaj vast, nesfârșit și cruzimea unei femei frumoase.

Aud deja vuietul mării. Vuietul acela neobosit și neîntrerupt al valurilor care se lovesc de țărm, se întorc în larg, se lovesc din nou și tot așa, într-un dans nesfârșit. Mă uit în spate. Nu mai văd mașina. Drumul e plin de bălți. La un moment dat, se înfundă. E complet acoperit de ape. O baltă puțin adâncă, pe suprafața căreia vântul desenează niște valuri mici ca niște solzi. Nu am cum să o ocolesc. Încerc un at drum, moale ca lutul proaspăt, dar și acesta se înfundă la un moment dat într-un zid de stufăriș și apă. Sunt dezamăgit. Mă uit din nou în jurul meu și mă simt încă o dată copleșit. Înțeleg parcă, printr-o stranie empatie, oamenii de stepă, oamenii de câmpie, oamenii spațiilor netede, care oriunde s-ar fi uitat, tot ceea ce vedeau era un spațiu nesfârșit și un cer care părea să nu se apropie niciodată. Mă întreb oare cum arătau visele lor?

Și acolo, pierdut între ape, mă așez pe o piatră acoperită cu licheni, care arată că o rămășiță dintr-un vechi altar păgân și mă întorc în timp. Numai așa, pot ajunge la mare.

Prima oară când am fost aici, a fost în urmă cu vreo 10 ani. Nu știam nimic despre locul acesta. Era jumătatea lui septembrie, vremea era deja rece, cerul era acoperit de niște nori joși, cenușii, și ploua mărunt. Am avut același sentiment de copleșitoare singurătate. Până în momentul în care am ajuns la dunele de nisip care ascundeau marea. Pe măsură ce le urcam, vuietul ei devenea mai puternic. Și într-un final, când am ajuns în vârf, am văzut-o: sălbatică, imensă, având strălucirea și limpezimea smaraldului. M-am simțit izbăvit, ca și cum o zeitate mi s-ar fi arătat în fața ochilor. Am fost copleșit de un extraordinar sentiment de recunoștință, fiindcă în acel moment m-am simțit liber. Și nu liber de ceilalți, liber de lume, ci cu adevărat liber – adică fără teamă de moarte. Și sentimentul acela a rămas viu până astăzi. Pe o plajă sălbatică, cu nisip alb, năpădit pe alocuri de tufe de varză de mare, plajă pe care zăceau aruncate, din loc în loc, aduse de furtunile din larg, trunchiuri de copac, lucioase, dezbrăcate de scoarța lor, chiar acolo am avut sentimentul că fusesem, măcar și pentru o clipă, izbăvit de moarte.

O artilerie de țânțari m-a trezit din visare. Era vremea să mă întorc în lumea mea. Soarele se ascunse deja după un nor. Cu inima ușoară, am făcut drumul înapoi. Deși copleșit de acel sentiment de singurătate absolută, nu aș mai fi vrut să plec de acolo.

În drumul de întoarcere, mi s-a deschis în fața ochilor un minunat lan de maci, pe care nu îl văzusem în când conduceam către spre Vadu. De obicei, lanurile de cereale sunt năpădite pe alocuri de pâlcuri de maci, de un roșu stacojiu. Însă aici, era invers. Cât vedeai cu ochii, sub un soare orbitor de seară, într-o lumină caldă, în fața mea se deschidea un câmp de maci. Și ceea ce era absolut fascinat la ei era culoarea lor. Dezmierdați de soarele arzător al Dobrogei, petalele lor aveau culoarea sângelui îngroșat, acel roșu închis, carnal. Tot câmpul avea aspectul unui adevărat carnagiu. Toată întinderea aceea avea ceva visceral, carnal, ceva care te neliniștea. Noaptea l-am visat din nou. Încă mă mai gândesc la el și acum.

��оZ�

#vadu #dobrogea #marea neagra #corbu #salbaticie

0 notes

netedsistriat-blog · 8 years

Text

Verde si caramiziu

Ce înseamnă să călătorești? Să te muți dintr-o parte în alta, fără să ai un scop anume. Să fii departe de un loc pe care te-ai obișnuit să îl numești acasă. Să vizitezi locuri, să descoperi lucruri și oameni, și apoi să le închizi într-un sertar al memoriei tale. Să fii cu tine și în același timp, să fii departe de tine însuți. Toate acestea sunt cuprinse în taina călătoriei și a drumului. Și chiar mai mult decât atât: să călătorești, în sensul nomad al cuvântului, înseamnă să fii pretutindeni acasă. În orice loc te-ai afla, să îl poți numi acasă și să nu te simți străin. Să știi cum să te rătăcești. Să fii un maestru al propriei tale rătăciri. Există un termen în franceză pentru a defini această stare: errance. Într-o traducere aproximativă – o rătăcire voită, o aventură a sinelui care se ascunde de el însuși.

