stefan-lazar

[stefan-lazar]

Memoriu “tehnic” proiect MITA

In urma cu 10 ani am facut un credit de nevoi personale. Acel credit avea ca rol sustinerea financiara a unei parti din investia ce urma sa o fac deschizand o firma. O firma de design interior. Creditul urma sa il achit in 10 ani. Pe vrema aia, 10 ani pareau o vesnicie, dar iata ca vesnicia s-a scurs, barba mi-a crescut, creditul a fost achitat si noi suntem pe piata. Am muncit mult si am construit totul caramida cu caramida. Eu si echipa mea am muncit pentru fircare lingurita din firma asta.

Pe plan personal am fost prezent mai la fara fregventa. Cu toate astea mi-am facut timp sa merg la vot si sa fiu prezent la protestele ce s-au tinut in piata publica din urbea in care locuiesc. In special la cele de dupa tragedina din Colectiv in care sotul unei foste colege si prietene si-a pierdut viata. La ultimul protest nu am mai putut ajunge si am avut un sentiment de vinovatie. Dar soarta a facut in asa fel incat absenta mea la proteste sa ma puna la incercare intr-un mod mult mai direct.

Nu cu mult timp in urma am fost anuntat de viztita/control din partea unui agent SSM ( pentru cei care sunt in aceeasi situatie cu mine SSM ar fi un serviciu care se ocupa de Evaluarea riscurilor si securitatea muncii).

Cred ca va puteti imagina ca nu mult a durat pentru domnul agent pana si-a dat seama ca suntem in culpa. Atat eu cat si colegii mei ne supunem zilnic unui risc. Cladirea in care avem sediul de firma nu are impamantare si prin urmare nici prizele din aceasta cladire nu au. Pentru aceasta ni s-a prezentat contravaloare amenzii cu 10 000 lei. Si pentru ca o parte din actele completate de un colaborator extern pe care noi il contactam periodic sa se ocupe de treinigul , actele , evaluatrea si tot ce inseamna punerea la punct din puct de vedere legal pe partea cu angajatii, s-ar mai fi adaugat un 4000 lei amenda.

Total 14000 lei.

Dar cu ne asteptam sa se intample intr-un sistem care doreste indreptarea greselilor si este preocupat de securitatea acestei societati am primit un soi de amanare , somatie de punere in regula a acestor neconcordante. Mi se parea si normal , decat sa imi ia banii si sa ma puna intr-o dificultate, mai bine imi lasa posibilitatea de a indrepta situatia facand investitia cu parte din banii respectivi si cum ar fi si normal eu sa creez conditiile de maxima securitate atat mie cat si colegilor mei. Pana la urma putem face un calcul destul de bazic. Plata unei amenzi de 3100 euro , dupa care investitia de punere in conformitate ar putea duce , nu stiu, dar presupun spre 5000 euro. Sa zicem profitul unei firma mici pe cateva luni bune.

La mine calculul incepe sa se simplifice aici. Rata la banca am terminat-o. Sunt obisit si daca trag linie tre sa dau tot ce am castigat eu si colegii mei pe cateva luni, .... ma mai simt si vinovat ca deh eu credeam ca facem bine ceea ce facem. Ne-am asigurat ca lucram in conditii cat de cat. Sa avem caldura iarna si racoare vara, sa avem apa , cafea, sucuri , ceaiuri si toate cele necesare, colegii nu sunt nevoiti sa vine cu hartie igienica de acasa , am avut grije sa cumparam scaune bune, in asa fel incat sa nu ajungem sa avem probleme cu spatele, am fost cat am putut de atent, dar uite ca nu ne-am dat seama ca lucram sub un acoperis care ne proyejaza doar de polaie "nu si de foc".

Eiii, bun , dar sa nu ne indepartam de la subiect, cum spuneam , am primit o avertizare. Tragem noi frumos concluzi ca omul este de buna credinta, ca a venit sa se asigure ca suntem bine, dar ce sa vezi ,asa pe final de discutie, ca ne-am mai relaxat si putem sa ne cunoastem mai bine, domnul afla ca ne ocupam de designul ambiental si coincidenta coincidentelor are si el un apartament pe care numai ce la achizitionat si deh, ca tot omul are dificultati in amenajarea acestui apartament.

Ne cere politicos ajutorul , ca deh, doar el a fost primul care a aratat dovada de omenie si ne-a salvat atat viata cat si de o amentda considerabila pentru noi. Picam de comun acord ca ar fi bine sa ne trimita un plan al apartamentului si niste fotografii.

N-am ce spune, omul , functionar al unui stat bine pus la punct cu oameni organizati a dat dovada de promptitudine si cu trimiterea acestor materiale.

Acum noi prinsi pana peste cap, am zis ca il ajutam , dar ce-i drept nu am intrebat de termene, insa ne-am putut da seama ca pe om il arde, e graba si ne intreba cel putin o data pe saptamana in ce stadiu suntem cu proiectul lui. Noi ocupati si cu contractele si cu punerea la punct a acelor nereguli sesizate de domnia lui.

Ma intreb eu , fiind o fire creativa si avand o stare de irascibilitate cand vine vorba de proiectul asta, ca sa o spun me pe sleau, Am trac, nu am inspiratie, pur si simplu nu stiu de unde sa il apuc, nu pentru ca este un proiect dificil, ci pentru ca ar putea fi un proiect scump si cu penalizari mari, presine nenica si va rog sa ma crederi ca de fiecare data cand deschid pe calculator planul acestui apartament mi se deszvolta un sindrom gen Tourette si imi dau seama ca inca mai am creativitate, dar nu o pot directiona cum trebuie. Vorbesc singur, injur , nu pot sta pe scaun si ca sa vezi , nici acasa nu al liniste, ma trezesc noaptea si fac pasi prin casa. Am mustrari de constiinta, cantaresc onestitatea mea, ma uit la mine in oglinda, imi amintesc cat de mandru eram sa fiu in piata publica la proteste , imi amintesc ca plangeam doar gandindu-ma prin ce a trecut Raluca Rugina cand si-a pierdut sotul si o parte din prieteni si ma tot gandesc eu ce fac acum.

Inchid ochii, imi musc limba pentru ca deh, daca faca ceva se duce de rapa toata munca mea si pana la urma singurul pilon care sustine familia mea? Tac ca miselul , rezolv situatia si mergem mai departe? Vad eu cum o dreg sa imi mai privesc in ochi sotia si fetita cu demnitate?

Oare colegii mei ma voi mai respecta?

