nicolaeion - Tumblr blog

[nicolaeion]

Despre "sfânta" Rusie

Trăind în cea mai mare și bogată țară din lume (peste 17 milioane km2, beneficiind din abundență de absolut toate resursele naturale imaginabile), rușii vor să ne convingă de rezonabilitatea și dreptatea judecății lor, ei, care în ciuda tuturor acestora, trăiesc încă în lumea a 3-a. Ei au creat un mutant pe nume Ucraina, iar acum vor să-l doboare. În ambele cazuri au crezut că au dreptate, în ambele greșesc. În loc să-și angreneze poporul pe o cale a educației și dezvoltării reale, Putin, marele conducător, îl introduce într-o nouă eră a sărăciei și izolării diplomatice. Rusia a devenit din nou marea sperietoare a Europei, repetând greșelile de marketing ale bolșevicilor. Rușii se plâng de bazele NATO, dar înfrângerile de care au parte se petrec la un cu totul al nivel - la nivel de marketing. Americanii te cuceresc cu numeroasele brand-uri, cu stilul lor de viață consumerist și cu democrația lor dirijată. Rușii în schimb au rămas la strategia pumnului: îți băgăm pumnul în gură ca să faci cum vrem noi. Ori această strategie nu mai funcționează în lumea de azi, și, de fapt, nu a funcționat niciodată pe termen lung. Îmi amintesc când, în anii trecuți, oficiali (!) ai rușilor declarau cu emfază că în câteva zile ajung cu tancul la București, și, toate aceste declarații stupide, în contextul unor banale neînțelegeri diplomatice. Aceasta este diplomația rusească a pumnului în gură. Între timp, sute de mii de oameni morți, de ambele părți, pentru un război din care singurul câștigător este, încă de la început, SUA și Occidentul. Putin ori este cel mai mare ipocrit, ori este cel mai mare prost. Chiar dacă Rusia va câștiga războiul, nu va mai avea niciodată aliat în vest, iar fără aliat în vest, rușii ar fi vorbit azi germana.

Prin mediile noastre ortodoxe, mai retrograde, circulă încă ideea sfintei Rusii care luptă împotriva balaurului occidental al haosului moral. Numai că rușii înșiși sunt un haos moral. Cu noi numai ortodox nu s-au purtat, de la începutul relațiilor cu țările române și pâna azi. Frăția ortodoxă ruso-română există doar în mintea unor exaltați, neavând niciun fundament real. Ori de câte ori au avut ocazia, rușii ne-au tratat ca pe niște păgâni, fiind ei înșiși, de fapt, păgânii. Pilda se află înaintea ochilor noștrii: Basarabia - un stat abrutizat, eșuat, rusificat, unde cultura română a fost călcată în picioare secole la rând. Așa cum au făcut-o de atâtea ori, rușii au inventat o nouă nație, un nou popor, după chipul și asemănarea rușilor. Aceasta este lumea rusofilă: asimilarea prin abrutizare, menținerea prin prostie. Excelența este atinsă atunci când, cei călăriți de ruși în acest fel, năzuiesc tot la aceștia ca la niște salvatori, căci "tot înainte era mai bine".

Scriu toate acestea nu de pe poziția unui rusofob, ci de pe poziția unui creștin-ortodox. Scriu cu durerea sufletească pe care acest mare vecin al nostru ne-a cauzat-o de atâtea ori, datorită unei mândrii drăcești - aceea de a cuceri lumea întreagă, de a revendica tot. Astfel de poftă diavolească nu poate lăsa în urmă decât ruină și dezolare, iar, în cele din urmă, căderea agresorului însuși. Scriu cu durere sufletească gândindu-mă la toți sfinții ruși, și la oamenii cumsecade care încă mai viețuiesc printre edificiile umbroase ale țarismului ignorant și comunismului criminal. Dar, acești sfinți ne surprind cum ne surprind florile crescute în colțurile strâduțelor murdare și abadonate, înghesuite de pereții ciuntiți, ai unor palate odată glorioase. Căci acolo unde abundă păcatul, harul abundă mai mult (după cum spune sfântul Pavel).

[nicolaeion]

Raiul pentru mine: pământ înzăpezit, fulgi mari si rari, ceață senină, lună fadă (semn că nu ne-a uitat). 

Mi-l imaginez pe Moș Crăciun navigând prin văzduh cu renii îmbujorați, copiii de odinioară colindând prin sate cu căciulile ciobănești peste urechi, ulițele gălăgioase cu femeile ce coc cozonaci, nădușite de căldura lemnelor arzând în cuptoare. Iar, puțin mai încolo, o peșteră peste care veghează o stea cu lumină caldă. Este parcă steaua colindețelor, ținute de un înger văzut numai celor binecuvântați. 

Eu în Ierusalimul adormit, eu cu păstorii alergând să vedeam mântuirea oamenilor, făgăduința bucuriei veșnice, a faptului că va fi pururea Crăciun. Ieșind din peșteră, mă văd sub brad, copil, uitându-mă printre crengile cu luminițe ca printr-un labirint la capătul căruia un mister mă așteaptă. Moș Crăciun întărește misterul, mă încredințează de nemurire. 

Sunt iarăși cu familia în satul primordial, al tuturor celor ce s-au întors la viață. Se revarsă cuvintele în suflete, și sunt mai român ca niciodată. Cuvântul izvorește din suflet și se oprește în suflet. Suntem toate sufletele un suflet ce cuvântă. Priveghem toți în jurul Peșterii, de unde Copilul ne binecuvântează cu gânguirile Sale. Steaua luminează, îngerii se bucură  în văzduh, Moș Crăciun trece și el, pe undeva mai aproape de capetele noastre și își oprește sania pentru a lua darurile de la Dăruitorul tuturor darurilor. În iubirea ce se revarsă de la prunc, suntem toți una, pentru totdeauna. Apoi, miros de brad, sat, munte, lună, ninsoare, strămoșii, îngerii, Maica Domului, Hristos - eternitate. Cum să Te cuprindă mintea mea? Cum să exprim ce aștept eu de la făgăduințele Tale, când dorurile mele sunt un buchet atât de bogat, din flori atât de diferite?  

[nicolaeion]

Judeo Christianity, an exceptional evil on earth, its morality is killing humanity, pursuing a policy of genocide in the world. The bible justifies racial superiority, Jewish nationalism, their superiority over other peoples, inequality between men and women, inequality between children and their parents, incest, pedophilia , slavery, murder, like an execution. this is an exceptional evil.

I can agree with you if you bring enough proof. You just affirmed something, a personal opinion, without proof.

I believe that both Judaism and Christianity represent pinnacles of morality in world's history. You won't find a more profound morality, in any philosophical current or religion, than in Christianity. The jewel of all moral law is the following: love your enemy. I know that Mohamed fought against his enemies, but I know that Jesus forgave them while suffering on the cross.

Inequality between men and women is inherent to their nature. Historically, human relations improved significantly with the apparition of Christianity (including the status of women, of slaves, professional ethics etc. etc.). Overall, your "question" looks more like a raging delirium to me.

[nicolaeion]

Considerații asupra comerțului cu sclavi negrii

 În primul rând, cred că această temă atinge o coardă foarte sensibilă a societății actuale, de vreme ce implicațiile ei încă se fac puternic resimțite în societatea occidentală, în special printr-un ciudat curent de direcție inversă originalului. Dacă în vremea debutului comerțului occidental cu sclavi negrii, se formase o părere generală a superiorității rasei albe (față de toate celelalte rase, nu numai față de negrii), acum asistăm la un fel de penitență a Occidentului față de trecut, iar rasa albă este cumva pusă la urma tuturor raselor de albii înșiși. În special de femei vopsite în culorile curcubeului, ce-și expun sânii la diverse proteste. Totuși, dacă fenomenul s-ar limita la aceste femei isterice, nici nu ar merita menționat. El însă a cuprins într-un mod subtil întreaga politică internațională, a căror manifestări, pentru românul de rând, se pot găsi în filmele hollywoodiene: Wakanda Forever, The Woman King, The Little Mermaid, Rings of Power etc.

