souffletometrie

[souffletometrie]

vly

Hai să nu ne mai comportăm azi steril

unul cu altul, când apa din Colibița e atât de caldă.

Urmărește spațiul ce se creează sub noi -

și dacă

din firescul lucrurilor n-o să vezi nimic

apreciază că nu e just să te afli lângă mine.

Dacă-l vei simți însă, permite-ți

să uiți vorbele virtuale și să vii cu mine în aval

de unde să sărim în mare

căci e nebunesc, nebunesc precum lucrurile normale care te înnebunesc ziua.

Apoi,

îți voi spune că am intrat în apă pentru a ieși mai ușori

căci zilele astea plouă

sau pentru a face dragoste la mijloc

căci în apă dulce e mai suav.

Ajunși înapoi la mal, putem face ce vrei tu.

Nu-ți voi sugera nimic;

Căci cu mine trebuie să fii sub toate înălțimile liber.

[souffletometrie]

Amans artium

Cel care a iubit aseară expresia artelor, atât in miez de noapte cât și în miez de zi va fi capabil să iubească orice ființă de pe pământ. În esență, deplinătatea momentului rezidă în acest simplu act.

Când lumile cu dragoste se împrejmuiesc, iar în case auzim artiștii cântând la pian, de Crăciun, ne pare că întâmplarea existenței noastre primește un scop. Noi, părtași fiind unei rațiuni comune, ne unim, iar sufletește devenim un singur tot.

Când la unison se cântă într-o cameră iar afară ninge, precum o celulă ne strâng pereții, iar încrustați înăuntrul său noi simțim că suntem singuri pe pământ.

În cadrul unei iluzii greșite a vreunui sunet, la antipod se ivește perfecțiunea acordului plin; ori odată prins, peregrinează într-o succesiune de stări similare, unitarian, unele în acord cu celelalte. Creată astfel muzica, divide elementele prezente în muze și artiști.

Singuri pe lume, iarna se trăiește mai ușor iubirea platonică, mediul e mai pur.

În astfel de societăți se perindă îndelung acest comportament. Platonic, platonic a dezmierdat și iubitorul de artă fertilele clape. Platonic, căci de aici pornește în interior totul, căci de aici, in esență, s-a început.

Ulterior spiritele se detașează, se dezleagă din strânsoare când partiturile se opresc din cânt. A fost frumos, așa vor spune ele a doua zi. Multi vor încerca să își explice de ce, în final cu toții vor afla.

Ce întâmplare fericită să trăim împreună această magie! Ce întâmplare fericită să fie Crăciun! Multe întâmplări, sau sunt destine? Încâlciri cu fir de ață-n depărtare s-ar putea să fie, ba chiar și acum, dar nimeni nu le va mai lua în serios peste un an.

Întru această nădejde scrierea va rămâne, cu rămasul ei să amintească de noaptea de Crăciun trăită atemporal în descurajantă frumusețe, intr-o profund sensibilă stare de sine a lucrurilor.

[souffletometrie]

Don't go for long goodbyes

Your "goodbyes" should be easy and soft, almost touched, almost felt. You should always reserve a place for "perhaps" and never take words in too serious.

Count on looks, sweet unforgettable looks, that's what you'll remember in the end, that's what you will only believe. Words are lie, never speak the love if you want it true.

Sometimes you can rest the 'forbidden fruit' longer, know that everytime you'll let someone eat you, a revolution might start again. Keep a certain peace above your thought's pupil.

Don't offer deep affection to the travellers, unless you are one.

Wait in hope, but only a reasonable amount of time, you can stay loyal in your soul but be free, keep your youth in blossom, keep it alive.

Be spirit and air, don't be static ground!

Look for beauty, the natural, the real one and go far away if needed; don't be afraid to fly by. No one knows your mind, no one knows what you are dreaming for, if it rests in yourself, it will die in yourself.

Love one moment, love two, ask firmly for the third one( if not what does the second time exist? By mistake?)

I repeat, never trust words. Only the first time may be a mistake, usually the second time proof its blessing quality.

Trust you, truly, trust you!

And about money... Believe Ed Sheeran's lyrics: " The best things in life come free to us/".

[souffletometrie]

The plurality makes the beauty.

Cer indian

Bijuterie , maidan-

Pământ şi

Stele, venite din iele

Iele, ce vin din pădure

Din ochiuri de apă, din reflexiile pure

Noapte, şoapte coapte, gătite în aer magic

Ca nimic din iubire sa nu fie tragic.