[stefan-lazar]

Interviu de cãcat

Am hotarat sa nu las acest material sa mearga pre print, dar e pacat sa-l pierd. În notez aici. Aici nu citeste nimeni. 1. Pentru început, povestiți-ne câte ceva despre voi. Suntem printre primele firme de design ambiental ce au aparut pe piata in vestul tarii. Anul acesta implinim 10 ani de activitate. 2. Din toată munca voastră, ce vă reprezintă cel mai mult? Ha, stiu ca nu-i amuzant, in special pentru noi, dar munca in sine ne cam reprezinta. 3. Anul acesta s-a manifestat, prin prisma culorilor aflate în tendințe, îndeosebi a culorii Pantone 2017 – greenery – o revenire la natură, la natural. Cum ați apreciat culoarea anului? Cum au primit clienții voștri culoarea anului 2017? Treaba asta cu tendintele e ca un drog. Ti se injecteaza sub piele treptat din topate directiile. Targurile de specialitate vin cu standuri expozitionale care sunt in tendinte si arata al dracului de bine. N-are cum sa nu iti placa. Apar in magazine produse bine expuse, combinate in asa maniera incat sa placa ochiului. Vezi videoclipuri care imprumuta in fundal elemente in tendinte,..... esti bombadat din toate partile si pana la urma ajungi sa crezi ca asta este ceea ce iti doresti. Pana si noi suntem injectati. Incepe sa ne placa, sa ne stimuleze si vrem sa facem si noi ceva cu verdele asta ( in cazul de fata, verdela, anii urmatori vedem ce o sa ne mai placa). 4. Considerați că promovarea acestei culori de către Pantone – lider mondial în setările de culoare – reprezintă o nevoie de revenire la natură, la natural? În ce măsură este prezentă natura în lucrările voastre? Nu prea imi vine sa consider nimic avand in vedere ca stiu cum ajung „culorile anului” sa fie ceea ce sunt. Aici nimic nu porneste de la feeling-uri si statement-uri, de la cum s-a trezit un om de bine intr-o dimineata si a vrut sa faca o fapta buna lumii. S-a gandit el ca noua, omenirii, ne lipseste natura si hai sa o aducem in viata noastra. Nuuu, totul trebuie sa se vanda, si dupa ce ai epuizat tourquoise, violet, galben,.... trebuie sa il faci pe om sa se simta prost cu hainele galbene de anul trecut, pentru ca alea sunt demodate si acum verdele e ce trebuie. ..... si uite asa totul se rasfrange cam in toate industriile. 5. În afara acestui verde, ce culori ar trebui să folosească cineva care vrea să își personalizeze locuința? M-ati omorat la propriu cu treaba asta cu culorile. Poate aveti impresia ca sunt zugrav sau ca un designer cu asta se ocupa. Stiu ca mai exista confuzia asta pentru ca des sunt sunat de diverse pesoane sa imi spuna ca au rezolvat ei tot, dar la culori s-au cam impotmolit. Ca si cum te-ai duce la designerii de la Mercedes sa le spui ca ti-ai desenat singur masina cum o vrei dar ai nevoie de ajutor: Ce culoare sa fie? Daca cineva vrea sa personalizeze ceva, orice, dar el nu are personalitate eu recomand animal-print, dar sa gasesca pe altcineva sa ii puna in opera. 6. Să spunem că aș vrea să mă apuc mâine să îmi construiesc o casă. Mare sau mică? Cu etaj sau fără? Accentul spațial să fie pus pe camera de zi / living / bucătărie sau pe zona de dormitor? Va spun cum am proceda noi. Daca clientul este om, l-am intreba care este silul de viata , ce ii place sa faca mai mult, unde isi petrece timpul ce face el intr-o zi normal in casa,...... aflu mai multe despre el si ii fac „un plan de tratament” corespondent nevoilor lui. Daca clientul este neom si nu stie sa vorbeasca, incerc sa imi dau seama care simt nevoile , necesitatile lui si daca reusesc sa intru cat de cat in aceste substraturi incep sa creionez un mediu cat mai potrivit stilului de viata. 7. Care ar fi criteriile de care trebuie ținut seama când se amenajează o baie? Pai: - daca poarta papuci de casa. Sa stim ce punem pe jos. - cat de des se slala si unde. Sa stim ce sa ii recomandam , vana , dus , bideu ,... - daca miroase dupa ce merge la wc, sa stim si sa ne amuzam. - daca clientul este sau nu ordonat, sa ii putem crea spatiile corespondent cu stilul lui de viata, - Cati oameni fac baie in acelas timp , sau merg la toaleta in acelas timp , sau pentru ca, nu ?, stim deja ca multi au impresia ca se spala pe dinti in acelas timp si au nevoie de lavoar dublu. - amanunte de-astea ca daca ne spune si un buget, restul e floare la urecehe. 8. Cum se poate transforma o bucătărie – un spațiu folosit în trecutul nu foarte îndepărtat doar ca zonă de pregătit și luat masa – într-o zonă mai plăcută, de socializare – accepțiunea modernă de living? Pai oamenii au facut asta instinctiv de-a lungul timpului chiar daca nu era frumos ceea ce faceu, dar au facut-o si noi , unii din designeri, am inceput sa o facem la fel ca ei , dar mai frumos. Am sa exemplific. Omul a inceput sa isi care mai multe scaune in bucatarie, apoi si-a dat seama ca scaunele sunt cam incomode si ca el sta cam mult pe acolo si a fost inventat coltarul de bucatarie, mai spatios si cu perne tapitate sub fund. Usor a devenit locul unde isi invitau prietenii la o cafea , la o poveste, in cele mai multe case bucataria era singurul loc in care se fuma. A aparut televizorul,.......... Cu timpul s-au daramat peretii ca sa fie mai mult loc, s-au unit bucatarii cu holuri, s-au unit bucatarii cu livingurile,...... Acum eu zic aasa, fiecare individ ar trebui sa se cunoasca putin cat sa imi raspunda la cateva intrebari si daca impreuna tragem concluzia ca in bucatarie cel mai bine e sa instalam un jacuzzi, nu vad de ce nu. Chiar imi amintesc ca in timpul unui master, unul din profesori , mai batrani si mai pervers incerca sa ne induca un concept ca ce fain ar fi sa inviti prietenii sau sa fii invitat la prieteni sa faceti/facem cu totii un jacuzzi. Era imposibil sa nu distingi pe fata omulu cum isi imagineaza ca sta in vana cu toate studentele alea si cu noi restul. 9. Care sunt tendințele pentru sfârșitul anului și începutul anului viitor? Spre sfarsitul anului toata lumea intra in panica ca nu-i casa gata si are invitati. Nu mai intereseaza pe nimeni tendintele. Se cupara orice de pe stoc. Si dupa anul nou, nu mai sunt bani ca s-a investit in colebil. Asa ca tendinta este sa se intre intr-o letargie. 10. Nu în ultimul rând... o renovare sau o amenajare se face cu designer sau fără designer? Eu recomand asa: Cei care cred ca au situatia sub contrul si ei stiu cei mai bine pentru ei sa solutioneze fara specialist. In caz ca nu reusesc sa se identifice am sa dau in indiciu: - sunt aia care de obicei pun intrebari in speranta ca interlocutorul le va da dreptate si daca nu e asa au explicatia ca deh e casa lorsi fac ce vor cu ea. Principiu sanatos si il respect dar i-as ruga sa nu ne mai deranjeze. Au dreptate. Recunosc de pe acum. Restul, cei care stiu ca actele contabile nu le poti verifica cu un var care e sofer pe tir si are experienta, „a vazut multe la viata lui”, Cei care nu se apuca sa corecteze contractul facut de avocatul angajat pentru asta, ... cei care stiu cam am facut ani de scoala si am ani de experienta si pentru asta suntem platiti.