Wakanda Forever preaslăvește o cultură fictivă a popoarelor negre, ce trăiesc într-o Africă foarte avansată dpdv tehnologic. Indivizii care altătuiesc populația din Wakanda sunt un fel de naziști negrii (Da, incredibilă pereche de termeni!).

The Woman King fabulează despre o armată a regatului african Dahomey, alcătuită exclusiv din femei, care vezi-Doamne, ar fi eliberat sclavi și ar fi luptat cu înverșunare pentru independența regatului. Ori realitatea istorică este cu totul alta: femeile au fost înrolate în armata regatului Dahomey nu pentru că erau mai războinice decât bărbații, ci pentru că nu mai existau bărbați în stare de luptă datorită pierderilor masive din războaiele precedente; În realitate, acest regat Dahomey a fost unul dintre principalii furnizori de sclavi pentru traficanții europeni, majoritatea fiind prizonieri de război capturați de la popoarele vecine; Acest trafic de sclavi al regatului Dahomey a continuat și după interzicerea lui de către imperiul Britanic, încât britanicii s-au văzut nevoiți a îngădui cucerirea regatului de către francezi, tocmai pentru a opri traficul de sclavi. Francezii s-au executat rapid și au învins decisiv și ușor armata de „amazoane” ale regatului Dahomey.

The Little Mermaid, un re-make al clasicei povești cu sirena Ariel a lui Walt Disney, a transformat-o pe sirena albă-roșcată, într-o sirenă neagră cu trese. Desigur, rațiunea invocată este lăudabilă: și fetițele de culoare au dreptul să viseze a fi sirene, prințese etc. Dar, de ce să schimbăm rasa unui personaj consacrat, în loc de a crea unul nou? Pe fundamentul acestei rațiuni lăudabile, se construiesc de fapt niște mijloace perfide (ceea ce neo-marxiștii ar numi „cultural apropriation” – însă doar atunci când o fac albii !).

În sfârșit, Rings of Power este un fel de continuare anacronică a Lord of The Rings, în stilul neo-marxist susținut financiar de Amazon. Elfii au devenit negrii (Tolkiens i-a creat albi), femeile au devenit combatante principale (Galadriel a fost transformată într-o blondină ambițioasă, care ar vrea să devină CEO și să ajungă la paritate salarială cu masculii asupritori), iar bărbații sunt toți castrați (niște eunuci nesiguri, vai-de-mama-lor).

Toate acestea, și multe altele, sunt efectul de recul al comerțului cu negrii din secolele precedente. Acest comerț trebuie să constituie subiectul principal ar articolului de față, însă am simțit nevoia ca înainte să fac o incursiune în contextul actual pentru a se înțelege mai bine deviațiile ciudate în care trăim, care, în ciuda pretenției inițiatorilor și susținătorilor, nu sunt justificate istoric.

În primul rând, la nivel european, în comerțul cu sclavi au contribuit exclusiv națiunile occidentale: Spania și Portugalia în prim plan, apoi Olanda și Anglia care au preluat ulterior hegemonia. De asemenea, au mai contribuit: Franța, Belgia, Germania (Prusia), Italia și alte stătulețe care acum nu mai există. Restul Europei (și a rasei albe) a avut alte preocupări. În cazul românilor, în acele timpuri, ei se îngrijeazu de păstrarea ființei naționale înainte amenințărilor otomane, habsburgice, rusești etc. Alături de europeni, la acest comerț cu negrii, au participat masiv și Americanii (care au preluat conducerea către sfârșitul secolului 18) și arabii (în special cei din Oman) care tranzacționau negrii cu mult înainte de a li se năzări europenilor ideea.

În al doilea rând, comerțul cu sclavi nu ar fi fost cu putință fără contribuția negrilor înșiși. De fapt, încă înainte de venirea europenilor, negrii se supuneau între ei, existând aproape peste tot instituția sclavajului. Când europenii au ajuns în vestul Africii, și au început să dea negrilor băuturi spirtoase (rachiu francez și rom), flinte uzate, praf de pușcă, mărgele și confecții de slabă calitate, africanilor le-au plăcut atât de mult, încât începuseră să construiască depozite cu sclavi pentru dispoziția ambarcațiunilor europene. După interzicerea comerțului cu sclavi, regii africani au ajuns să se roage (la propriu) de britanici pentru repornirea lui. Britanicii le dădeau regilor africani rente anuale, pentru a nu mai tranzacționa sclavi. Aceștia luau rentele, însă tot mai tranzacționau sclavi de fiecare dată când se ivea oportunitatea.

În al treilea rând, trebuie spus că nu toți sclavii ajungeau cu de-a sila pe corăbiile europene. O parte dintre ei fugeau de foamete. Astfel, unii părinți își videau copiii traficanților europeni (prin intermediari africani), pentru a scăpa copiii de foamete și, de asemenea, pe ei înșiși. Avem un exemplu recent pentru a susține viabilitatea acestui model: criza siriană. Păi sirienii plăteau cărăușilor turci zeci de mii de euro pe persoană pentru a fi duși în Europa. Aceștia îi purtau pe sirieni în cele mai insalubre condiții pentru a scăpa de vigilența grănicerilor. Păi nu era și ăsta tot un trafic de sclavi până la un anumit punct?

În al patrulea rând, cel puțin în primele două secole ale traficului, rata mortalității între albii care munceau ca marinari pe corăbiile cu sclavi era mai mare decât a mortalității sclavilor (undeva la de două ori mai mare, după cum sugerează Mannix și Cowley). Mai mult decât atât, căpitanii de vase preferau uneori să scape, într-un fel sau altul, de marinari (chiar prin omucidere) înainte de ajungerea în portul de destinație, deoarece în acel moment marinarii ar fi urmat să-și primească lefile. În schimb, aveau mai mare grijă de scalvi, întrucât aceștia însemnau profit. Deci, pentru căpitani, sclavii erau active, pe când marinarii erau pasive.

În ultimul rând, după aparențe cel puțin, este vrednic de menționat faptul că traficanții arabi erau mult mai cruzi față de sclavi decât europenii. Între timp, arabii continuă să facă trafic de sclavi într-un mod legal: a se vedea muncitorii indieni din bogatul Dubai și alte orașe/țări arabe petroliere (există suficiente documentare online).

 Acestea fiind spuse, trebuie să ne întipărim în memorie patru lucruri:

1.       Că traficul de sclavi nu a fost așa cum ni se prezintă astăzi, o cruzime gratuită a albilor față de negrii bazată pe vreo concepție rasială. Teoria rasială a apărut mai târziu, și niciodată nu a fost universal îmbrățișată.

2.       Că la acest trafic au luat parte doar anumite țări europene (România în niciun caz), și că el a fost susținut masiv de anumite regate africane – inclusiv de Dahomey (a se vedea mai sus).

3.       Că aceste țări care au practicat masiv sclavajul, și care și-au construit imense capitaluri pe seama lui (poate despre acest lucru o să scriu cu altă ocazie): SUA, Angla, Franța, Olanda etc. sunt cele care acum ne dau nouă lecții de democrație și capitalism (ironia sorții sau stupiditatea românească!?).

4.       Că negrii au fost nu numai victime, ci și complici. Aceeași negrii pretind acum că economia lor a stagnat datorită europenilor (fals), și, culmea tupeului, continuă să emigreze masiv în Europa și SUA, în țări foste-asupritoare.

 Vedeți dumneavoastră, există a diferență enormă între propagandă și realitate. Să deschidem ochii. Românii nu au nicio datorie morală față de nicio țară africană, și nici nu au nimic de învățat bun de la vreo țară occidentală.  

 Mai vreau doar să menționez câteva detalii despre comerțul cu sclavi, pentru a nu se crede că nu cunosc suferința imensă a oamenilor ce au ajus să fie tranzacționați asemenea vitelor.