[souffletometrie]

Asprime, iz de zi

Alungă soarele și iarba, norii

Momește-i cu valuri de viață nouă, cu frumoșii zori de zi

Plimbă-i de-a lungul unei nou descoperite planete

Și apoi... Poți fugi!

Ia-ți de soață luna, lupii din pădure

Puneți-vă reciproc inel de păpădie, să aveți dovadă

Iubește-o pământește, fără gânduri sau sclipiri;

Și după asta... Poți fugi!

Așează-te pe marginea unui lac lacustru,

Îneacă-ti trecutul și toată existența-n el

Uită - te pe tine, uită-ți numele și gustul,

Și apoi... Poți fugi din nou cu țel!

Nu te întrista vreodată de îți vine,

Nu lua în nume de rău minciuna

Nimic nu e întâmplător o tragedie

Totul poate fi alinat cu luna.

Și de pruncii-ți vor cere vreodată cuvânt

Tu în lume să-i duci, nu să zboare în vânt

În ploaie să-i lași, să simtă oricând

Că cerului trebuie să-i aseară cuvânt.

Nu-ți împăduri mintea cu baliverne,

Cu nuci, alune, tot soiul de fructe tari

Care te dor cand te fâțâi seara pe perne

Care îti lasă sufletul beat în zadar.

Și vai, cuminte să fii pentru cât îți rămâne

A trăi pe astă lume zi de zi

Și c-ai fost un nebun la trăit să poți spune

Când crabii te vor îngropa în nisip într-o zi.

[souffletometrie]

Bătrânul și fiul

Răsuflare, aer, mare

Nu mă uita,

Amintește-ți de flori, de plimbare

Cum erai tu fără stare.

Răsuflare, aer, mare

Păstrează o peliculă de '' eu " peste sufletul tău

Astfel încât să ajungă

Dacă vreodată vom prinde o lume de orbi.

Răsuflare, aer, mare

Când prin lumi de sticlă vei păși,

Cu luare-aminte vei gândi

Că ai trăit o dată

Misterul dintr-o lume mată.

Răsuflare, aer, mare,

Nu uda cu mâna ta, focul din inima mea

Eu din cer, efemer, am venit acum să pier

Pe sub vânt, pământ și mare, trăiesc fericirea care

M-a făcut sa te croiesc, fiu nebun, de ploaie bun

Nu-nțelege vorba mea, pleacă, sărută-ți lumea!

Aer, mare.

[souffletometrie]

*alegoria gândului volant*

Caut lăcuste pe Mediteraneană

Ce zboară prin pârghii albastre de fum

De fumul din aripile arse de ceară

Ce sfâșie aerul roșu de scrum.

Ieșeau astă noapte mulți aburi din lună

Ça semn cert că dânșii-au mai ars un apaș

Dar cine-i ei oare mereu să ne spună

Că lumea-n nebună,

Că soarele-a ars?

N-au ars multe gânduri

Până s-ajungă pe Mare

Lăcustele-albastre si pline de Sare.

[souffletometrie]

*alegoria unui melancolic *

Mâna ta rece pe câmpul cel alb

Cumpăna ce trece sub visul tău dalb

Picioare înghețate prin peșteri de gândiri

Voci reci ce se pierd în frânturi de priviri.

Cetatea se scoală în pas de balet

Se-nclină în poală, urmând un octet

Curând cerul plânge sirop de-amintiri

Curând el creează magnifici martiri.

Ce-mi spui a tăcea? prin minți de delir

Ce-mi spui a urla? spre insul ilir

Alungă-ți simțirea, acum, acum, acum

Fără tragere de inimă și dor, în drum.

[souffletometrie]

*alegoria unui Romeo*

Puterea e mare, uimirea-i imensă

Clădești o fântână în tina celestă

Pătrunzi prin desișuri de inși îngropați

Prestația din urmă o-nchei cu: " Plecați! ".

Urmează instinctul! palmierul sonor,

Se-nvârte prin tine în zbor de condor

Împrăștie gândirea în mii de ducați

O lună apare, palmierul dispare,

S-a evaporat.

Pe fond de-ntuneric, în marș ordonat

Puterea se-arată... Se dă, s-a cărat

Stăpânul a spus-o, vasalii-au făcut

Sărutul devine săgeată din arc,

Din arcu-ncontinuu rămas desfăcut.

[souffletometrie]

*alegoria copilăriei *

Din flori de Amazon ghirlande să ne-aduci

Și-n bărci de argint pe mare să ne lași

Împrăștie-ne-n deserturi cu multe năluci

Și-n ruguri, în flăcări, să-i vedem pe apaşi...

