somethought2

[somethought2]

Everything is a lie

Ce valorează încrederea într-o lume în care minciuna predomină, iar individualismul e în floare? Când pui la îndoială fiecare cuvânt rostit, iar fiecare gest parcă are alt înțeles. Când totul iese din context și scenaritele sunt la ordinea zilei. Emoții și gânduri incontrolabile care zburdă prin minți obosite cu viteza luminii. Nu poți să le oprești, să le diminuezi sau să le pierzi. S-au conturat atât de puternic. Și te întrebi dacă esti tu de vină? Dacă deciziile tale au schimbat cursul faptelor din jurul tău. Tu ești problema? Cum poți recăpăta doza de încredere care s-a pierdut cu fiecare secundă ce a trecut? Când știi ca minciuna s-a strecurat ca un șarpe veninos și lumea se destramă când vezi ca e mai puternică decât adevăratul, iar privirea se dă de gol, inima ți se crăpa în două. În ce refugiu te poți adăpostii să guști o picătură din fericirea veșnica? Destinat la singurătate, dar dornic de schimbare, însă neputincios. Poți pleca, dar nu vei schimba nimic, aceleași greșeli se vor repeta. Supărarea, tristețea, ura au schimbat natura umană, făcându-te de nerecunoscut. Dar toate au o cauza, căci credeai într-o lume imaginară, de basm, ce va putea prinde contur în contextul potrivit. Știai ca meriți mai mult decât avea viata sa îți ofere. Și totuși te-ai oprit, ai pierit un joc in care regulile erau făcute de tine.

[somethought2]

Împreună la bine și la greu

O veche zicala ce se spune la nunți este “împreună la bine și la greu”. O deviză a unei vieți ce este trăită în doi. Însă nu mulți o înțeleg și cu atât mai puțini o și practică. Spunem ca iubim și înțelegem această noțiune elementară, dar mulți o raportează doar la propriile simțuri și văd doar binele. Însă “greul” dovedește cu adevărat cât esti de puternic. Am trecut de la extaz la agonie într-un minut, printr-un telefon. Am simțit ca m-am teleportat lângă tine când m-ai sunat și nu mai conta nimic decât să îți fiu alături. Aș da orice să îți fi spus să stai acasă, dar știu ca asta nu te-ar fi oprit. Ești omul care trece prin vânt și ploi ca să ofere un mic ajutor oricui îl cere, chiar dacă asta ne va costa mai mult decât ne puteam imagina. Două plăci de lemn au devenit mai sfâșietoare decât lama cea mai ascuțită a unui cuțit. Două secunde de cauză ghinionistă și efect devastator. Două oase rupe la fel de ușor ca o floare firavă abia apărută în prima zi de primăvară. Două destine la ananghie puse în fața celei mai mari încercări. Panică, teama, grijă, frică sunt emoții pe care nu vreau să le retrăiesc. Timpul s-a oprit în loc și totuși fiecare secundă se derula prea repede. Neputința mă acapara și domina în așa fel încât nu puteam decât să aștept și să închid ochii sperând ca mă voi trezi din cel mai crunt coșmar: cel în care tu suferi. Te-am privit cu lacrimi ce își făceau prezența alene, temătoare in ochii mei și mi-ai spus ca o sa fii bine, deși știai tot ce v-a urma. În drum spre spital am primit o gură de oxigen ce mi-a permis să răsuflu ușurată. Te-am luat de mâna și ți-am promis ca nu voi pleca. Începuseși să te simți mai bine. Oare chiar era adevărat sau doar voiai să mă vezi pe mine liniștită? O întrebare la care nu voi avea niciodată răspunsul. Am stat cu tine în salon câteva ore interminabile, așteptând intrarea în sala de operație. Mă simțeam ca la o vizita medicală în urma căreia am fi plecat acasă. Dar nu a fost nicidecum așa. A venim momentul în care a trebuit să plec, iar tu ai intrat în operație. Mi-ai spus ca îți e teamă de ce va urma, iar mie îmi era teamă să te părăsesc. Uram gândul ca vei rămâne singur și nu pot fi lângă tine în timpul ăsta. Te-am sărutat ca și cum ar fi ultima oară, dar cu promisiunea ca va exista un nou prim-sărut. Pe măsură ce mă îndepărtam de tine am realizat însă ca nu te-am părăsit. Fizic nu puteam fi lângă tine, dar o parte din mine s-a rupt și a rămas în tot timpul ăsta conectată la tine.