În general, traficanții europeni înghesuiau cât mai mulți africani pe corăbii, mult peste limitele rezonabile. Uneori, sclavii nu aveau loc să se ridice în picioare, sau să se întoarcă de pe o parte pe alta în timpul somnului (ceva similar s-a întamplat și în temnițele comuniste – a se citi „Imn pentru crucea purtată – Virgil Maxim). Când voiajul se prelungea mai mult decât fusese planificat, o parte din sclavi erau aruncați peste bord (încătușați), pentru a se scuti corabia de un număr de guri de hrănit. O parte din sclavi intrau într-un șoc psihic care-i făcea să refuze orice mâncare și băutură, sfârșit prin a muri de inaniție. Ba chiar, o parte dintre ei, deși hrăniți bine, mureau de un fel de „dor de casă”. Cum ar fi spus înaintașii noștrii – mureau de „inimă rea” (probabil cei de azi ar spune de depresie). Cei mau mulți mureau însă datorită epidemiilor declanțate pe navă (variolă, de exemplu). De cele mai multe ori, pe parcursul călătoriei Africa-Indiile Apusene, un oarecare procent de sclavi mureau pe drum (o medie de 15-20%). Traficanții erau deplin conștienți de asta, însă știau și că supraviețuitorii aveau să aducă un profit mai mare decât pierderile. Deci pierderile erau „asumate” dpdv financiar.

De multe ori, trupurile sclavilor morți rămâneau printre cei încă vii, fiind scoase și aruncate peste bord abia la multe zile după deces. În înghesuiala pomenită, ne dăm seama de condițiile groaznice de trai a sclavilor în aceste corăbii ale morții. Unii dintre sclavi mureau din cauza hipoxiei (lipsa oxigenului) – adică prin sufocare datorită aglomerației și lipsei de aerisire. Aceasta se întâmpla mai ales în vreme de furtună, când sclavilor nu li se permitea ieșirea obișnuită pe bord. În tot timpul călătoriei, bărbații erau încătușați doi câte doi. Familiile erau despărțite, soții vânduți separat, copiii vânduți separat șamd. Cei mai mulți nu se mai revedeau în viața aceasta.    

  Toate informațiile istorice prezentate aici se bazează pe cartea: Corăbiile Negre -  DP Mannix și M Cowley, 1968, ed. Științifică (pe care o recomand).  

[nicolaeion]

Despre Sf. Porfirie Kavsokalivitul

Dați-mi voie să vă înfățișez un exemplu al faptului că necunoscute sunt căile Domnului. Să vă arăt că ale Lui căi nu sunt ca ale noastre, iar gândurile noastre nu sunt asemenea gândurilor Lui. Iar ce noi socotim ca binecuvântare nu este ca atare, și ce socotim ca necaz e de fapt binecuvântare. Vă rezum o întâmplare din viața sf. Porfirie Kavsokalivitul (1906-1991), pe care a povestit-o el însuși.

Într-o dimineață, părintele Porfirie, după obicei, a apucat calea bisericii de la Policlinica din Atena, unde slujea. Deoarece casa unde stătea era situată pe un teren accidentat și abrupt, în acea dimineață părintele a căzut și și-a rupt piciorul. 

La vreo 15 zile de la accident, privind părintele la piciorul fixat în ghips, i s-a descoperit că piciorul nu fusese fixat bine, încât oasele aveau să se sudeze strâmb. Așa că spune asistentei, aceasta spune profesorului care l-a operat șamd. Profesorul spune că n-are popa de unde să știe, ca el, profesor fiind, știe mai bine, că a văzut pe radiografie etc. etc. Părintele Porfirie a insistat spunând că i s-a fixat piciorul greșit, refuzând să mănânce până ce nu va fi verificat iarăși cu ajutorul radiografiei. În cele din urmă doctorul cedează, și vede pe radiografie ceea ce părintelui Porfirie îi fusese descoperit: că piciorul nu fusese bine fixat, și că începuse deja să se sudeze strâmb.

Așa a rămas părintele Porfirie aproximativ 2 luni în spital. La capătul acestor două luni, doctorul i-a recomandat să poarte baston. Într-o zi, aflându-se în biserica unde slujea, părintele Porfirie o trimite pe sora dânsului să-i cumpere un baston. Nu apucă aceasta să plece, că vine o credincioasă întrebând de icoana sfântului Gherasim. Aceasta avea la ea un baston cumpărat de la Ierusalim, pe care sf. Gherasim, prin vis vestindu-i, i-a poruncit să-l aducă în acel loc. Desigur, totul s-a lămurit când femeia a aflat că părintele Porfirie era cel ce avea nevoie de baston, iar sfântul Gherasim, precum fac sfinții, i-a făcut un cadou. 

Vedem în această întâmplare reală modul în care lucrează Dumnezeu - paradoxal pentru mintea omenească. Părintele Porfirie cade și își rupe piciorul (nu putea Dumnezeu să-l fereasca?), dar apoi Dumnezeu îi descoperă că piciorul fusese pus strâmb. Ba chiar îi trimite și un baston prin sf. Gherasim, pe care sf. Porfirie avea să-l păstreze toată viața și care este făcător de minuni. Vedem iarăși și iarăși cum se adeverește duelul dintre Dumnezeu și satana, înfățișat în cartea lui Iov: Şi Domnul a zis către Satan: "Îl dau în puterea ta! Numai nu te atinge de viaţa lui" (Iov 2,6). Este vorba de birunța vrăjmașului prin propriile sale mijloace.

[nicolaeion]

Diferența dintre genotip și fenotip la Facere

Astăzi am fost întrebat de un prieten dacă bărbatul, conform relatării biblice, are o coastă în minus față de femeie. Și mi-am dat seama că mulți fac o eroare în această privință, desigur nevinovată, de vreme ce doar cineva care a studiat biologia știe diferența între genotip și fenotip. Pe aceasta o voi explica aici pe scurt. 

Știut este că Dumnezeu, în a șasea zi a Creației, făcându-l pe Adam, a spus că nu este bine ca Adam să fie singur. Așa că a adus somn greu asupra lui Adam (și anestezia generală este tot un fel de somn greu), și i-a scos o coastă acestuia (coastele fiind printre cele mai importante locuri de unde se generează și maturează celulele stem, fără de care viața nu ar fi posibilă). Această relatare se găsește în Facere 2, 18-25. 

Genotipul este reprezentat de informația genetică a fiecărui om. Această informație genetică este codificată. Prin niște procese fiziologice, această informație ajunge decodificată, manifestându-se practic în organism: fenotipul. Deci genotipul este informația, iar fenotipul este manifestarea acestei informații. Este important de menționat că nu toată informația se manifestă (local sau general). 

Când Dumnezeu a luat o coastă din Adam, fenotipul lui Adam s-a schimbat. Adică el avea cu o coastă mai puțin. Dar genotipul, adică informația genetică care ulterior generează fenotipul, a rămas la fel. Aceasta este cea care se transmite direct urmașilor, nu fenotipul care este doar o consecință. De aceea, urmașii lui Adam au numărul integral de coaste, pentru că Dumnezeu nu a schimbat și codul genetic a lui Adam. O paralelă ar fi următoarea: un bărbat are un accident rutier în urma căruia își pierde un picior. Fenotipul lui s-a schimbat, dar urmașii lui nu o să se nască ciungi, ci normali.

[nicolaeion]

Revelionul și prostia omenească

Să ne imaginăm un observator extraterestru cu un telescop suficient de puternic pentru a putea vedea stratosfera planetei noastre, ce a început a se preocupa de noi în urmă cu câteva decenii. Ar observa o chestiune periodică, ce i s-ar părea bizară la început: la fiecare rezoluție a Pământului în jurul Soarelui, ar vedea artificii și Pământul luminat mai mult decât de obicei. Poate, printr-un oarecare sistem de captare a vibrațiilor ce au ca sursă Pământul, și-ar da seama că, în medie, de fiecare dată când Pământul își încheie rezoluția în jurul Soarelui, în cadrul respectivei perioade de rotație a Pământului în jurul propriei axe (adică vreme de 24 de ore), apar zgomote ciudate, sunete puternice si stranii, neîntâlnite în alte perioade ale rezoluției. 