[stefan-lazar]

Interviu aprilie 2017 - Corina Sfia

http://sfia.ro/interviu-cu-stefan-lazar/

Interviu cu Ştefan Lazăr

Pe Ştefan Lazăr l-am cunoscut în urmă cu trei ani. L-am sunat într-o după amiază, când i-am cerut să facem o ştire despre un birou amenajat de el şi echipa sa, Ezzo Design. Mi s-a părut un proiect ieşit din tipar, care ar putea ajunge direct la ştirile de la ora 19.00, pe postul naţional. La câteva ore, am aflat că alt reporter mi-o luase înainte cu subiectul. Nu mai puteam realiza ştirea. A fost doar o întâmplare, dintr-un şir lung de evenimente care au urmat după aceea. Doi ani mai târziu, am aflat despre un alt proiect de-al său. Ştefan cunoaştea interesul jurnalistic pentru inedit, aşa că în e-mailul pe care mi l-a trimis, descopăr ceva senzaţional: “aş putea să te îmbrobodesc şi să-ţi spun că avem două fotolii şi o canapea din piele de amazoană, dar mi-e teamă să nu vii doar sã o mângâi”. Mi-am făcut o mie de idei. Cât de exotică să fie amenajarea?! Mai ales că era vorba despre o bărbierie în care acesta spunea că femeile pot să privească doar de pe geam, n-au voie să intre…. . …dar aşa este Ştefan Lazăr, mereu surprinzător, tot timpul, Altfel. Care este povestea primei rezervaţii pentru bărbaţi din Timişoara, în care femeile nu au voie să intre, pentru că acolo bărbaţii trebuie să meargă la frizer să se tundă, asemenea unui ritual masculin? Probabil este un fetiş de-al meu. Cu toate că nu mă încadrez în genul ăla de bărbaţi care toată ziua sunt la 4 ace şi arată impecabil (am încercat şi nu mă prinde), îmi plac simbolurile bărbăteşti. Frizeria sau bărbieria este un mic templu. Pe vremea când eram de-un cot, bunicul meu avea ritualul de a merge aproape săptămânal la frizerie. Cel mai des se bărbierea, dar nu cred că mergea acolo doar pentru asta. Mergea să joace table, să facă politică, să facă pentru câteva minute ceva ce părea să fie numai al lui. Acolo oamenii păreau că merg doar ca, pentru puţin timp, să nu mai fie nici angajaţi, nici soţi, nici părinţi. Mergeau să fie Ei, mergeau să fie egoişti. Îmi place să discut pe subiectul ăsta şi cred că dacă aş continua ai fi nevoită să faci un articol în seriale, doar din cauza acestei întrebări. Am să formulez un alt răspuns. Îmi plac bărbaţii. Am crescut într-o perioadă în care tatăl, bunicul şi aparent toţi bărbaţii din jurul meu aveau lumea pe umeri. Ei protejau familia, ei susţineau economia ţării, ei făceau ca lucrurile să funcţioneze într-o gospodărie. De mic am fost fascinat de “puterea bărbatului”. Cuvinte precum cinste, fermitate, onoare, credeam că au fost născocite pentru a-i putea descrie mai bine pe bărbaţi. Cu timpul mi-au dispărut din vizor aceşti bărbaţi. Nu ştiu ce s-a întâmplat, nu i-am prea mai văzut. Îmi este dor de ei cum îmi este dor de Moş Crăciun şi am să fiu sincer. Nu cred că oamenii ăştia nu au existat cum nu cred că Moş Crăciun a încetat să mai existe în clipa când ne-am maturizat. Atâta timp cât crezi - ei există şi merită să faci eforturi, să fii mai aproape de ceea ce crezi. …… bla, bla, bla Barbershop. Astăzi copiii sunt conectați foarte mult la rețelele sociale, joacă FIFA pe calculator, mai mult decât joacă fotbal în fața blocului. Tu ce sport preferai când erai mic? Nu am găsit cu uşurinţă un sport de care să mă ţin. Am încercat multe: înot, atletism, basketball, tenis, lupte greco-romane :), schi şi lista poate continua. Nu sunt o fire competitivă. Nu mă motivează podiumul. În cele din urmă mi-am găsit locul în turismul sportiv şi orientarea turistică. Aici am rămas câţiva ani buni şi întâmplarea face că am ajuns şi pe podium la competiţii naţionale, dar nu cred că aceste rezultate au aparut din spirit sportiv. Ce însemna turismul sportiv pentru tine? Pentru mine turismul sportiv era un stil de viaţă, competiţia era ceva secundar. În sportul ăsta iţi pui rucksac în spate şi mergi pe munte, te strângi în jurul focului cu prieteni vechi şi prieteni noi. Cânţi, montezi şi demontezi corturi, ai şansa să ajuţi fetele la greu şi când ajungi în bivuac, ele se vor revanşa faţă de tine :). Întinzi mâna să ajuţi un prieten şi ţi se întinde mâna. Creşte încrederea între oameni, creşte respectul şi grija faţă de membrii unei echipe. Acum este generaţia Facebook şi Instagram. Tu cărei generații ai aparținut? Pfff…. Nu-mi dau seama. Nu simt că mă pot identifica cu vreuna dintre aceste generaţii. Cred că sunt generaţia Xnet sau X-Generation. Poate mă regăseşti dacă îţi dau două indicii: Alcatel one touch Easy sau Ericsson T20. Care este prima amintire care îți vine în minte atunci când te gândești la copilăria ta? Oooooo, am copilărit {îmi dau seama acum că voi raspunde cu nişte cuvinte care se prea poate să nu înseamne mare lucru pentru alţii, dar, doar de dragul călatoriei în timp am să le rostesc}. Încep cu perioada copilăriei în: - Piteşti, într-o curte cu un nuc mare, un mic iaz plin de nuferi, acompaniat de un dalmaţian ce-mi era loial şi mă însoţea oriunde în curtea noastră de oraş. Pentru o perioadă scurtă am avut şi două capre şi ceva nutria. Ştiu, nu sunt chiar animalele de companie la care te aştepţi în mod normal. - Am copilărit la Scorniceşti, unde alergam pe dealuri şi mă cocoţam în copaci pentru a aduna ouă de coţofană, nu ştiu ce făceam cu ele, dar mă fascinau. Aveam un loc de joacă ce se deschidea pe o rază de mai bine de 3 km. Pe vremea aia toată lumea muncea, iar eu eram în vacanţă. Umblam mult şi îmi amintesc că purtam o pereche de ochelari cu rame groase. Arătam haios, slab şi cu ochelari. Mi se spunea Paganel – poreclit aşa după unul dintre eroii principali din romanul lui Jules Verne, “Copiii căpitanului Grant”, şi cred că acest personaj a mai dat naştere uni alt Paganel din “Aventurile echipajului Val-Vîrtej” ce era o serie TV pentru copii realizată de Televiziunea Română între anii 1960-1970. Este primul serial TV românesc. - Apoi am mai copilărit la Călineşti (da, ştiu, cam plin de localităţi ce au “eşti” la final). Aşa a fost copilăria mea. Aici îmi amintesc de plimbările lungi de vară, kilometri buni până la Argeş şi înapoi. Mergeam “la baie”, la scăldat. Amintirile de aici sunt puţin mai apropiate de adolescenţă. Se leagă de vacanţele de vară şi micile golănii aferente. Mi-amintesc că într-o toamnă am incendiat un deal pentru pentru că am văzut că “se face”. N-am făcut pagubă, dar am speriat câţiva oameni. Dealul ăsta, al meu, era lângă sat. - Am avut o vară sau două lângă Bucureşti, la Bolintin Vale. Aici am avut, poate, cea mai creativă vacanţă din copilăria mea. Aici am mers la prins peştele cu mâna, am mers cu mopedul. Gazda noastră avea un butoi de lemn pe terasă. Într-o zi am scris pe el cu vopsea neagră: TNT. Aici am făcut cea mai faină sperietoare de ciori şi am făcut cunoştinţă cu pockerul pe miză - miza fiind boabele de fasole. Destul de repede ne-am dat seama că avem nevoie de mai multe specii de fasole ca să putem da jetoanelor noastre mai multe valori, aşa că am plecat prin sat, la furat de fasole, să căutăm specii noi cu boabe colorate şi pătate şi soiuri mai mari şi cu boabe mici. Tot atunci am aflat că fiola de algocalmin aruncată în foc, explodează. Aşa că într-o seară, când adulţii ne-au trimis la culcare le-am lăsat câteva fiole în foc. Încă mă mai gândesc că am avut noroc chior, că nu le-au sărit în faţă cioburi din fiole. - Mai am vacanţele de la Delta Dunarii. Aici este o poveste delicioasă cu somnii proaspeţi aduşi de pescarii familiei mele, dar nu mă voi pune să o povestesc acum. - Apoi au urmat vacanţele de Salatrucu - Argeş. Undeva în munţi, alături de prieteni de care m-am legat pe viaţă. La Salatrucu am învăţat să conduc tractorul, să fac “snowblanism” (ştiu că vouă nu vă spune nimic, noi am inventat sportul ăsta şi tot noi l-am “îngropat” nu a fost cea mai de succes invenţie a noastră). Am demontat skateboard-uri, am păstrat doar plăcile şi ne dădeam pe zăpadă cu ele, fără a fi ataşate, legate de picioare. Oooo, am avut o copilarie extraordinară şi cred eu, totul vine de la faptul că am avut libertate. Părinţii mei mi-au dat voie să explorez. Asta-mi doresc şi de la mine. Să am puterea asta. Să le dau copiilor mei libertatea şi oportunitatea de a învăţa pe propria lor piele. (Dacă nu o să fac asta şi Doamne fereşte!, ajung să citească interviul tău, or să-mi scoată ochii mai târziu. Or să-mi spună: uite ce zici aici în 2017 ….. şi acum? ce s-a întâmplat cu tine? Te-ai ramolit?) Cum ai ajuns la Timișoara?