Primăvară târzie. A plouat mult în ultima vreme, pământul e îmbibat de apă, și pare că a obosit să tot absoarbă apa care vine din cer. Tot peisajul e verde. E verdele crud al primăverii, tânăr, adolescentin, de o frumusețe necruțătoare. Aerul e parfumat cu miros de iarbă proaspăt cosită și ploaie, deși pe cer nu se vede niciun nor. Drumul șerpuiește amețitor. O fâșie îngustă de bitum care pare că se conformează la rotunjimile senzuale ale peisajului. Urc, mașina mică își ia avânt, se zbate, pentru ca mai apoi să oprească brusc, la apropierea unui viraj mai strâns. În urechi, mi s-a cuibărit un vâjâit, de parcă aș avea acolo un mic roi de insecte neliniștite. Alunec peste și printre dealuri.

Dealurile. Cele mai senzuale forme de relief. Și cele mai blânde. Dealurile sunt materne și sexuale în același timp. Materne prin felul grijuliu în care adăpostesc micile sătuce înghesuite la poalele lor, prin felul în care își hrănesc turmele răsfirate care se plimbă peste pășunile lor sau prin felul în care își cresc pâlcurile de pădure în văile mai adânci. Sexuale prin rotunjimile lor pline, fără de cusur. Și prin verdele lor luminos, care te îndeamnă să dorești. Sau să te gândești la vechile dorințe. Sau la cele care vor veni.

Este pentru prima oară când fac acest drum. Un drum întâmplător și plin de surprize. De la Mediaș spre Sibiu, șoseaua te poartă printr-un peisaj de basm. E basmul unei lumi care a apus de mult, lumea tihnită a vechiului Imperiu Austro-Ungar, unde lucrurile erau așezate după o ordine sacră. Urmele acestei ordini nu s-au șters în totalitate. Le regăsești încă în liniștea străduțelor pietruite ale sătucelor de deal, care se cuibăresc ca niște copii la sânul mamei, sub poalele fertile ale peisajului. Satele acestea par goale și nelocuite, însă ele sunt vii doar pe interior. În spatele porților de lemn înalte, în spatele obloanelor trase, dincolo de zidurile colorate în nuanțe pastel, acolo se ascund oamenii acestor locuri. Există aici, spre deosebire de alte regiuni din țară, un alt simț al intimității. Fiecare gospodărie în parte este o lume în sine, este de fapt o reflectare a ordinii universale, o copie fidela a acesteia. Un micro-univers închis în el însuși. Oamenilor din Transilvania le plac zidurile înalte, locurile fortificate, au nevoie de paveze care să îi ferească de lumea de afară, pentru ca lumea din înăuntru să fie cât mai trainică.

La fel, urmele acestei ordini le regăsești în spatele zidurilor fortificate ale bisericilor, cu clopotnițele lor înalte și semețe, cu vechile ceasuri care acum au stat, dar care înainte dădeau măsura timpului. În satele acestea, mulțumită acestor turle cu ceas, timpul a fost o invenție timpurie. Căci ce sunt oare ceasurile? Nu sunt numai obiecte care supraveghează cu atenție trecerea timpului, ci sunt mai mult de atât – sunt artefacte care ordonează scurgerea acestuia. Îl împart cu atenție în măsuri mai mici, îl divid și îl îmblânzesc. Dacă zgomotele metalice ale clopotelor anunțau de cele mai multe ori un pericol iminent, un dezastru sau o invazie străină, gongul ceasului era semnul binecuvântat al unei ordini inexorabile. Toate ceasurile acum au stat. Probabil că tocmai din acest motiv, în locurile acestea, totul pare încremenit.

La fel părea și cetatea țărănească Slimnic atunci când mi-a ieșit în cale, în timp ce coboram în viteză o vale abruptă. Cocoțată pe coama unui deal, impunătoare, cetatea domina întreg peisajul cu zidurile ei groase și clopotnița înaltă. Însă nu poziția aceasta semeață a fost lucrul care mi-a atras atenția, ci coloratura ei extrem de vie. Zidurile înalte erau ridicate în întregime din cărămizi de maroniu aprins, crud, acoperite pe alocuri de vegetație și licheni. În lumina aceea caldă a amiezii târzii, cetatea părea vie. Mi-am continuat drumul, cu ochii în retrovizoare. Era tot acolo, aveam impresia că mă cheamă. Am apăsat frâna, am virat brusc în mijlocul drumului și am făcut cale întoarsă.