Cu siguranță, un astfel de observator inteligent, și-ar da seama în scurt timp că pământenii sărbătoresc momentul când Pământul se întorace periodic în același punct relativ de plecare: anul nou. Ca și când ar depinde de ei această mișcare, sau ca și când ar fi reușit ei cumva să o provoace. Dacă ne gândim franc, adevărul este că această veselie este mult mai stupidă decât aplauzele pasagerilor la aterizarea avionului. Căci realmente, aceste mișcari cosmice nu depind câtuși de puțin de noi, și nu au altă semnificație decât cea pe care le-o dăm noi. 

Dpdv teologic, sărbătoarea Anului Nou (civil) nu există. Anul noi bisericesc începe la 1 septembrie, păstrându-se tradiția bizantină. Totuși, noul an, 1 ianuarie, ne dă prilejul să reflectăm la toate cele peste care am trecut, dar, mai ales, la cele peste care va trebui să trecem. Căci scris este și adevărat: În lume necazuri veți avea... Deci este vremea pentru mulțumire și întărire, pentru reflecție și planificare, însă toate în același duh, știind că nimic nu ține de noi. De aceea, toți sfinții îngeamnă să întâmpinăm anul nou în rugăciune, și, dacă se poate, în Biserică. Nu în beții, în cluburi, în promiscuitate. Drumul dinainte este lung și plin de hârtoape. Un moment de neatenție și îți rupi piciorul, sau te rătăcești. De aceea, orice drumeț întelept, la popas face următoarele: își verifică proviziile, își desface harta și verifică parcursul, calculează, planifică, programează și se odihnește pentru a porni mai departe la drum. Iar dacă la drum mergem însoțiți, nu singuri, atunci are grijă și de Cel ce îl însoțește.

[nicolaeion]

Poporul nemuritorilor - Constantin Virgil Gheorghiu

Când vine vorba despre daci, există o paletă foarte mare de păreri, precum și cele doua extreme foarte cunoscute: pe de-o parte nihiliștii, care ignoră total importanța dacilor în istorie, precum și moștenirea lor; pe de altă parte așa-numiții protocroniști, care cred că dacii au invetat aproape tot ce a avut antichitatea mai scump.

Recent am citit „Poporul nemuritorilor” de Constantin Virgil Gheorghiu – un exilat român, trăind pe teritoriu francez. Cartea este captivană, datorită talentului de scriitor al autorului, care îmbină informațiile istorice cu propriile speculații, păstrând în tot acest timp, la vedere, firul roșu al povestirii. Informațiile istorice vin de la Herodot, Strabon, Iordanes, Arrian, Flavius Josephus, Iulian Apostatul, Justinus, Frontinus, Diodorus din Sicilia etc. etc. Cu alte cuvinte, autorul a citit cam tot ceea ce era de citit pe acest subiect înainte de a scrie această lucrare. Mai mult, datorită autorului, am aflat de prezența dacilor precum și a învățăturii lui Zalmoxis în opera lui Platon. Este clar faptul că Zalmoxis era o personalitate foarte cunoscută în perioada dinainte de Hristos, în special între greci. Virgil Gheorghiu spune că este posibil ca Zalmoxis să fi fost profesorul lui Pitagora, care la rândul său a fost profesor a lui Platon. Nu știu ce să spun despre această ipoteză... Eu cred că, în setea lor de cunoaștere, grecii vedeau în filozofia lui Zalmoxis (filosofia dacă) ceva inedit, exotic, care atrăgea. Cumva similar cu succesul pe care-l au azi curentele hinduse în Europa occidentală.

Nu-i mai consider pe protocroniști ca fiind niște exaltați, ci doar niște romantici. De altfel, trebuie să spun că există suficiente dovezi pentru a înclina balanța spre dreapta (centrul reprezentând o valoare neutră) când vine vorba despre importanța dacilor în istorie, și inclusiv în cultura românească actuală. Cea mai concludentă dovadă, dincolo de sursele primare, a fost adusă tot de V. Gheorghiu, care a comparat modul în care s-au comportat românii cu prizonierii străini în perioada celui de-al doilea război mondial, cu modul în care s-au comportat dacii cu prizonierii macedoneni. Aceeași bunătate, empatie și înțelegere a necazului celuilalt.

Dacii n-au dispărut ca popor după cucerirea romană. Cu secole înainte de cucerirea romană, dacii au fost deportați de romani, cu sutele de mii, la sud de Dunăre, întemeindu-se pe seama lor regiunea Moesiei. Deci, înainte de cucerirea definitivă din 106 d.Hr., dacii rezistaseră împotriva romanilor vreme de vreo două secole, încă dinainte de Burebista. Între timp, dacii au învățat latina, obiceiurile romane și câștigaseră o vedere de ansamblu asupra geopoliticii lumii de atunci. În 106 d.Hr., nu toți dacii au fost ocupați de romani. Romanii au ocupat în special Oltenia și Transilvania, restul spațiului rămânând în mâinile nesigure ale diferitelor popoare migratoare (precum roxolanii, care fără îndoială că aveau printre supuși o mulțime de daci) sau ale autohtonilor (precum carpii – dacii liberi din Moldova). Odată cu retragerea romană, dacii au rămas, deși laolaltă cu tot felul de popoare care au venit și i-au cucerit și condus de-a lungul veacurilor. Dacii au trăit retrași, în special în zonele muntoase, supunându-se puterii dominante, care era variabilă. Așa încât, când hunii au ajuns în Transilvania, nu au găsit teritoriul abandonat (de altfel, e de-a dreptul absurd să crezi așa ceva, ținând cont de resursele pe care le are de oferit), ci, cel mult, depopulat. Dacii însă erau principalii locuitori, organizați chiar în entități politice (locale), precum cele descrise în cronica lui Anonymus. Odată stabilizată situația geopolitică în Transilvania, datorită stăpânirii ungurești, se foarte poate ca și mai mulți urmași ai dacilor să fi trecut de la sud de Dunăre, la nord, în Transilvania. Exista unitatea de limbă între locuitorii de la sud și nord, relații economice (transhumanță) și unitatea religioasă informală.

Dacii se luptau de nevoie, nu făceau din aceasta o pasiune. Ei erau în primul rând agricultori, pescari, păstori, vinicultori. Noi românii ne-am format ca urmare a asimilării, de către daci, a diferitelor popoare ce au trecut, pe rând, pe aceste meleaguri: romani, celți, slavi, pecenegi, goți, cumani etc. etc. Cea mai mare influență a rămas, între daci, influența romană, ca reprezentantă a ordinii într-o lume nesigură.

Deci noi, românii, suntem, mai înainte de toate, DACI și continuatorii de drept și de fapt ai acestui popor. Apoi vin influențele romane (în primul rând, fiind cele mai înrădăcinate și vechi), slave, cumane etc. Însă mai înainte de toate – daci.      

Recomand cartea! Foarte multe lucruri interesante de învățat din ea, pe care n-am vreme să le pomenesc aici.

[nicolaeion]

Între epistolele atribuite lui Ignatie Teoforul (ucenic al sf. Ioan apostolul – sec I d.Hr.), există nouă epistole ce, conform dovezilor existente, i-au fost atribuite pe nedrept, ele fiind de fapt producții mult mai târzii, ale unor autori rămași anonimi. Între acestea avem o epistolă destinată Maicii Domnului, alături de presupusul răspuns al acesteia. După cum am spus, cercetătorii consideră aceste producții ca originând în perioada medievală (în jurul secolului VI d.Hr.), atât datorită dovezilor interne, cât și pentru faptul că niciun scriitor bisericesc nu le pomenește până la această dată.

În continuare, prezint traducerea proprie a acestor două “epistole”, pe care am realizat-o pe baza traducerii în engleză ce se găsește în Ante-Nicene Fathers, Volume 1: Apostolic Fathers, editura  Eerdmans Pub Co, 1988, p. 126. Cred că este prima dată când aceste scrieri sunt traduse în română.    