La 23:23 pleca acceletaratul din Piteşti cu destinaţia Timişoara. Circula cam toată noaptea. Prima dată am venit pentru o evaluare ce urma să mi-o facă un profesor de la Universitatea de Vest. Urma să-mi spună dacă am pachetul potrivit pentru a trece de admiterea la Facultatea de Artă. Cu toate că am fost atenţionat că nu am ce-mi trebuie pentru Timişoara, am hotărât să-mi încerc norocul. Deci, Motivul calatoriei? – STUDIILE. Mai târziu, prin anul 3 sau 4, s-a scos trenul respectiv şi de-aia nu m-am mai întors acasă. Trebuia să schimb la Craiova şi legatura era la o diferenţă de 3 ore, NOAPTEA. Am colegi care s-au întors în oraşul natal, eu n-am putut. De ce? Ai fost vreodată noaptea în gară la Craiova? …. nici covrigăria nu mai există. Şi totul avea să prindă un contur frumos după studii. În urmă cu 10 ani ai fondat Ezzo. Ce înseamnă proiectul Ezzo Design pentru tine? Prima familie a cărei bază am pus-o eu. Astăzi aş spune că Ezzo, pentru mine, este deopotrivă o mare bucurie şi o mare teamă. Bucuria este clar de unde îşi trage seva, n-are sens să dezvolt. Teama ar veni din retoricele ce se găsesc în fiecare om. “Oare” întotdeauna forţează balanţele. Când înfiinţezi o firmă, nu există o reţetă pe baza căreia să îi proiectezi fundaţia. Din când în când ne mai punem întrebări “de rezistenţă”. :) Cât de grea este activitatea de designer de interior? Câteodată este şi greu, dar vezi tu, ceea ce eu consider greu nu-i valabil pentru toată lumea. Poate pentru mine greu este să fac 100 de abdomene, să cânt la un instrument sau să mângâi un Bichon Maltese. Pentru alţii nu-i la fel, şi invers. Haha, mi-am amintit o vorbă bună, dar mă tem că îşi trage originile din ceva folclor “de cartier” sau, ca să-mi fie cu iertare să-i zicem “folclor de şantier”. LA TOŢI NI-I GREU, DAR NU LA FEL …… Ştii că pe şantiere băieţii îşi pun telefonul mobil într-un pahar sau într-o sticlă de plastic tăiată. Dau drumul la muzică şi uite aşa au atmosferă de lucru. Telefonul are acustica amplificatată. Se prea poate să fi auzit ceva melodie. Cum ai construit brandul Ezzo Design? Care este povestea voastră? N-am construit un brand. Cu toate că ştiu ce presupune noţiunea de brand, îmi place să cred că mi-am consumat energia pentru a construi un mod de lucru, o viziune. Am construit pas cu pas un produs, un serviciu ce eu nu l-am regăsit pe piaţă în ziua în care am început această activitate. Mi-au trebuit ani buni să şlefuiesc acest serviciu. Acum, legat de birou, am să îţi spun un secret. NU cred că am ajuns la acel stadiu. Biroul nostru încă nu l-am “construit”. O să vină şi ziua aia şi atunci, te rog, să nu mă uiţi cu întrebarea “care este povestea biroului?” De unde vine numele? Haha, mă voi strădui să spun povestea pe scurt. Cuvântul, în sine nu are o semnificaţie. Nu sunt iniţialele unor nume sau ale unui concept pompos precum “European Zvonuri und Zarzavaturi Office”. Am căutat de la bun început un cuvânt fără semnificaţie în limba română…., sau internaţională. Trebuia să am libertatea să îi dau eu o semnificaţie şi în procesul ăsta n-aş fi vrut să mă întâlnesc cu obstacole de înregistrare sau interpretare. Am vrut să fie un cuvânt scurt, cu trei sau patru litere, cu rezonanţă şi uşor de reţinut. Am încercat multe combinaţii, dar la un moment m-am axat pe combinaţii care au literele Z şi G, pentru că eu cred că sunt litere cu o anatomie frumoasă, însă combinaţia lor nu s-a demonstrat a fi cea mai fericită aşa că am ajuns la a combina literele Z şi Z. Daaar, am primit întrebări de genul: “Ai pornit de la Enzo Ferrari? Seamănă prea mult cu Mezzo”. Mulţi cred că este un nume italienesc şi îi schimbă accentul (nu mă deranjază. Italia este o ţară frumoasă şi noi îi datorăm mult, în principal, când vine vorba de frumos). Am luat-o ca pe un compliment. Poate şi în minţile altora “ezzo” semnifică ceva frumos. Colegii de birou spun că ești un „mediator”. De ce crezi că spun asta? Da’ ce ştiu ei? Ar spune ei de bine orice că doar sunt şeful lor, dar nu-i adevărat. Eu nu sunt şeful nimănui. Am colegi, noi suntem egali, dar cu responsabilităţi diferite şi câteaodata cuvântul meu este mai greu că am experienţă mai multă. Am riscuri mai mari, barba mai lungă sau pur şi simplu pentru că în unele situaţii cel mai bine este să zică aşa ca mine, şi să facă aşa cum vor ei. MediaTooor?? poate pentru că nu-mi plac conflictele. ***** Ştefan Lazăr s-a născut în Piteşti, în data de 17 februarie 1980. A urmat cursurile Facultăţii de Arte din Timişoara, oraş în care s-a stabilit. În anul 2007 a fondat unul dintre primele birouri de design interior din Timişoara – Ezzo Design. Printre referinţele sale se numără: [e-spres-oh] - birou de it din Timişoara, Jazzissimo Lounge din Bastionul Therezia, localul D’arc, Barbers Shop – Tuns, Ras, Fercheş, localul Cheers,magazinul Cupio, hoteluri: Hotel Ibis Styles din Arad, Hotel President, din Băile Felix, ansambluri rezidenţiale, între care: Nordic Residence Park, Rivendelle Residence, ambele din Timişoara, locuinţe private, clinici de stomatologie din Timişoara, Botoşani, Piteşti, Sibiu, Arad şi Bucureşti. Biroul de design a primit premiul Isign Awards Noblesse în anul 2012, 2013, 2014, iar în anul 2015 a fost decernat cu premiul Elle Decoration Romanian Design Award.