Umbrește un soare, și-acoperă stele,

Să nu vadă ochii amicelor mele.

Încinge-adevărul cu-o pânză la brâu

Și-așteaptă cascada cerută de râu.

Izbește, încântă, cu apa măruntă

O mână așteaptă, o mână se-mplântă

Oh, uită mirarea din clipa de-acum

Sărutul rămâne în mijloc de drum.

[souffletometrie]

Zoe în cer

Mă lași să mă arunc în derivații de amor și te-mprăștii-ncetișor, te-mprăștii-ncetișor, halal până ce mor,

pe-o culoare de covor.

După ce-am murit, în rai să fi zărit, culori la răsărit, când ieșii la plivit. Dar poate c-au sărit repejor pe covor, culorile când eu am căzut de pe-un nor.

Urcai nestingherit, pe norul de granit, cînd musca m-a privit, și-n diavol s-a pitit, sub al meu picior, căci curând urma să mor.

Eu fusei fericit, pe cât timp am trăit, de muște m-am ferit, în grădini am plivit, frumoase am iubit, sculându-mă la răsărit să mai văd cine-a murit.

Că pe vremea mea când iubeai, nu te mai îngrijeai de flori, de scai, de ce primeai sau ce dădeai; iubeai, pliveai, la răsărit te mai uitai, nu lăcomeai sau însetai la săruturi sub evantai.

Dar vremea mea s-a dus ușor, căci eu murii pe un pridvor, sau pe-o culoare de covor, știu doar că eu frumos, cu dor, cu jind sării de pe un nor.

Mă îmbarcai cu vâsle moi, spre cer să urc încetișor, că eu sărisem de pe nor, căzusem pe un sicomor, urlam sonor: Bre, oameni, mor! Iar ele tricotau de zor.

Frumoase cu cosițe-n păr, ce m-au iubit, ce m-au citit, ce în grădină mi-au plivit; priveau pitit de prin pridvor, cum eu ușor pe-un sicomor, muream căzut de pe un nor.

“Ah, tu ești ca dulceața de nuci!” le spuneam eu mult și des prin huci, înainte să mă limpezesc de clăbuci, în diminețile în care vedeam multe năluci.

Înainte cu o zi să mor, îmi intrase o frumoasă în obor, și-mi începea declarații de amor, de dor, în cor, iar eu ziceam: “Dar mâine mor...!”

*toate lucrurile vin deodată sau niciodată*

[souffletometrie]

Unui călător

În călătorie vei veni?-

Cu mine să explorăm-

Nouă ani lumină

De mână să ne plimbăm.

Eu să fiu în rochie

De flanelă și de flori

Tu să-ți legi de mine

O eșarfă în culori.

Pe înserat să mergem

La vânătoare de apus

Căci noi o amaretă

In privire ne-am mai pus.

Peste poduri și fluvii,

Riscant să fluturăm;

Și sărutul peste maluri

De ape să ni-l dăm.

Și să nu ne oprim

Pân' ce zorile de zi

De după curcubee

O comoară nu vor ivi.

[souffletometrie]

O existență nouă

Cer frumos,

Călăuzește gândul odios

Să nu mai alerge fără folos

Prin colțurile de lume cu ponos.

Și du-l departe, până la zei,

Să fie hrănit cu flori de tei

Să-l scape de mirosul de mei

Să nu mai zboare în stolul de zmei.

[souffletometrie]

Refuză-ți

Refuză-ți o noapte, preschimb-o în zi

Și scrie un cântec cu ce vei simți :

Extazul din dans, sclipirea din stele?

Sau fumul de gânduri profund efemere?

I-ai scrie persoanei iubite că vrei?

Și cugetă astfel tu cum vei trăi.

I-ai striga c-o iubești cățărat într-un tei?

Ai merge desculț prin iarbă la ea?

Te-ai urca în obscurul nopții pe-o stea?

Refuză-ți o zi, preschimb-o în noapte,

Diminețile n-ar mai fi pline de șoapte,

De păsări, de arbori giganteşti în floare

De calda lumină din răsăritul de soare.

Refuză-ți o noapte, refuză-ți o zi,

Ascultă lumina în ce va grăi,

Întâmpină umbra când se va ivi

Și cugetă astfel tu cam vei trăi.

[souffletometrie]

Iubirea e un proces?