Le-aș încadra în cadrul scrierilor apocrife, pioase și folositoare pioșeniei.

Hristos a Înviat!

 Prietenul Ignatie, către Maria purtătoarea de Hristos

 Tu ar trebui să mă mângâi și consolezi pe mine, care sunt un neofit, și un discipol al iubitului tău Ioan. Pentru că am auzit spuse lucruri minunate despre fiul tău Iisus, și sunt uimit de asemenea relatări. Dar îmi doresc din toată inima să obțin informații despre lucrurile pe care le-am auzit de la tine, care mereu ai fost mereu apropiată și în unire cu El, și care aveai cunoștință de toate tainele Lui. Ți-am mai scris și în altă vreme, cerându-ți aceleași lucruri. Rămâi cu bine; și îngăduie neofiților care sunt cu mine să fie mânâiați de tine, prin tine și în tine. Amin.

 Smerita slujitoare a lui Hristos Iisus către Ignatie, iubitul împreună-discipol

 Lucrurile pe care le-ai auzit și învățat de la Ioan despre Iisus sunt adevărate. Crede în ele, agață-te de ele, și ține tare credința creștină pe care ai îmbrățișat-o, și conformează‑ți obișnuințele și viața credinței tale. Acum voi veni alături de Ioan să te vizitez pe tine, și pe aceia ce sunt cu tine. Rămâi tare în credință, arătându-ți bărbăția; nici nu lăsa ferocitatea persecuției să te clatine, ci întărește-ți duhul și bucură-te în Dumnezeu, Salvatorul tău. Amin.

[nicolaeion]

Prosperitate și prostie

Dacă am descrie o funcție între prosperitatea unei societății și nivelul ei mediu de inteligență (și nu mă refer numai la IQ), atunci probabil că rezultatul ar fi unul complicat, o funcție de tip parabolic. Până la un punct, prosperitatea crește proporțional cu inteligența. Totuși, odată ce ajunge la un anumit optim, funcția își schimbă semnul, iar relația devine inversă. Adică pe acea porțiune ajunge valabilă următoarea lege: cu cât o societate este mai prosperă, cu atât oamenii (din societatea respectivă) devin mai proști. Așa ne explicăm cum Occidentul e plin de proști, și cum multe dintre cutumele importate din Occident ni se par proaste, de vreme ce noi încă mai avem un oarecare bun simț. Așa se explică cum e cu putință a fi pierdut instinctele esențiale de supraviețuire, cum se ridică probleme care până acum erau considerate aberante, cum se crează teorii ale chibriturilor. Toate acestea sunt asemenea unor coșuri pe fața unui adolescent, iar dacă fiecare coș ar fi o persoană, atunci fiecare coș ar vrea să iasă în evidență, apărând care mai de care mai evident, și care mai de care mai scandalos, în speranța că va fi arătat cu degetul și băgat în seamă. Iar adolescentul fiind un ciudat, nu își sparge coșurile, ci le îngrijește, le hrănește și le împopoțonează.

[nicolaeion]

Nu aştepta laudă de la om!

Omul apreciază pe om abia după moarte. În general, dacă va fi la tine ceva de apreciat, vei fi apreciat după moarte. Căci în viaţă operează invidia mândriei. Câtă vreme eşti în viaţă reprezinţi concurenţa, le este teamă de tine, le este teamă de ce ai putea face. Dar după moarte, devii cumva previzibil, uşor de studiat, inofensiv. Adică te transformi din subiect, în obiect de studiu. Cât de periculos era Napoleon fiind în viaţă? Se temeau toate familiile regale europene de el, şi-l urau de moarte. Dar după ce a murit – inclusiv dintre contemporanii urâcioşi, au fost care s-au arătat dispuşi să-i recunoască geniul. Sau câţi nevinovaţi n-a omorât Ginghis Han în campaniile sale de cucerire? Dar după moarte, ne gândim – <<măi, poate a avut un scop… o strategie. Nu a fost el chiar aşa de criminal… La o adică, aşa erau timpurile…>>. Atunci era pur şi simplu urât, dar apoi s-a transformat într-un general strălucit, obiect de studiu. S-au schimbat şi sentimentele faţă de el. Nu mai e criminalul de altă dată, ci ne este oarecum apropiat – căci l-am studiat. Îi înţelegem neputinţele, le iertăm, şi-i recunoaştem genialitatea.

Tesla, acum e ridicat în slăvi de o grămadă de tineri (mai ales cei conspiraţionişti), dar puţini ştiu cât de batjocorit a fost în timpul vieţii. În ultima scrisoare către mama sa, spunea următoarele: “Toţi aceşti ani petrecuţi în slujba umanităţii, nu mi-au adus nimic altceva decât insulte şi umilinţe”. Dar de Gh. Lazăr? Păi marele educator român Gh. Lazăr (câte licee nu-I poartă azi numele?), a fost în multiple rânduri bătut de proprii studenţi.

Evreii erau cei mai buni când vine vorba de ipocrizie: părinţii ucideau profeţii, iar copii le ridicau monumente. Părinţii îi băteau, iar copii le urmau învăţăturile. Iar copiii când deveneau părinţi, procedau ca părinţii, preluând nişte roluri absolute, unde doar omul e relativ.

Când omul te laudă, o face pentru unul din cele două motive neexclusive: ori îi este teamă de tine, ori vrea ceva de la tine. Cel puţin, aşa este în lume. Iar despre cei înduhovniciţi să nu vorbim, căci sunt ca picăturile de ulei suspendate în marea de apă.

[nicolaeion]

Sapiens - o scurtă istorie a omenirii

De la Yuval Noah Harari citire (în loc de recenzie la Sapiens – a brief history of humankind):

"Pe o altă insulă indoneziană - mica insulă Flores -, oamenii arhaici au trecut printr-un proces care i-a făcut pitici. Au ajuns prima dată pe insula Flores atunci când nivelul mării era extraordinar de scăzut, iar insula era uşor accesibilă de pe continent. Când apele au crescut din nou, unii dintre ei au fost prinşi pe insulă, care era săracă în resurse. Cei mai mari, care aveau nevoie de multă mâncare, au murit primii. Cei mai mici au supravieţuit mult mai uşor. După generaţii, oamenii de pe Flores au devenit pitici."

Interpretare: oamenii înalţi au murit de foame pentru că aveau nevoie de mai multe calorii, iar cei mici au prosperat şi şi-au transmis genele mai departe. Între timp, nici nivelul mării nu a mai scăzut, pentru a face iarăşi legătura cu exteriorul, aşa cum făcuse iniţial posibilă ajungerea oamenilor pe insulă. Imaginaţi-vă cât de idioţi trebuie să fi fost oamenii înalţi ca să aşteaptă să moară de foame, în loc să-i ucidă pe oamenii mici şi să le ia mâncarea (fizicul ar fi constituit un avantaj decisiv).

"Apariţia unor noi moduri de a gândi şi a comunica, în perioada cuprinsă între acum 70.000 şi 30.000 de ani, constituie Revoluţia Cognitivă. Ce anume a cauzat-o? Nu ştim sigur. Teoria cea mai răspândită susţine că nişte mutaţii genetice întâmplătoare au modificat structura internă a creierului sapiens-ilor permiţându-le să gândească în moduri fără precedent şi să comunice utilizând un tip de limbaj cu totul nou."

Interpretare: contrar evoluţiei însăşi, s-au întâmplat nişte mutaţii întâmplătoare în creierul uman, care au fost de aşa natură că l-au îmbunătăţit enorm. Aşa că acum evoluţia a adus omului noi greutăţi, în loc să-i simplifice existenţa, rezumându-se la transmiterea ADN-ului. Pe lângă faptul că bărbatul trebuie să aducă mâncare femeii şi copiilor, acum trebuie să mai şi comunice cu femeia, şi să se mai şi prosterneze unor oarecare divinităţi imaginare! Halal evoluţie!