[stefan-lazar]

Vis de varã dintr-o noapte cu eclipsã

De ceva vreme pot spune ca nu mai stiu cum e sa te trezesti fresh, dar in dimineata asta parca, parca eram nerabdator sa ne trezim cu totii ca eu sa ii pot povesti lui Baby ce vis am avut. Rar ma trezesc cu amintirea unui vis atat de limpede, atat de plin cu detalii. Se pare ca peste noapte am fost plecati intr-un concediu din viitorul apropiat. Eram toti trei, eu, Baby si Bean. Impingeam un carucior potrivit pentru copii de 2 sau 3 ani si Bean era acolo, in el. Era tacuta iar noi toti linistiti. Daca ma iau dupa peisaj se pare ca eram intr-un orasel vechi, o cetate inghesuita intre niste stanci, nu departe de tarmul unei mari. Arhitectura imi aminteste de Italia. Nu sunt sigur dar cred ca sunt zone din cetate de unde poti vedea marea. Asa simt. Temperatura ridicata si umezeala multa in aer. Cunosc aerul asta, l-am mai respit si pentru mine nu poate se insemne decat Spania sau Italia, dar nu , nu cred sa fie vorba de Spania. Stiu ca drumul spre oraselul asta a fost destul de greu. Ingust si sapat in munte. In partea dreapra am avut mereu marea. Acum suntem intr-o piateta mica. Este Piateta principala a acestei cetati si in nujlocul ei se afla o biserica veche , modesta, cu trepte din lespedi mari de piatra. Treptele sunt tocite. Doi , trei copaci mari in fata bisericii in asa fel incat aproape niciodata usile bisricii nu sunt in soare. Piateta este minerala si de jor imprejurul bisericii nu cred ca sunt mai mult de 10 m intre biserica si restul cladirilor. Orasul asta nu a avut lor sa se dezvolte. Nu pot sa imi explic de unde stiu, dar simt ca orasul nu a avut niciodata mai mult de 300 de locuitori. Oamanii veneau si plecau din acest oras destul de rar. Secole la rand intre "zidurile" acestui oras s-a conturat mai mult o familie decat o societate. Cand cineva strain venea aici era aproape o sarbatoare, dar strainii nu rezistau mult. Putin din cei care au ajuns aici de-a lungul timpului au si ramas. Ba mai mult cateodata mai luau cu ei cate o fata sau un baiat al acestui oras si parca intra frica in cetateni ca or sa ramana din ce in ce mai putini. Parea ca niciodata , nimic ce vin din afara acestor ziduri nu aduce nimic bun. Nu stiu de unde stiu toate detaliile astea, dar eu , aici , in oraselul asta eram ca un ghid pentru Baby. II povesteam atat de infocat despre acele locuri de parca in copilarie , intr-o vara mi-am petrecut acolo vacanta. Accesul in piateta era destul de dificil. Stradutele erau inguste si casele erau pe inaltime. Intr-o casa stateau mai multe familii si unele case pareau a fi sapate in stanca decat ridicate. Doar fatadele erau construite cu fereste si usi asa cum arata casele, dar interiorele reci aveau pereti sapati in stanca. Un detali - multe din aceste case avea o iesire pe sub casa . Toate aceste iesiri dadeau intr-un tunel subteran care ducea undeva jos , pe plaje intr-o grota. Iesirea asta au facut-o oamenii zeci de ani ca si o scapare din cetate in caz de invazie. Acum de mai bine de 100 de ani nu a mai fost folosita si nimeni nu stie in ce stadiu se mai afla galeria asta. Plus ca cu ani buni in urma ( aproximativ in timupul celui de-al doilea razboi monial ) comnunitatea a construit o usa mare metalica si de atunci este inchis accesul in grota de pe malul marii. In zilele noastre majoritatea acestor usi sunt inchise. Nimeni nu vrea ca cineva sa ii intre in casa prin usa aia de siguranta si comunitatea nu mai este ca aia de acum sute de ani. Oraselul asta este acum atractie pentru turisti. Populatia e mixta. Multe din proprietati sunt detinute de straini care le tin ca si case de vancanta si doar batranii se mai cunosc intrei ei. Ei se cunosc toti. Ii povetsam lu Baby despre oraselul asta mergand porin piateta cand langa niste pereti , plantate in piata pur si simplu se numarau aproximativ 16 - 19 cruci de piatra. Se vede clar ca sunt vechi. Sunt din secole diferite. La o prima privire te-ai putea gandi ca ele apartin preotilor care au slujit in biserica mica din centru piatetei, dar nu-i asa. Aproape ca nimeni nu stiu ale cui sunt. Acum sunt pastrate acolo doar pentru ca sunt niste marturii ale vechimii acestui oras. Ne uitam de la distanta la cruci si o intreb pe Baby daca nu observa ceva ciudat. Ii arat ca sunt trei cruci asemanatoare, au aceleas proportii si sunt cam de aceeasi dimensiune. Se vede clar ca sunt din perioade diferiete. Una e foarte veche , cu colturi ciobite si destul de stearsa de vreme. Altap pare sa fie aprape noua, nu mai veche de 100 de ani. Nu sunt ele puse impreuna, sunt la distanta una de alta. Aruncate de parca ele nu au nimic in comun. Incep sa ii spun lu Baby ca asa de mult s-a schimbat lumea. Acum se fac lucrurile in cateva zile, in cateva luni , se fac atat de repede incat nici nu ne dam saema. Si ca toate lucrurile astea care le vedem au fost ridicate si conturate in zeci si zeci de ani. Din senin ii spun ca si cum doar eu stiu de ce cele trei cruci sunt identice. "Stii?!? Mie mi-a luat 3 vieti sa fac ceva in orasul asta. Am inceput intr-una si deabea in a treia viata am putut sa termin. Apoi nu am mai revinit aici nicodata. Toate vietile astea au fost grele si munca pe care am depus-o m-a omorat mereu la varste fragede, dar am revenit mereu si am continuat. Nu stiu despre ce-i vorba. Cred ca am lucrat la zidurile care urmau sa protejeze orasul. Dar asta este asa, un hunch . Continui sa o linistesc. Nu trebuie sa fii trista pentru ca am fost de fiecare data rasplatit pentru munca mea. Am avut parte de 3 copilarii aici in orasul asta magic si copilariile alea au fost senzationale." Dupa discutia asta ne-am continuat vizita linistiti. Am hotarat ca ajunge cat am mers pe jos si ar trebui sa ne indreptam catre iesirea din cetate. Sa mergem jos , pe tarm , unde acum , sa amenajat o mare parcare pentru autocare si sunt cateva terase unde putem manca si putem privi marea. ---------------------------------------- Nu stiu daca exista oraselul asta. Nu am auzit niciodata si nu am vazut nimic asemanator prin documentare, emisiuni,.....