Ca să ajungi la ea, trebuia să urci o potecă de pământ abruptă, de-a lungul laturii ei nordice. Privită de acolo, de aproape, impresia era una cu totul diferită față de impresia inițială – cetatea părea abandonată, o adevărată ruină care se încăpățâna să existe. Zidurile ei exterioare erau năpădite de o iarbă abundentă, înaltă și un cal păștea plictisit în fața porții pe unde se intra în perimetrul cetății. Pentru câteva momente, am fost dezamăgit.

Am ocolit însă zidurile cetății, căutând intrarea. În cele din urmă, după un ocol lung făcut la umbra zidurilor vechi, am găsit-o cu greu. Era o poartă mică, ca o spărtură dreptunghiulară în zid, la care ajungeai după ce urcai trei trepte șubrede din lemn, așezate direct pe o întăritură de pământ. Era o intrare complet diferită de ceea ce văzusem până atunci, toate cetățile mari având porți somptuoase, din lemn masiv și țâțâni din fier forjat. Însă aceasta era o mică cetate țărănească, care folosea drept adăpost și refugiu în cazul unei invazii. Îmi imaginez ce extraordinară stare de liniște și pace putea să ofere vederea zilnică a acestor ziduri pentru locuitorii care trăiau pe aceste meleaguri pe la începuturile mileniului, când a fost ridicată cetatea și aceste pământuri au început să fie măturate de hoardele tătare.

Am ajuns în curtea interioară după ce am traversat, puțin aplecat de spate, un mic portic întunecos. Prima senzație a fost aceea de explozie de culoare, iar ochii obosiți de drum au avut nevoie de câteva clipe să se acomodeze cu această intensitate. Verdele aprins, tânăr al ierbii proaspăt cosite părea că strălucește, sub lumina puternică a soarelui, înconjurat de brâul acela înalt de cărămizi roșiatice, care nu mi s-au părut niciodată mai nobile și mai expresive.

Peste tot în jurul meu era o liniște adâncă, întreruptă din când în când de țipătul corbilor care se mutau, neliniștiți, de pe un zid pe altul. Forfota șoselei nu ajungea până acolo. Dacă secole la rând, rolul acestei cetăți fusese acela de adăpost pentru oamenii satelor din jur, în zilele acestea ea servea drept refugiu pentru liniște, istorie și un anume sentiment al continuității.

Însă farmecul distinct al acestui loc aveam să îl descopăr puțin mai târziu, când cetatea s-a trezit la viață, ca un urs somnoros, deranjat din hibernarea lui niște de oaspeți nedoriți. Într-adevăr, sentimentul pe care îl avusesem cu câteva minute în urmă, când zărisem locul de la șosea începea să se facă simțit din nou – cetatea era cu adevărat vie.

În mijlocul curții interioare, pe o fâșie îngustă de pământ, care cobora lin de la temelia clopotniței, o mână grijulie plantase răsaduri dese de salată, roșii și plante aromatice, care creșteau în bună armonie și la umbra unor meri pitici. La ceva distanță de grădiniță, ca o spărtură masivă în zid, după o ușă de lemn, se deschidea o încăpere rece și întunecoasă. Pe ușă era prinsă o coală albă pe care cineva scrisese, cu litere negre: camera împăcării. Am privit curios înăuntru, fără să intru. Podeaua de pământ era acoperită cu carpete subțiri, de mai multe culori, care formau un mozaic dezordonat. În fundul încăperii, pe toată lungimea peretelui, era abandonată o canapea masivă, pătrățoasă, peste care fuseseră așezate multe pături roase și decolorate. Toată canapeaua era acoperită cu păpuși de plastic, care erau așezate fie în picioare, fie în fund și se uitau la mine, cu niște ochii lucioși de plastic.

Nu am intrat înăuntru, fiindcă voiam să păstrez sentimentul acela de căldură și lumină care pusese stăpânire pe mine la intrarea în cetate. Mi-am continuat plimbarea prin grădină, ca să descoper și alte urme de viață. Le-am găsit în cele mai neașteptate locuri. Pe latura nordică a cetății, sub niște bolți înalte, fără acoperiș, pe locul a ceea ce fusese odinioară o capelă gotică, era improvizat un mic țarc cu sârmă zincată, unde erau închise laolaltă gâște, curci și găini, alături de un câine negru, zdrențăros, care a început să latre din momentul în care m-a văzut.