[somethought2]

Tristețe

În viață se spune ca orice început are și un sfârșit, dar acest început tragic este departe de un deznodământ. Ceva ma tine încă in viața și ma tine strâns, dar ce?

Cândva, cumva sentimentele au pus stăpânire pe întreaga mea percepție asupra vieții și au distrus-o. Au sfâșiat orice speranță, orice urmă de încredere. Cum ies din labirintul asta interminabil? Țipetele dinăuntrul meu sparg fiecare oglindă ghinionistă ce îmi apare in cale, zi după zi. Gândurile mi se disipă în sute de direcții, dar niciunul nu rămâne stabil sa ma ajute sa ajung la o concluzie.

Ma uit la poze vechi cu un copil radiind in roz, care tot ce știa sa facă era sa zâmbească. Ma uit la același copil, mulți ani mai târziu, ce zâmbea din pricina primei iubiri. Ma uit și ma gândesc "unde a dispărut acel copil?". De ar fi știut ce urmează ar fi zâmbit atunci de două ori mai mult. Tristețea este molipsitoare, dar eu nu vreau, nu pot sa o îndepărtez de mine. Am devenit una și aceeași. Am 1000 de motive de bucurie, ce curg fără oprire asemenea unui rău învolburat. Insuficient. Agitația se împraștie in Univers, timpul aleargă în jurul meu, dar eu simt ca e oprit. Și așteaptă. As vrea sa pot sa ma bucur, sa zâmbesc, sa iubesc, dar totul stagnează și este înlocuit cu tristete și dezamagire. Cu cât stau mai mult in singurătate, cu atât simt mai puternica depresia pe care încerc sa o reprim zi după zi.

Merg pe o strada cu sens unic, mult prea lungă. Privesc in jur, dar... Nu e nimeni ce poate înțelege ce simt, ce gândesc, ce vreau, ce pot. Nu e nimeni cu mine pe același drum unic si impersonal. Nu e nimeni care ma poate aduce înapoi. Fiecare pas făcut, nu poate fi retras. Nu mai e cale de întoarcere, pe fiecare indicator scrie "Mergi înainte!". Către ce ma îndreptat? De abis simt ca ma apropii cu pași repezi și încerc sa ma opresc, dar sunt trasa intr-o capcana mult prea puternica ce îmi acaparează psihicul. La sfârșitul drumului va fi acea persoana ce va rupe tot cercul vicios in care sunt pătrunsă mult prea adânc? Dar cum as putea sa ii spun ceea ce gândesc când știu ca nici el nu ma va înțelege? As vrea sa clădesc încredere, sa rup barierele insecurităților, dar degeaba. Ma va abandona când voi avea cea mai mare nevoie. Încrederea. Încrederea in mine. Încrederea ca totul o sa fie bine...