[stefan-lazar]

Andi Popescu

Au trecut doar nouã ani, dar simt ca-l stiu pe Cretu dintr-o alta viata, dintr-o viata peste care amandoi am trecut si aproape ca nu vrem sa ne-o mai amintim. Ca pentru multi altii si pentru mine, anii de dupa facultate sunt un nonsens pe o perioada ce nu o pot defini. Am inceput sa lucrez la comanda societatii urmarind, nu un scop, nu un tel, ci supravietuirea. N-am amintiri valoroase pentru ca nu s-a intamplat nimic. In vremea aia am invatat sa fac ceea ce “se cere” fara sa-mi pun intrebari. Probabil singura motivatie era chiria apartamentului unde ma spalam si dormeam cand nu lucram. Cu toate astea-mi amintesc de ……. Prima mea masina

Text neterminat.

[stefan-lazar]

Am uitat sa uit!

N-am fost niciodata un individ matinal. Functionam bine noaptea si imi placea sa lucrez tarziu, functionam bine in timp ce orasul dormea.Intr-un fel am fost mereu fascinat de somn si nu pentru ca imi place, ci mai degraba pentru ca il asociez cu linistea.  Acum, insa, de cevea vreme, in mod cert la ora 8:00 ma trezesc. Nu mai pot sa dorm. Imi petrec dimineata in liniste, ma mut dintr-o incapere in alta, caut sa fiu preocupat, trag de timp si ma uit din cand in cand pe fereastra. Orasul s-a trezit si functioneaza. Il aud, ii stiu respiratia, e apasata, grabita si deliranta.  Ma ingroseste gandul ca in cateva minute voi cobori si eu in strada si ma voi amesteca in multime. Ma voi amesteca cu graba, cu boala, cu invidia, lacomia, nesimtirea, badarania, nesiguranta, suferinta. Acolo jos, notiunea de liniste nu mai exista. Totul se-ntempla in graba. Poti citi in ochii trecatorilor groaza, graba si nelinistea. Cu totii sunt programati sa-si indeplineasca menirea.  Privesc neputincios din spatele ferestrelor stiind ca nu am ce face. O data ce ajung jos voi uita, VOI UITA!, …………… si am uitat,….. si am ajuns sa pun uitare peste uitare, ….. pana ce iti dai seama si recunosti: Ai uitat!  “ UITAT �� , un cuvant atent ales, de lipsit de nuanta, lipsit de acustica, incat nimeni sa nu ii dea atentie.  Tin minte din vremea copilariei mele, ca fara doar si poate. dupa un “am uitat” venea fulgerator replica: “cum ai putut uita?”. Erau vremuri in care uitarea nu era trecuta cu vederea. Astazi , insa, observ ca poti incheia o discutie cu “am uitat” si esti inteles. Ti se iarta cu usurinta si intelege oricine ca e normal sa uiti. Pentru ca UITAM cu totii. O lume intreaga se straduie sa-si rezolve problemele pe care nu le-ar avea daca nu ar fi uitat. Uitam sa manca, uitam sa dormim , uitam sa iubim ,  sa vedem,  sa ascultam, uitam sa ne educam pe noi si uitam sa educam copii nostrii, asa cum uitam sa ii luam de la scaoala la care ii ducem in speranta ca acolo vor invata ceva, ceva ceea ce noi am uitat, si cu parere de rau uitam ca si profesorii aia au uitat.  Imi amintesc povestind cu un batran acum cativa ani si in mijlocul discutiei imi pune “in iulie1965 ….. ” , descrie stare vemii din ziua respectiva si continua cu intamplarea. Imi parea incredibil ce tinere de minte are mosul. Apoi m-am linistit asigurandu-ma ca pe vreme aia , zilele erau atat de aseamanatoare incat orice intamplare iesita din comun putea prezenta o amintire clara. Ritmul era altul mi-am spus eu. Ma uit in jur si observ ca suferim cu totii o drama. Drama uitarii.  Avem partea de atat de multe bucurii si realizari, intr-un ritm atat de rapid incat nu reusim sa acumulam si ne permitem sa uitam, ocupandu-ne mintea cu nemultumiri.

Text neterminat.