Soarele se ascunsese pentru câteva momente după un pâlc de nori, însă intensitatea culorilor rămânea la fel de puternică. Stăteam în mijlocul unei foste capele, cu picioarele adânc înfundate într-o iarbă de deasă și priveam înspre bucata dreptunghiulară de cer de deasupra, frumos brodată pe margini de formele rotunjite ale pilonilor de cărămidă, peste care crescuse o vegetație pitică, și am început să înțeleg puțin din ambiguitatea felului în care oamenii acestor meleaguri, cu mai bine de un mileniu în urmă, au adoptat creștinismul care emana dinspre cetatea Romei. Deși un simbol al credinței în Dumnezeu, locul acela avea aerul unui altar păgân, al unui loc de închinăciune pentru niște zei străini. După aceea am citit că, la momentul zidirii cetății, acolo fusese așezată o fostă capelă gotică, care a fost distrusă de-a lungul multelor asedii pe care le-a suferit cetatea. Iar esența goticului a fost tocmai această încercare de a apropia mai mult credința de natură, de materie și de a o scoate din abstracție, din spiritul ei just, matematic.

Înainte de a pleca, m-am urcat în clopotniță. O doamnă scundă, corpolentă, trecută de 40 de ani, cu o voce blândă, mi-a arătat drumul spre intrarea în turn. A avut o singură rugăminte, să nu trag clopotele. Pe vremuri, clopotele se trăgeau doar în caz de asediu sau alte nenorociri, ne-a spus ea. Însă vremurile acelea nu mai sunt, mi-a zis ea, cu zâmbetul pe buze. Zgomotul clopotelor, metalic, intens, care umplea văzduhul era atât de ambivalent: chema atât la rugăciune și la meditație, dar în același timp, chema la adăpost și te proteja în fața pericolului.

Am urcat în turn pe niște scări înguste de lemn crud. Plafonul turnului era bătut în bârne subțiri de lemn și scârțâiau la fiecare pas pe care îl făceam. Clopotele stăteau cuminți la locul lor și singurul lucru care anunța că nu erau pe deplin adormite erau funiile care se strecurau, printr-o gaură în podea, până la baza turnului. Ulterior am aflat că acestea nu erau clopotele originale, că ele fuseseră furate în timpul celui de-al doilea Război Mondial și fuseseră înlocuite după terminarea acestuia, cu sprijinul locuitorilor din sat și al statului român.

Privit de sus, interiorul cetății părea o bucățică de rai. Și de istorie. Probabil că așa arăta viața acelor locuri și acum câteva sute de ani. La picioarele zidurilor, se întindea leneș satul cu acoperișuri din țiglă decolorată, șoseaua care își vedea liniștită de șerpuirea ei și peisajul vălurit, care se întindea până departe. Pe cer apăruseră și mai mulți nori și am adulmecat din nou miros de ploaie. Tot aerul era acum electric și parcă vibra. Singurele urme de viață, de la înălțimea aceea, erau semnalele acelea intense ale greierilor care se ascundeau în iarbă și fumul care se strecura alene, subțire, din hornul unei căsuțe care era lipită chiar de intrarea în cetate.

De la înălțimea aceea, istoria era departe. Foarte departe. Iar rolul acestor ziduri părea acum să fie acela de a adăposti o frântură dintr-o lume care a apus demult. Vechile imperii și vechile pericole au dispărut, doar zidurile acelea mâncate de vânt și umezeală mai purtau amintirea lor. Însă istoria nu se oprește niciodată, mai ales în partea aceasta de lume.

Când am coborât spre ieșire, aceeași doamnă ne aștepta în dreptul ușii. I-am spus că cetatea e printre cele mai frumoase locuri pe care le-am văzut în România și ea a râs. Mi-a spus că ar vrea să vadă și alte cetăți, mult mai mari și mai frumos aranjate. Am zâmbit. Nu știa ce comoară ascunde locul acela. Călătorii știu întotdeauna mai multe lucruri decât cei care stau locului. Și tocmai de aceea, par să poarte cu ei acea boală subtilă a melancoliei. Din casă, se auzeau plânsete de copil mic. Am întrebat-o dacă locuiește acolo. Mi-a spus că da. Ea are grijă de cetate, încasează taxa de intrare și le povestește vizitatorilor istoria acestor locuri. Am privit-o cu un soi de invidie amestecată cu nostalgie. Locul acela nu ar trebui să dispară niciodată. Apoi mi-am luat la revedere de la ea, și am ieșit din cetate, nu înainte de a mai arunca o privire înapoi.

La coborâre, calul nu mai era acolo iar în poartă își făcuseră apariția doi motocicliști bătrâni, cu niște bărbi patriarhale, îmbrăcați de sus până jos în piele, de parcă ar fi avut uniforme. Uniforma de drum. I-am invidiat și pe ei. În acel moment, erau oameni liberi. Și genul acesta de libertate e rar. Tu, drumul, motorul, cerul și multe locuri minunate, care te înveselesc sau te întristează deopotrivă. Călătoria înseamnă nostalgie. Nu e doar mișcare în spațiu. E și mișcare în timp. Între acum și atunci, între acum și apoi, între acum și acum.

obabiR�N ~�

#drumuri #cetatea simlic #cetati #romania #transilvania

0 notes