"Timp de aproape patru miliarde de ani, fiecare organism de pe planetă a evoluat supunându-se selecţiei naturale. Nici măcar unul nu a fost proiectat de un creator inteligent. Girafa, de exemplu, s-a ales cu gâtul ei lung datorită mai degrabă competiţiei dintre girafele arhaice decât capriciilor unei fiinţe suprainteligente. Proto-girafele care aveau gâturile mai lungi aveau acces la mai multă hrană şi în consecinţă dădeau naştere mai multor progenituri decât cele cu gâturi mai scurte. "

Interpretare: mă mir cum de nu au dezvoltat toate animalele gâturi lungi, dacă tot era mâncare acolo sus, în copaci. Sau nu s-au prins de schemă... În aceeaşi logică, mai bine ar fi dezvoltat oamenii vedere nocturnă, cum au pisicile, decât revoluţia cognitivă întâmplătoare. Ori ne adaptăm datorită condiţiilor, ori vorbim de întâmplare. Hotărească-se odată! Sau schimbăm discursul după cum ne convine, ca politicienii. Şi atunci facem politică.

======================================================================

În 2010, într-o peşteră din Siberia a fost găsită o falangă distală a unui deget mic. Rezultatul? Găsirea unei noi specii de oameni, numiţi oameni Denisovieni, ce ar fi trăit acum vreo câteva milioane de ani, dispărând în urmă cu vreo 30.000 de ani. Nu trebuie să fi om de ştiinţă ca să-ţi dai seama de cât de multe estimări sunt necesare pentru a putea decodifica ADN-ul unui presupus individ ce ar fi trăit acum 13.5 milioane de ani. De fapt nu vorbim de ADN, ci de ADN mitocondrial, ceea ce înseamnă că am avea doar un cod genetic parţial. Mai mult, sunt nu puţini cercetători care susţin că este cu neputinţă a mapa ADN antic mai vechi de câteva sute de mii de ani. Există numeroase moduri în care pot apărea contaminări şi degradări, făcând rezultatul irelevant. Nu de puţine ori s-a întâmplat ca oamenii de ştiinţă să anunţe decodarea ADN-ului vreunui dinozaur, pentru ca ulterior să se descopere că vorbim de un om, sau de o altă specie ce a fost contaminată în timp. Apoi apar probleme cu datarea vechimii propriu-zise a siturilor (datări radiometrice), care la rândul lor constituie aproximări. Toate aceste aproximări sunt depăşite cu ajutorul statisticii, care însă este supusă erorilor de estimare şi de modelare. Per total, a pretinde că ai descoperit o specie umană nouă de pe urma unor oscioare găsite în nu-ştiu-ce peşteră, ţine de un tupeu extraordinar. Dar, în religia numită ştiinţă, astfel de descoperiri nu sunt puse sub semnul întrebării, ci sunt luate ca atare. Dacă refuzi să crezi în ele, eşti împotriva "ştiinţei". În definitiv, întreaga structură a teoriei evoluţioniste este atât de speculativă, încât orice adept trebuie neapărat să fie un credincios.

Deci dacă Yuval acesta pretinde că religiile sunt realităţi inter-subiective, ce ţin de imaginaţie, la fel se poate pretinde şi despre fundamentul pe care el îşi construieşte întreaga argumentare. Una peste alta, dacă autorul n-ar fi fost evreu-homosexual, nu l-ar fi băgat nici Dani Mocanu în seamă. Cartea este una mediocră, propovăduind teoriile ce s-au compus încă din anii 50' (am un tratat de filozofie din acele timpuri, scris de sovietici, unde aceleaşi teorii din Sapiens sunt expuse mult mai pe larg) şi repetând obsesiv aceleaşi idei de-a lungul a vreo 500 de pagini (cât are ediţia în Engleză). Un om onest ar fi rezumat totul la vreo 20-30 de pagini, lăsând la o parte senzaţionalismul americănesc şi expresiile jurnalistice. Cartea nu merită mai mult de 6/10.

[nicolaeion]

În perioada interbelică, tinerii erau împarțiți între două curente. O categoria ramânea admiratoarea idelor, deja învechite, ale lui Nicolae Iorga, care la 60 de ani încă domina autoritar intelectualitatea românească. Pe de altă parte, odată cu criza economică (1929-31) și cu eșecurile politicii românești, se contura un nou current foarte puternic: curentul legionar, condus de Corneliu Zelea Codreanu. Acesta acaparase aproape integral tineretul românesc, iar Iorga se pare că devenise invidios (poate un capriciu al vârstei). Între camarazii lui Codreanu, putem enumera pe: Nechifor Crainic (care trimis de Carol al II-lea să-l convertească pe Codreanu la politica regală, a sfârșit el însuși convertit), Constantin Gane (un istoric exceptional – a se citit “Trecute vieți de doamne și domnițe”), Radu Gyr (poet de geniu), George Manu (pionier în fizica atomică) ș.a. Între simpatizanții legionari, putem enumera pe: Mircea Eliade, Emil Cioran, Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu ș.a.

Regele Carol, de tristă amintire, văzând că legionarii capătă tot mai multă popularitate, și temându-se să nu piardă puterea, a început prigoana asupra lor, lucru cu care l-a însărcinat pe Eugen Cristescu – Șeful Serviciului de Informații. Acesta și-a introdus oamenii în mișcare, și, prin intrigi și manipulări, a reușit să dezbine mișcarea și să radicalizeze o anumită parte a ei (după asasinarea lui Codreanu).

Tinerii legionari, care numărau pe puțin câteva sute de mii în perioada de cădere a lui Carol, aveau scopuri înalte: integralitate, loialitate, curaj, disciplină, hărnicie, ortodoxie militantă, jertfă șamd. Voiau nu doar o Românie europeană, ci o Românie care să strălucească înaintea tuturor celorlalte țări.

 De ce am ales sa menționez acestea?

Pentru că tinerii de azi nu mai au scopuri înalte. Au modele, dar ce mare diferență față de ce se întâmpla acum 90 de ani! Tendințele Youtube (11.03.2020):

Jador – Lăsați-o să bea

Vlăduța Lupău – Am prieteni de valoare

Andreea Bălan – Am inimă de fier

5GANG – John Cena

Florin Salam, DEM, Dani Mocanu, ADDA etc.

Nu vorbim aici de proști, cum au existat în toate timpurile și toate locurile. Ci vorbim de marea majoritate a tinerilor, tineri care acum 90 de ani s-ar fi înghesuit poate pe holurile facultății de filozofie să-l adudă pe Nae Ionescu vorbind despre românism. Prostia și ignoranța au acaparat și pe cei mai buni dintre noi, pe cei mai inteligenți. Este o prostie generalizată care nu mai poate fi numită ca atare căci reprezintă normalitatea.

Acum a început cernerea pentru neamul românesc. Cei mai buni ai noștrii au murit în închisori. Am rămas noi, cei josnici, între Occident și țiganiada românească. Au rămas trădătorii, șerpii, șmecherii, „cei cu școala vieții”, mi-se-rupiștii, etc. Scăderea drastică se constată inclusiv la nivel duhovnicesc, între oamenii bisericii.

Ce e de făcut? Cred că nimic, nu pentru că nu am avea mijloace, ci pentru că nu avem cu cine. Scopul nostru este „integrarea”. Nu ne interesează elitismul, ci vrem doar să ne integrăm. Politica noastră supremă este să reușim să-i educăm pe străini să diferențieze între noi și țigani.

Au mai rămas câteva mii de Români. Restul sunt italo-români, francezo-români, englezo-români, spaniolo-români etc. care clocesc mai multe cuiburi sub diferite motive, gata să-și mute oricând ouăle, chiar și în cotețul din care au plecat (România), gata să mieune, să latre, doar-doar să se asemene câinilor vremii, să-și vadă și ei puii cocoși si cloști, cu mai multe ouă decât părinții. Dar ce să vezi... tot omletă ajung, tot friptură.