[stefan-lazar]

Petre Gherman

Petre Gherman Sunt in tren. Ma apropii de Bucuresti. Conform programului, trebuia sa fiu deja pe peronul garii de nord, dar, pentru ca CFR, mã bucur de verde, mã bucur de tabloul in miscare ce mi-l ofera chenarul ferestrei. Ultima data cand am fost in Bucuresti era prin iarna, acum sa tot fie un martie. Am venit sa ma vad cu Gherman pentru un redesign la OSHO. Am aflat si eu de pe internet ca in prezent OsHO, asta, e mare fita la capitala si Pedros nu stiu cum dumnezo a ajuns administrator. Pe atunci, ultima lui gãselnitã. Era administrator la unul din cele mai importante restaurante din capitala. OSHO aflandu-se in Primãverii. La drumul ala, din iarna, m-am convins cã Petre e un PERSONAJ. Este excrocul de Casa-Blanca. Oportunistul cu HAR, … si rege si bufon. Un golan. El stie ca-i golan, eu stiu ca-i golan, el stie ca eu stiu. Este genul de bandit de care ti se face dor pentru cã-i bandit onest. Petre este printre putinii oameni care si-a asumat viata si dupa ce si-a asumat-o a inceput sã o exploateze cu fiecare sondã ce ia iesit in cale. N-ai cum sa nu indragesti un personaj ca el. Spun “personaj” pentru cã Petre isi joacã propriile roluri. Asteaptã momentul, analizeazã mediul, inventeazã repede personajul cheie si-i face vand pe scena.

Va imaginati ca eu stiu doar o parte a istoriei moderne si cu toate astea Petre a fost în paginile mai tuturor evenimentelor. Zic sã-mi propun un joc in care eu si mintea mea sã dezvelim împreunã câteva momente. Încep eu: - Petre director la Radio ProFM Timisoara ( pe vremea aia nu-l cunosteam, asta-i doar o invormatie încetosata). - Petre, dar nu singur, împreunã cu Teichner, pun bazele unui portal thankyou.ro . Informatii si review-uri pentru restaurante ai baruri. De succes , de mare succes, pânã ce apare pe Iphoane o aplicatie similara ce devine instant populara si le-a omorat pruncum din fashã, adolescent în fashã. - Petre protesteaza si il vad la stiri împotriva chiciului. Lui nu-i place pur si simplu ultima investitie a edilului timisorean ( Ciuhandru pe vreme aia) . O fântânã artezianã. Bravo lui! Cineva trebuia sa faca si treaba asta. - pe persoana fizicã, Petre pleaca impreuna cu un grup de oamni intr-o aventura pe bicicleta ce presupune pedalarea pe o distanta oarecare într-o zona superba a Austriei. Pe malul Dunarii. - Petre pãraseste tara si dispare cativa ani prin Africa de sud. E un soi de sol. Plimba vorba în medii inalte. Întretine relatiile si conexiunile unui afacerist cunoscut la noi. În perioada asta sta intr-o casa cu garduri inalte pazita de niste baieti dotati cu Ak47, are escorta cand iese pe corso si gusta cate putin din ceea ce inseamna sa fii zeu alb pe tãrâmul negrilor. - Petre se plictiseste, are timp si se face designer de interior. În alte cuvinte: explicã într-o limba total necunoscuta interlocutorilor cum trebuie sa faca ca ceva cu care ei nu s-au mai intalnit si nu-i inteleg scopul, sa arate "bine". - Îi expira viza lu Petre de Africa se intoarce in Romania, îsi stabileste cartierul general la Bucuresti si gãseste afaceristul care are nevoie de un administrator. Asa ajunge administrator la unul dintre cele mai prestigioase restaurante bucurestene a vremii. - Petre e cumparat de concurenta. Un alt restaurant il vrea tarabostes. Merge si acolo, dar nu apucã sã faca pureci. - Petre isi deschide o afacere cu albume de poze. Adica tu ii trimiti pozele si el iti trimite pozele împachetate intr-un album. Mai noi, in zilele noastre, Petre lanseaza o linie de produse autentice gospodaresti: Casa Gherman Adica tot soiul de maclavaisuri ce se baga la borcan într-o gospodarie de roman. - in ultima stire se prezinta cam asa " Trăiesc pentru a descoperi viata. Experiențele noi sunt combustibilul meu. Află mai multe la #WeekendAlmostGone cu Petre Gherman, azi, de la ora 12:00, pe 103,4 fm și pe www.7radio.ro. " Mã întreb : Unde se prinde radio-ul asa?

[stefan-lazar]

Valentin Popescu

Mizantropul Ofensiv

[stefan-lazar]

Cosmin Negru

Cu siguranta ne stim si din alte vieti si cred ca el a simtit asta cu mult innainte ca unul dintre noi sa constientizeze. Cand ne-am cunoscut noi, eu concuram pentru prostu’ clasei. Ma ajuta si mecla, dar va spun sincer ca nu era usor, aveam concurenta apriga. N-am reusit, dar am ingrosat randurile categoriei. Erarhiile si pozitiile in banci se stabileau in clasa intai in functie de bunastarea si pregatirea parintilor. Invatatorul nostru era privilegiat. Putea sa-si aleaga elevii. La mine era mai greu. A tinut si mi-o arate pe parcurs de multe ori ca eu nu aveam stofa de clasa lui, dar proveneam dintr-o familie de “parveniti” si probabil mai avea nevoie de “serviciile” si influenta tatalui meu. Ai mei nu au studii superioare, dar s-au descurcat bine pentru vremurile la umbra secerii si a ciocanului. Rudi era fiul a doi medici tineri, dar cu renume in Pitesti. Stia sa recite urcat in picioare pe scaun. Cred ca l-am invidiat mai mult pentru ca avut voie sa se urce incaltat. Asadar, inca din prima zi de scoala am fost pus fata in fata cu dovada ca “romanii au talent”. Mai tarziu am dedus ca era favorizat si pentru postul de comandant de detasament. Tin minte si acum ca mai intai  s-au stabilit grupele, apoi s-au votat comandantii de grupa. Rudi a fost propus comandant de grupa de colegii lui, dar invatatorul a respins propunere si a pus-o pe Ramona Dobrescu. Ramona il seconda in peopuneri, dar voturile ei erau incomparabil mai putine. Mintea mea tampa cu strabism nu a inteles ce se intampla. Cum de regulile stabilite nu erau respectate chiar de cel ce ni le adusese la cunostinta. N-a durat mult si am aflat. Odata ce s-a consumat scrutinul comandantilor de grupa urma sa aflam ca de fapt toate aceste grupe vor forma un “detasament” ( termen pompos si necunoscut pentru mine la vremea respectiva). Am fost anuntati ca mai trebuie sa alegem un sef de detasament, sef peste toti sefii, un sef care sa nu fi fost ales deja sef de grupa. Cam greu nu? Toti potentialii erau incoronati deja si mai era unu favorit, dar cum sa-l alegem pe ala care nici macar sef de grupa nu era bun? Deci pe cine? Liniste, liniste, liniste …. Pai nu il vreti pe Negru? Paaaai, noi l-am vrea ca e simpatic si ne este drag de el, dar n-ati zis ca nu-i bun? Ca n-are stofa? Aaaa?!? Acum ii bun? Merge? Si uite asa am primit pfima lectie de manipulare. Alegerile astea s-au facut relativ repede dupa ce am ajuns la scoala. Pana in ziua aia toti eram egali si cu totii trebuia sa devenim prieteni si colegi. Pentru noi alegerile ar fi fost bazate pe criterii de popularitate si, da, cu totii il indrageam pe Rudi, ne placea de el si am fi vrut sa fim reprezentati de el, dar inaintea alegerilor s-a mentionat ceva de responsabilitati chestii socoteli, iar el nu parea a fi cel mai bun pentru post. In contextul actual imi fuge gandul la Ruxandra Cruceana, care parea a fi un prunc de robot fascist. N-a existat tasc sa nu-l faca perfect. Pe cand Rudi, al meu, era un june boem ce-si uita ghiozdanul in scoala la terminarea cursurilor, intarzia, …. si toate astea pentru ca un fluture ia taiat calea. N-avea nevoie de o pisica neagra, nu trebuia sa calce pe un canal cu patru gauri ca sa il plezneasca ghinionul uitarii. Naravul asta il conserva si in ziua de azi. 