[somethought2]

Conflict între generații

Ipotetic vorbind... Generațiile astea tinere, niște trântori ai societății lipsiți de respect și bun simț. Niște suflete fără viitor, incapabili de supraviețuire. Textul clasic în fiecare întâlnire de "oameni mari și educați". Hai să analizăm. Educația provine din cei 7 ani de acasă. Dacă aceștia ne lipsesc, care este cauza?Știu...Părinții nu ne-au educat cum trebuie! Dar părinții de unde au primit educație? Cerc vicios. Acțiune și reactiune. Frustrarea resimțită în atmosferă se evopară în plimbarea zilnică cu STB-ul (da, STB nu RATB) de la prima oră a dimineții. Înțeleg ca se merge la doctori, dar în fiecare zi? Pastilele se dau câte una pe zi mai nou? Calmantul cel mai eficient? Ceartă un tânăr pentru comportamentul lui impertinent! Cum să își permită să stea jos, să vorbească la telefon, să mănânce în autobuz sau doamne ferește, să respire lângă ei?! Eu zic să îi legați de o trăsură și să îi plimbați atârnați prin tot orașul pentru asemenea comportament! Noi știm doar să butonăm un telefon, dar când nu știți să descărcați aplicația de la LIDL, veniți la noi "să vă ajutam". Adaptare la prezent. Voi ați mers la școală, dar "î" a plecat din mijlocul cuvintelor odată cu Partidul Comunist Român. "Care" și "pe care" au devenit elemente de finețe în posesia cărora intră doar aristocrații. Voi la vremea voastră ați muncit pământurile, dar cine ne-a vândut țara străinilor? Să nu mai menționez faptul ca remunerația în urma muncii asidue pe care ați depus-o o viață întreaga, stă tot pe umerii nostrii. Du-te la muncă să poartă crește fondul CAS, stâlpul pensiilor românești.

Soluția la problema asta e simpla: "Dacă trăia tovarășul Ceaușescu....". Păi, mamaie, nu tot voi l-ați omorât? Noi, generația asta prăpădită, nu eram nici în plan pe vremea aia. Dar tind să cred ca Ceaușescu va dăinui pe veci în sufletul fiecărei român... în special cei trecuti de 40 ani! 🤭

-Sfârșit-

[somethought2]

Incompatibilitate

Noi doi definim conceptul de "opus". Sud și Nord. Stânga-Dreapta. Dulce-Amar. Suntem atât de aproape și totuși atat de departe. Atâtea motive pentru a nu ma apropia de tine, insuficiente. Am încetat sa gândesc cu mintea si mi-am lăsat inima sa îmi dicteze incontrolabil emoțiile, pana când m-am înecat in propria-mi dorința. Prea târziu totuși. Diferențele dintre noi au măcinat orice speranță de împlinire. "De ce să îmi permit să intru in cușca cu lei când pot să privesc de pe margine?" am gândit în tot acest timp, dar fără să realizez ca eu am devenit competiția. In același timp, o lupta continuă se da înăuntrul meu. Să am încredere? Să aleg să mă protejez singură sau să te las pe tine? Cred ca e prea târziu pentru a mă mai opune. Ai pătruns atât de adânc in subconștientul meu, încât fiecare secunda a zilei mele îți este supusă. Prezenta ta scurta își face simțită absenta mai puternic decât parfumul tău Dior impregnat în hainele mele.

Dau timpul înapoi pana in secunda in care am pierdut controlul. Când mi-am fixat atenția in ochii tăi, ce ma priveau pătrunzător. Totul a devenit cald în jur și am înțeles ca ești mai mult decât percepusem pana atunci. Îmbrățisarea ta e strânsoarea ce îmi conferă cea mai mare senzație de libertate.

Cum să te scot din minte când petalele trandafirului formează încă un întreg? Și uneori mă întreb de ce nu îl arunc, dar gândul imi zboară repede in alta parte. Poate ca doar nu vreau sa pierd ultimul contact cu tine. Sau cu persoana ce eram în prezența ta. Poate ca am creat un simbol dintr-un simplu obiect, dar cu puternica încărcătura emoțională.

Inimă, spune-mi ce vrei, ce pot sa îți ofer? Cum sa te repar când tu și ales nemurirea? De ce ai căzut prada unor ochi verzi înserați de dorința?

Îmi curm suferința și te șterg din viața mea! Sau...nu?!