 Se înghesuiau tinerii români să-l audieze pe Nae Ionescu la Facultatea de Filozofie, vorbind despre românism. Holurile erau pline, vocea i se reverbera tot mai slab până se pierdea peste mulțimea de capete care își dădeau brânci. Deci dacă acum 90 de ani Nae Ionescu era „pe val”, era „vedeta vremii” și  „playboy”, acum îl avem pe un oarecare Jador (nume de incult) care face ravagii între domnișoarele doamne. O țară unde nimeni nu se mai preocupă de destinul neamului. Toți cântă, fac modelling, gătesc și își caută iubiți/iubite. O țară care moare, o oarecare entitate politică. Dorința de dominare a dispărut. Am redevenit sclavii istoriei, ai unei istorii impersonale care va distruge edificiile noastre, va nivela pământul și nu va mai rămâne „piatră peste piatră”. Ultimele lupte sunt de gherilă. Și totuși Hristos ne spune: Îndrazniți, Eu am biruit lumea. De un sigur Om este nevoie pentru a birui toți oamenii. Hristos ne-a mai învățat să fim conștienți de unde venim, unde mergem și ce avem de făcut între timp. Fideli până la sfârșit misiunii, căci și moartea întru dreptate este tot biruință.

[nicolaeion]

Aflăm de la Epifanie Monahul, ce a scris o biografie a Maicii Domnului prin sec. VIII că Maica Domnului a fost dusă în Templu la vârsta de 7 ani. Sf. Simeon Metafrastul spune că această ducere la Templu s-ar fi petrecut mai devreme, pe la 3-4 ani. 

Bunavestire a avut loc, după Epifanie Monahul în jurul vârstei de 14 ani. Deci a născut când avea 15 ani. Alți sfinți părinți spun că ar fi avut loc ceva mai devreme.

Femeile din acea vreme se căsătoreau mult mai devreme decât cele de acum. Conceptul de persoană "minoră" este recent. Și e paradoxal cum, oamenii moralizează când vine vorba despre o minoră (sub 18 ani), dar sunt de acord cu homosexualitatea. Ori dacă homosexualitatea este împotriva biologiei, dpdv sexual femeia ajunge la maturitate în jurul intervalului 12-14 ani. Dpdv fizic, tot în jurul acestei vârste, femeia atinge maximul frumuseții ei. După această vârstă, procesul de creștere încetează. Aș spune că deja se instalează îmbătrânirea. În schimb, este adevărat că maturizarea psihică continuă.

Dacă luăm prin comparație modul în care arată niște femei la vârsta de 14 ani, iar apoi cum arată aceleași femei la vârsta de 18 ani, o să realizăm, obiectiv, că erau mai frumoase la 14 ani.

Spun acestea pentru a înțelege mentalitatea anticilor, și evoluția acestei mentalități până în zilele noastre.

Mai mult, speranța lor de viață era mult mai mică, deci și căsătoria trebuia să aibă loc mult mai repede. Speranța de viață era de 30-35 de ani. În cazul Fecioarei, lucrurile s-au petrecut în felul următor. A fost dusă la Templu la o vârstă fragedă, unde a stat până la vârsta căsătoriei, conform legii. Când a ajuns această vârstă, preoții nu au mai putut să o păstreze la Templu, pentru că era considerat necuviincios ca niște preoți să stea pe lângă niște femei ce erau la vremea căsătoriei. Așa încât s-a hotărât, între preoți, cui să fie dată Fecioara Maria. În acel an, arhiereu era Zaharia, tatăl lui Ioan Botezătorul. Și s-a hotărât să fie dată lui Iosif, spre păstrarea fecioriri ei! Căci Iosif era deja bătrân, având în jurul a 70 de ani, și fusese deja căsătorit, având și copii (cei ce aveau să fie numiți "frații Domnului"). 

De restul, se ocupă foarte clar evangheliile canonice care spun că: 1. Nașterea a avut loc fără împreunare trupească, ea fiind Fecioară și înainte de naștere, dar și după naștere (cum spune proto. lui Iacob). 2. Că Fecioară nu era căsătorită cu Iosif când a născut, ci numai logodită (Luca, cap. 2, 5). De aceea Iosif s-a gândit să o lase, până ce a primit încredințarea de la Înger. Căci Iosif o bănuia de adulter, lucru ce se pedepsea cu moartea prin lapidare. 3. Că Fecioară nu a mai avut alți copii, rămânând fecioară și în naștere, și după naștere. De aceea a fost încredințată de Iisus lui Ioan Evanghelistul (Ioan 19, 27).

Ea nu a "rămas grea" cu Duhul Sfânt. Procesul nu a fost unul natural, nu a urmat etapele biologice normale (fecundare, nidație, dezvoltarea fetusului șamd.). Ci Hristos S-a întrupat dintr-odată, atunci când Maria a spus "fie mie după Cuvântul Tău" (Lc 1,38). La fel cum Dumnezeu l-a făcut pe Adam din pământ, Hristos s-a făcut pe Sine Însuși din Pântecele Fecioarei, adică din genomul ei, fără să fie nevoie de altceva.

Conform concepției de azi, Fecioara era minoră, la fel cum, conform concepției de atunci, un tânăr mai are câțiva ani de trăit (i.e. speranța medie de viață).

[nicolaeion]

Noua politică a Hollywood-ului

Nu ştiu câţi dintre voi aţi observat schimbarea de politică a filmelor hollywoodiene. Înainte de toate, filmele (de “dragoste”) homosexuale devin tot mai frecvente. Nu este întâmplător nici faptul că mulţi “influenceri” critică filmul Bohemian Rhapsody pentru că Freddy Mercury nu a fost înfăţişat îndeajuns de gay. Aproape că nu este săptămâna în care HBO Go (sunt abonat la ei de vreo 2 ani) să nu lanseze un film cu homosexuali. Spre exemplu, săptămâna trecută au adăugat un film denumit “Disobedience” ce spune povestea unei femei ce, fiind căsătoria, se îndrăgosteşte de altă femeie, soţul ei fiind un evreu practicant. Evident că aduce a film pornografic, şi, de fapt, asta şi este.

Mai mult, iată alte chestii interesante:

·         Black Panther a câştigat 3 oscaruri pentru 2018, pe când alte filme mult mai bune, precum Avengers: Infinity War sau Mission Impossible: Fallout, n-au câştigat nimic. De ce? Pentru că Black Panther a fost creat aproape exclusiv de negrii.  

·         Peter Parker (Spider-man) a fost înlocuit recent de Miles Morales (un African-American cu origini latine).

·         Este de aşteptat ca în viitor, rolul de Captain America, un rol jucat până de curând de Steve Rogers, să fie jucat de o femeie sau de o persoană de culoare. Nu trebuie subestimat simbolul pe care-l reprezintă “Captain America” în cinematografia americană.

·         În multe emisiuni matrimoniale Occidentale (exp. Celebs go Dating), “dragostea” homosexuală este prezentată în paralel cu cea heterosexuală, urmărindu-se formarea de cupluri homosexuale şi prezentarea câtorva aspecte din vieţile lor (în paranteză fie spus, toate conversaţiile lor gravitează inevitabil către sex – orice ar înţelege ei prin asta – încă de la prima întâlnire).

 Este vorba despre o alianţă între "Black lives matter" (de parcă n-ar conta), feminismului nevrotic şi organizaţiilor LGTB.

 Ce se urmăreşte?

Educarea minţilor tinere, a copiilor. De fapt se urmăreşte obişnuirea lor cu acest fenomen patologic.

-          Cum să nu fie homosexualitatea normală? Uite, eu m-am născut în această cultură, o cunosc de mic, este normală. N-ai văzut filmul ...

Desigur că pe mulţi oameni nu interesează asta. Cu ce mă afectează pe mine asta? Facă ce vor... într-adevăr, pe tine nu te afectează. Dar vor fi afectaţi copiii tăi, şi, mai ales, nepoţii tăi. Planul este unul de termen lung, o politică a paşilor mărunţi. Tu nici nu trebuie să adopţi o politică pro sau contra homosexualitate. Trebuie doar să te obişnuieşti cu ideea.