S-a terminat cu iubirea. Sufletul nu mai trebuie sa fie tulburat. A crede că poți stăvili trăirea e a crede că ești stăpân peste tot ce îți este dat. Ni s-a spus azi că procesul reprezintă o evoluție continuă și îndelungă care cere timp, un anumit context, având o finalitate specifică. Foarte bine, vom da ascultare acestei definiții. Ce putem numi astfel un proces? Educația, construcția orașelor, democratizarea, conceperea unui copil, cariera, căutarea de sine, sportul, învățarea unei limbi străine, cizelarea, (iubirea e un proces...?) migrația înspre spațiul urban, aselenizarea, descoperirea gravitației, alergarea după scopuri, uciderea moștenirii dacice- sau negarea acesteia-, sedimentarea munților, (iubirea e un proces...?) creșterea unui copac, lanțul trofic, îndeplinirea viselor, interpretarea sensului propriei vieți, croaziera, anotimpurile, procesele de reînnoire ale pământului, căutarea rochiei perfecte, sfințirea, ușurința în trăire, înălțarea de la pământ la cer, dar spuneti-mi: (iubirea e un proces...?)

Unii spun ca ar trebui să dureze îndelung însă ea se are ca scop pe sine, perpetuarea simplă a existenței sale este finalitatea iubirii. Și vai, ce simplă trebuie sa fie ea atunci! E ca și cum s-ar anula cele doua puncte, de plecare și de sosire, unindu-se într-unul singur. Iubind, trebuie doar să avem grijă ca punctul în care suntem să trăiască, nu cumva să moară. Iubirea poate creşte sau poate sa refuze a primi termen de comparație. Unde suntem?

În anul două mii optsprezece, al doilea deceniu al mileniului trei. Ne mai vine sa găsim răspunsuri la asemenea întrebări acum? Ducând șovăitor la extrem momentul vom răspunde cu 'da'! Pentru noi e esențial să cunoaștem acest lucru. E esențial pentru că face parte din esența noastră, face parte din esența noastră să ne gândim la iubire, sa ne dorim a iubi.

[souffletometrie]

Alegoria existenței

Iubirea mea,

Când a ieșit soarele din amurg, albindu-se, suind din nou spre cer, s-a produs o purificare. Timpul făcând cale întoarsă, scurgându-se invers, a dat peste cap o lume întreagă.

De la această piruetă, toți oamenii s-au accidentat. Nu a fost ceva grav, li s-au cioplit doar sufletele pătrățoase pe la colțuri, s-au îndreptat mai tare spre forma de inimă, adevărata inimă.

I-a durut, vai, ce i-a durut, și cu toții au plâns. O undă de tristețe a trecut azi prin lume.

Plânsul a fost totuși născător de bucurie, toți descopereau că lacrimile sunt sărate, ca nu se cuvine sa plângi prea mult. Au dorit apoi ceva dulce, și au găsit încet, rând pe rând, refugiul în sărut. Ei se credeau a fi primii oameni, se simțeau puternici, unici, singulari în astă lume în care peste hotare erau sutele ca ei.

Ei și au construit chiar și o alta lume, în care la moarte, la despărțire și la durere plângeau, la victorie, noblețe și în intimitate se sărutau. Cat de puri erau acești oameni! Fără gânduri, fără minți hrănitoare de aspecte legate de timp, de trecut, de viitor. Soarele era pe cer, lucea, amurgul tocmai trecuse în ceva strălucitor, ce mai rămânea imposibil? Nimic.

Fiecare întâmplare năștea posibilități, florile procreau flori în hambar, podelele caselor deveneau iarbă, noaptea cerul era culoare.

Omul a fost în acea vreme Nimic și doar fericirea era lucrul care lua amploare. Tot ce se întâmplă era minunat.

Peisajul urban era prolific, luxuriant. In tramvaie de stea, cete de oameni erau duși înspre fericire. Toți știau ca destinația pe care o aleg e aceea. Nu existau dubii și şovaieli. Cerul era culoare, câinii se gudurau de fericire pe lângă lună, se retrăgeau pe dealuri, voiau sa o aibă mai aproape. Ființele întregii planete erau purtate într-atât de simțuri ca nu existau lucruri menite sa fie sau sa nu fie: lucrurile pur și simplu se întâmplă și ăsta era sufletul, minunatul anima.

Chinurile erau și ele o formă de fericire căci existau păduri, exista singurătate, muzică vindecătoare ce venea din râuri și credința în zâne. În vreme de chin, oamenii erau doar mai liniștiți și era atât de bine, o, atât de bine, ca te-ai fi suit la cer dacă ai fi fost vânt. Dar erai și apa, și foc și vânt și pământ, era toate la un loc așa că nu puteai trăi în cer. Haha, dar nici nu era nevoie, căci cerul era prea sterp pentru toată fericirea pe care o trăiau ei, le-ar fi curmat-o.