…………………………….

Text neterminat.

[stefan-lazar]

Sabin Dorohoi

L-am intalnit in urma cu doi ani la o terasa in Unirii. El si sotia mea au fost colegi in liceu. Dupa liceu, a plecat la Bucuresti sa faca studii in domeniul cinematografiei. E genul de individ pe care daca-l cunosti la o masa cu siguranta nu stai aplecat in fata, cu coatele pe masa, te lasi mult pe spate sa ai un camp vizual cat mai amplu. Pe langa faptul ca-i expansiv si gesticuleaza, e imprevizibil si-ti vine natural sa stai la distanta ca moldovenii pe metereze in asteptarea turcilor. Nu stii ce urmeaza, n-ai mai intalnit exemplar similar. Sabin intruneste toate caracteristicile moderne pentru fi catalogat ca nebun. In primul rand e fericit si entuziastmat. Clar motive sa fii suspect?!? Nuu? … apoi, ti-ajung cateva clipe sa-ti dai seama ca infatisarea nu i se leaga cu vestimentatia si comportamentul. Postura corpului si textilele aruncate pe el tradeaza un pensionar travestit, un pensionar ce a dat peste elixirul tineretii si acum blocat intre cele doua lumi se bucura de mobilitate, dar nu mai stie exact ce sa faca cu ea. …. Asa si vorbeste. Vocabularul lui nu-i din vremurile noastre si nici din carti, ai putea spune ca Sabin a fost crescut de politicosii lui bunici, izolati in munti. Un soi de Heidi din Caransebes care, acum, lasat sa coboare de la altitudine, fericirea lui cea mai mare e sandwichul cu Delma. Vrea sa devina un regizor faimos si sunt convins ca are ingredientele necesare, dar nu stiu inca pentru ce o sa fie mai faimos.  I-am cunoscut familia intr-un weekend, la Resita. Am fost invitat in casa lor de Sabin cand s-a filmat “Calea Dunarii”. Domnul Dorohoi este un colectionar de neegalat. Am fost coplesit de multitudinea lucrarilor de arta detinute si de vinoteca s-a. Problema e ca atat arta cat si vinul acopera lejer o plaje de la sub mediorcu in sus. Am fost surprins sa-ntalnesc un iubitor de arta fara frontiere. Mi-am amintit ca-ntr-o vreme studiam prin scolile vizitate de mine “estetica grotectului” ,…… si nuuu. Am vazut lucrari bune, dar si dintr-alea gretoase care pot fi catalogate la: “cineva a facut eforturi sa scoate boratura aia” si intr-adevar efortul a fost rasplatit. 

[stefan-lazar]

16 iunie al nostru

[stefan-lazar]

Seara trecuta, in timp ce pasii mei isi urmau o traiectorie nauca prin casa, mi-am amintit o lista intocmita de cei de la Igloo, o lista cu arhitecti ce i-am pierdut in urma tragediei de la Colectiv. Apoi am inceput sa reconstitui toate povestile citite despre cei ce au pierit. Rand pe rand mi-au devenit prieteni, ii stiu, le stiu povestile si acum amintirile mele au insfacat sub bratul lor o parte din ei si probabil ca bagajul asta il voi cara cu mine o vreme buna. Pasii s-au ingreunat, privirea urmareste un gol abisal si am ramas doar cu demnitatea de a privi in jos. Ma simt vinovat si duc lipsa prietenilor mei. Revolta isi face o prezenta efervescenta in tot corpul. Cand sotia mea era in spital si avem nevoie de ajutor, rugaciunea imi venea manusa. Rugandu-ma pentru ea era ca si cum ma rugam pentru mine. Asa facem cu totii. Apelam la tertipul asta cand ne simtim pierduti. De data asta a fost altfel. Destul de reprede dupa ce am aflat vestea, a venit si bomba, Adrian Rugina sotul Ralucai a pierit in flacari. Gandurile indreptate catre ea au amplificat totul. Asa si-a facut loc rugaciunea ( intelegand prin rugaciune ceva complet diferit de “cantecele” alea ce le indruga babele ) pentru a doua oara in viata mea. Am inceput sa ma rog pentru Raluca, pentru prietenii si familia lu’ Dog ( asa ii spunea Raluca sotului ei), pentru restul familiilor, pentru personalul care fost acolo si a dat primul ajutor, pentru cei ce nu mai pot scapa de mirosul de carne arsa din nari, pentru cei care nu mai pot dormi noaptea din cauza imaginilor ce li s-au imprimat pe retina in acea seara. Acum, in conditiile astea in care eu, lipsit de experienra, ma rog si presupusii profesionisti in relatia cu divinitatea stau lipiti de cutia postala in asteptarea unei “invitatii” ca asa-i mai nou. Biserica iti tranteste cu nonsalanta un “c-asa-i politica firmei!”. ….. in conditiile astea, in conditiile in care cuvatul “carnagiu” imi sfredeleste gandirea stau, …. fac proiecte imaginare cum bisericile toate s-ar transforma in stipale, clinici sau scoli. In lumea mea imaginara studentii la arhitectura ar face proiecte de transformare a unor cladiri care nu mai sunt utile societatii de astazi, a unor cladiri care gazduiesc putregaiul care s-a asternut peste ochii celor slabi cu duhul in cladiri ce nu ne vor mai intampina cu deviza “crede si nu cerceta”.

Deci : tema de proiectare suna asa:

Scoli si spitale din biserici Ortodoxe

[stefan-lazar]