[somethought2]

Păcatul_6

Se joacă cu tine, te înnebunește, te aduce la demență. Simplitatea ei te va da peste cap mai ceva ca un roller coaster. Centura e prea strânsă ca să mai poată fi îndepărtate, mai ca ai uitat când te-ai îmbarcat, dar știi sigur ca nu vrei sa mai cobori. Nu mai poți fi singur după ea. Când ea devine tot, este prea târziu sa te împotrivești. Demon feminin al nopții, prințesă a Iadului, te va face sa îți uiți propriile nevoi, ajungând un sclav al gesturilor sale. Vei sacrifica totul într-o bătaie a inimii, pentru a-i îndeplini toate dorințele. Oricât de departe te-ai afla, te vei întoarce iremediabil și irevocabil la ea.

[somethought2]

Păcatul_5

Doar ea poate să îi pună la aceeași masă pe Diavol și pe Dumnezeu. Înger al nopții, ea este ceva aparte, ce nu vei recunoaște, nu vei înțelege, dar care va trezi fiecare celulă din corpul tău. Iar când o vei săruta vei cădea într-un blestem, din care nu mai poți scăpa. O vei dorii iar și iar, fără întrerupere, fără oprire. Va face ca tot ce a fost în viața ta până atunci să fie lipsit de însemnătate. Dar este un înger căzut din Rai, plimbat prin Iad și coborât pe Pământ, în care nu poți avea încredere. Crezi ca s-a îndrăgostit, dar ea doar râvnește pentru atenția ta. Vrea sa te facă să îi strigi numele când vei fi întrebat care îți este păcatul suprem.

[somethought2]

Păcatul_4

O consideri Eva, docilă, cuminte, femeia destinată construirii unei case, dar ea e învățată de Lilith să fie mai mult de atâta. Se joacă cu demonii, se hidratează cu lacrimi și se hrănește din suferința ce o va face de fiecare dată să se ridice din mormântul in care a fost adusă, căci Orașul Păcatelor îi marchează proveniența. Și astfel faci pact cu Diavolul pentru a-i câștiga inima. Crezi ca nu are puterea sa plece de lângă tine, pune-o la încercare și vei sfârși regretând. Atâta feminitate te înconjoară, ispite ce vor trage de tine pânâ îți vor sfâșia pielea, dar ea va rămâne ultimul gând din mintea ta. Vei încerca să îi satisfaci pofetele, să îi oferi toți banii din lume, să îi îndeplinești dorințele carnale, dar nu asta o va impresiona. Caută pe cineva care să vadă în ea dincolo de aparențe, să rupă bariera protectoare pe care a ridicat-o și să o facă să simtă iar iubirea sinceră a copilăriei. Dar știi ca ea este altceva.

[somethought2]

Păcatul_3

Își dă părul lung, șaten, ce ii acoperă spatele, peste umăr și zâmbește. Și atunci știi... spațiul dintre voi este mult prea mare ca să mai lași și un fulg să vă despartă. Ai face orice să o ai, să o atingi, să pui monopol. O ființa atât de fragilă necesita protecție. Dar ce nu știi e ca ai căzut într-o prăpastie, ce te va acapara și destrăma bucată cu bucată, căci ea va deține controlul. Spune-i visele tale și le va transforma in coșmaruri.

[somethought2]

Păcatul_2

Își întoarce privirea și te zărește preț de o secunda, dar care se simte ca o eternitate. Ochii ei căprui iti indică secretul tinereții eterne. Îți vezi restul vieții alături de ea, și tot ce va urma după aceea. Atracția devine din ce in ce mai puternică. Fugi!

[somethought2]

Păcatul_1

Într-o încăpere plină de oameni, cu muzică asurzitoare, lumini perturbatoare, ea îți va fura atenția într-o secundă. Toate simțurile îți spun să fugi. Dar te apropii. O rochie roșie, parcă croită direct pe ea, curge perfect și dezvăluie un corp neatins, nedescifrat, ce întruchipează puritatea divină. Fugi!