Astfel, venind pe lume, omul trăia deopotrivă și cu foc și în adâncimi de pământ și cu ușurință de aer, și cu impresia de apă trecătoare. Omul era pasional, profund, natural și muritor. Cu bucurie se năștea din trup sfințit de cer și cu parfumuri de flori, culoare, fast și liniștit se întorcea în pământ. Omul era simplu om și nimic altceva și de aceea a ajuns în acele vremuri sa fie atât de fericit.

Pentru cel de acum, pe pietre, pe stânci, pe al lui mormânt, cu lacrimă de bucurie și de dor, de caldă bătrânețe și înțelepciune în al său ultim moment a scris:

Nu uda cu mana ta focul din făptură mea

Eu din cer efemer am venit fără să pier

Pe sub vânt, pământ și mare trăiesc fericirea care

M-a făcut sa te croiesc fiu nebun de ploaie bun.

Nu înțelege vorba mea, pleacă, sărută-ți lumea !

Nu există lucruri bune ce nu au fost sau nu vor fi să fie, toate lucrurile sunt deja, iubirea mea!

[souffletometrie]

Răscoala

Si dacă pur și simplu fiecare om ar avea un timp de iubit? Unii poate iubesc toată viata, alții iubesc cu adevărat o singura oră, sau un anotimp. Cum ar fi să cunoaștem acest timp dat? Cum am iubi noi atunci?

Dacă azi, la teatru, pe scenă, subit ar apărea Dumnezeu și ne-ar spune tuturor: "Tu vei iubi cu adevărat o săptămână!", "Tu o zi!", "Ție, fiule, ți-am dat sa iubești toată viața!" Cum am reacționa? Poate egoist, am privi timpul dat fiecăruia cu invidie, cel căruia i se dă să iubească mai puțin ar fi supărat pe cel căruia i se dă mai mult. Lumea ar fi utopica, întâlnirile ar începe cu o alta întrebare: Ție cât ți-a fost dat sa iubești? Nu cred că ar mai exista spontaneitate. Oamenii ar începe să aleagă, căsătoriile s-ar ghida după o potrivire a intervalului fiecăruia de iubit. Dar dacă Dumnezeu ni s-ar arăta fiecăruia în singurătate și ne-ar șopti în somn, sub forma unui vis această cifră, oare doar cei superstițioși ar putea înțelege astfel valoarea iubirii?

Nu știm. Flori de regret mi-au crescut azi la picioare sub un cer plin de stele, de ce să cred într-un destin alb?

Ar trebui sa facem ceva. Da, sa mergem acolo unde ne cheamă cineva atât de adânc iubit, atât de mult dorit. Răscoala unui om împotriva lui Dumnezeu : Dar eu ți-am poruncit că tu vei iubi doar o zi! De ce vrei mai mult, nu-ți ajunge atât? N-ai știut tu sa iubești, de aceea nu ți-a ajuns!

Nu am știut, dar vreau sa știu, vreau sa iubesc îndelung și tare, sa ma dezintegrez iubind, sa sufăr iubind, sa trăiesc iubind-ul pe cel pe care vreau sa îl iubesc, de ce trebuie sa aștept un altul? De ce trebuie sa existe un om potrivit și un sens pe care îl vom găsi doar peste ani, doar când vom fi maturi și nu vom mai crede în magie, în vrăji și loialitate tacită. De ce abia atunci, când mare parte din mistere ni se vor fi dezvăluit, când ne va fi rușine să simțim cu toată puterea, să iubim cu infinitul și cu marea și cu visele, de ce doar atunci trebuie să ne fie permis sa iubim?

Eu doar acum îți pot oferi ce e mai adânc și mai înfloritor din mine, de ce nu ai vrea sa primești? Câteva "nu"-uri te-au înspăimântat?

Obiectul iubirii mele e în Thailanda, el iubește soarele, și marea, plimbările și stâncile, și eu le iubesc deopotriva. Eu iubesc entuziasmul și fericirea, și el le iubește deopotriva. Iubim reciproc și când suntem fericiți cred ca ne amintim unul de celalalt.

E rândul meu sa ma întorc la el. E rândul meu sa ma îndrept spre pasari, mare, plimbări și stânci, e rândul meu sa ma răscol in fața lui Dumnezeu, sau poate... chiar sa fac ceea ce e corect?

Așteaptă-mă! Drumul meu începe acum!