 Cine stă în spatele acestei strategii diavoleşti şi acestei imense forţe de promovare?

Vă dau un indiciu: nu homosexualii.

[nicolaeion]

De ce creşte numărul relativ al divorţurilor în România (şi în lume)?

Aş putea scrie un întreg articol ştiinţific despre motivul creşterii vertiginoase al numărului divorţurilor raportat la cel al căsătoriilor, un articol care să cuprindă bibliografie stufoasă, dar prefer să cuprind esenţialul. Acesta trebuie să intereseze totdeauna. Există două curente fundamentale care au dus la situaţia existentă:

1. Liberalizarea ce a adus secularizarea 2. Globalizarea

  Din punct de vedere ortodox, căsătoria este o instituţie sacră. Unirea bărbatului cu femeia nu se termină când unul dintre ei moare, ci este veşnică. Astfel încât bărbatul este responsabil de femeie şi femeia este responsabilă de bărbat înaintea lui Dumnezeu. Deci căsătoria religioasă are o misiune clară: mântuirea celor din familie. Fiind o misiune, creştinul nu se aşteaptă a întâmpina numai bucurii, ci şi greutăţi. Ba chiar ştie că, prin greutăţi, se pot dobândi fericiri şi mai mari, iar căsătoria poate deveni şi mai puternică. Încât căsătoria, pentru creştin, nu depinde nici de dificultăţile financiare, nici de dificultăţile în relaţia intimă, nici de situaţia politică etc. Căsătoria creştinului depinde doar de veşnicie. Dacă cel de lângă tine te ajuta spre aceasta, atunci rămâi cu el indiferent de situaţie. Dacă nu, atunci îl laşi (exp. Desfrânatul, beţivul, hulitorul etc.). Ceea ce s-a schimbat însă cu timpul este căsătoria laică. Odată cu revoluţia franceză, căsătoria s-a transformat într-un contract civil. Acest contract, asemenea unui oarecare contract comercial, are scop profitul persoanelor implicate. Aceasta este rezultatul liberalizării şi secularizării. Când unul dintre parteneri nu mai are parte de profit, atunci contractul este desfiinţat de comun acord sau unilateral (i.e. cei doi divorţează). Ori astfel de momente vin inevitabil. Nicio companie din lumea asta nu a putut rămâne an de an pe profit. Deci pierderi pot apărea din pricina dificultăţilor financiare, relaţiilor intime, situaţiei politice (e.g. război) etc. În toate aceste cazuri, căsătoria se desfiinţează când profitul devine pierdere. De cealaltă parte, globalizarea a scăzut “preţul” căsătoriei. Pentru cei ce cunosc puţină economie (modelul cererii şi al ofertei), ştiu că mai multă marfă, în general, înseamnă un preţ de echilibru mai mic. Tehnic, aceasta se întâmplă datorită deplasării curbei ofertei spre dreapta. De unde vine această marfă pentru piaţa căsătoriilor? Păi dacă înainte românul era cumva circumscris de satul în care se năştea, acum are la dispoziţie o întreagă lume. Călătoria în lumea nouă se face într-o singură zi, pe când înainte ar fi fost necesare luni întregi (fără să mai vorbim de risc). Poţi comunica instantaneu cu un chinez din Singapore. Cât timp ar fi durat să trimiţi o scrisoare din România în Extremul Orient acum 100 de ani? Şi care ar fi fost costul? Deci iată că acum îţi poţi lua, teoretic, soţie/soţ din orice parte a lumii. Oricând poţi comunica cu orice parte a lumii, oricând poţi călători în orice parte a lumii etc. 

Dar, foarte interesant, scăderea preţului căsătoriei (i.e. divorţez, că-mi găsesc rapid alta/altul) mai explică indirect două fapte: creşterea vârstei de căsătorie precum şi creşterea numărului de ani până la re-căsătorie. Cauza directă a acestor fapte este paradoxul alegerii. În anul 2000, nişte profesori de la Columbia şi Stanford au desfăşurat un experiment într-un magazin, afişând pe acelaşi raft, două zile la rând, o dată 6 feluri de gem, altă dată 24 de feluri de gem. S-a constat că deşi oamenii se apropiau cu mai mult entuziasm de raft când erau 24 de feluri, totuşi încasările din gemuri au fost mai mari atunci când au fost numai 6 gemuri pe raft. Acest comportament uman a fost denumit într-o carte publicată în 2004 de Barry Schwartz “the paradox of choice”. De atunci, paradoxul a fost inclus în principiile fundamentale ale economiei comportamentale. 

Deci ne căsătorim târziu pentru că, deşi avem atâtea posibilităţi, totuşi nu ştim ce să alegem. Şi atunci când nu ştim, preferăm să nu alegem deloc (acesta este un alt principiu psihologic al economiei comportamentale intitulat “defaulting principle” = principiul inerţiei). La fel se întâmplă şi cu re-căsătoria. În concluzie, oamenii divorţează pentru că uniunea matrimonială nu mai este una religioasă, nu mai este una sacră, ci este un business. Profitul se măsoară în bani, sex, confort, etc. Când profitul devine negativ, începem a ne face planuri pentru a încheia contractul, căci nicio companie nu continuă la nesfârşit în pierdere, ci, în cele din urmă, iese de pe piaţă. Pentru creştin, căsătoria este o provocare, o întreprindere unde drumul celorlalţi (direct şi indirect implicaţi) ţine de drumul său, şi drumul său ţine de drumul celorlalţi. Este o întovărăşire într-o expediţie în vederea unei destinaţii în care oricum doreai a ajunge. Ştim că în tovărăşie, timpul trece mai uşor, dar drumul rămâne acelaşi. Pentru creştin, greutăţile au sens – sunt ispite. Pentru laic, greutăţile sunt pierderi economice ce nu-şi au rostul într-o lume unde toată lumea pare a urmări profitul.  

Notă: Grafic realizat de mine

[nicolaeion]

Perspectiva ortodoxă asupra Bibliei

Biblia reprezintă un proces progresiv revelatoriu, Dumnezeu lucrând prin oameni ce nu sunt desăvârșiți (i.e. fără de păcat). În concepția ortodoxă, Biserica Ortodoxă singură este păstrătoarea și interpretatoarea infailibilă a Biblie. Prin urmare, revelația nu este (doar) o sumă de cunoștințe teoretice transmise textual, ci o trăire spirituală (i.e. duhovnicească) ce se poate obține doar într-un anumit context. Scopul suprem al revelației nu este descrierea actelor lui Dumnezeu, ci dezvăluirea scopului final al existenței umane. Deși Revelația supranaturală s-a desăvârșit odată cu Hristos, aceasta este activă, în continuare, în Biserică, urmărindu-se unirea credinciosului cu Hristos prin dialog revelator și personal.

În concepția ortodoxă, Biblia nu poate fi înțeleasă fără Sf. Tradiție. Aceasta este însuflarea Duhului Sfânt (în sens strict, de la Apostoli încoace) și actualizarea Scripturii în Biserică.

Nu există un document oficial care să afirme poziția Bisericii Ortodoxe în legătură cu interpretarea Bibliei[. Cel mai apropiat de un astfel de statut, este declarația de la Moscova din august 1976, a unei comisii doctrinale ortodoxo-anglicană, ce afirmă[:

·         Biblia este un tot unitar

·         Este de inspirație divină și de expresie umană

·         Exprimă cuvântul lui Dumnezeu în limbaj omenesc

În general, ortodoxia nu este preocupată îndeosebi cu critica biblică, întrucât distinge trei diferite niveluri hermeneutice ale Bibliei[:

1.   Istorică (în care se încadrează și critica biblică)

2.   Teologică

3.   Mistică

 Notă: Am scris aceleaşi lucruri şi pe Wiki, dar se poate ca lombrozienii să le şteargă. Aşa că le salvez şi aici.