#Teatrul Ariel

[semnebune]

Personajele din comedia „Steaua fără nume” de Mihail Sebastian își exprimă fără niciun fel de ocolișuri nevoia de cunoaștere, fiind într-o continuă căutare a sinelui, iar în cele din urmă predomină nevoia firească și umană de a iubi și de a fi iubit. Misterul rămâne în prim-plan deoarece nu se poate descifra nicio certitudine de reciprocitate a acestei armonii existențiale.

Spectacolul „Steaua fără nume”, în regia lui Vlad Popescu, este cea mai nouă producție a Teatrului Ariel, din Râmnicu Vâlcea.

Trebuie să recunosc că după ce am văzut „Colonelul și păsările”, un excelent spectacol regizat de același Vlad Popescu, m-aș fi așteptat la ceva mult mai îndrăzneț. Dar se pare că de data aceasta, tânărul regizor a preferat să nu-și asume prea multe riscuri, mergând pe o linie cuminte, bine așezată, după rețeta clasică, unde e aproape imposibil să dai greș, iar costumele și decorul se mulează, bineînțeles pe aceeași viziune clasică.

Singura ieșire din tipar este pauza, care devine și ea parte din spectacol, atunci când Alin Holcă (Conductorul) îi invită pe spectatori să coboare din tren, iar pe “peron” (în foaier) rămâne în pielea personajului.

Jocul actorilor este unul curat, onest, în același stil clasic (cum altfel?) iar aici este de remarcat Camelia Constantin (Ichim), care reușească să sclipească, în ciuda rolului mărunt și cât se poate de incomod pentru o femeie. Nici o mirare în cazul Cătălinei Sima Getsck (Domnişoara Cucu). Rolul i se potrivește mănușă, mă așteptam să-l joace cât se poate de bine și nu m-a dezamăgit. Așa cum nici ceilalți actori, Gabriel Popescu (Şeful gării), Alin Păiuș (Udrea), Georgiana Marin (Ţăranca), Julliet Attoh (D-na Grigorescu), Dan Constantin (Pascu), nu s-au lăsat mai prejos, fiecare în parte dând tot ce a avut mai bun în el, indiferent de dimensiunea rolului jucat.

Doar două mici minusuri are acest spectacol, din punctul meu de vedere. Unul ar fi la Mădălina Floroaica (Eleva), care joacă și ea cât se poate de bine, dar, parcă eleva ei e… puțin cam mult. Puțin cam prea machiată (chiar dacă elevele de clasa a IV-a erau mai mari decât cele de acum) și puțin cam prea frivolă pentru o copiluță provincială. Altfel, jocul ei este ireproșabil.

Cel de al doilea minus îl văd în aparenta incompatibilitate dintre Anca Olteanu (Necunoscuta) și Ionuț Mocanu (Profesorul). Și de data aceasta, cei doi actori își fac treaba cât se poate de bine, dar, cu toate astea, scenele dintre ei (cele mai importante în economia spectacolului) parcă nu au scânteia aia care ar trebui să existe între doi îndrăgostiți și atunci totul devine un pic cam lung, forțat, vădit jucat, în contrast cu interpretarea lui Cristian Stanca (Grig), care este cât se poate de natural, exploziv, reușind să-i acopere, fără să vrea, pe cei doi.

În ciuda acestor minusuri, chiar dacă nu e neapărat un must see, „Steaua fără nume” este un spectacol bun, deloc de ocolit.

Cei care doresc să-și descrețească frunțile după o zi de luni lungă și obositoare, pot vedea spectacolul în data de 11 noiembrie, de la 18:00, la Sala Cinema Geo Saizescu.

autor Mihail Sebastian regia Vlad Popescu

Distribuția: ANCA OLTEANU IONUȚ MOCANU CRISTIAN STANCA CĂTĂLINA SIMA GETSCK GABRIEL POPESCU MĂDĂLINA FLOROAICA ALIN PĂIUȘ DAN CONSTANTIN ALIN HOLCĂ CAMELIA CONSTANTIN JULLIET ATTOH GEORGIANA MARIN

Echipa tehnică: light design Ionuț Marinache sound design Liviu Toma artist plastic Diana Mitulescu artist plastic Carmen Prodan recuziter Constantin Gherghina costumier Anca Șerban sufleor Olimpia Deaconescu asistent regie Julliet Attoh regizor tehnic Cristi Bunescu și Claudia Neacșu

This slideshow requires JavaScript.

Sursa foto: Arhiva Teatrului Ariel

„Steaua fără nume” la Teatrul ARIEL Personajele din comedia „Steaua fără nume” de Mihail Sebastian își exprimă fără niciun fel de ocolișuri nevoia de cunoaștere, fiind într-o continuă căutare a sinelui, iar în cele din urmă predomină nevoia firească și umană de a iubi și de a fi iubit.

[the-bcritic-stuff]

Text și pretext. Poluare, copii, raporturi de forță în cuplu și alte câteva de la MacMillan citire

[rudyroth79]

În repertoriul Teatrului Tmu-na a fost anunțată – în premieră – o piesă de Yehoshua Sobol, de existența căreia nici măcar n-am auzit; cum Sobol este un autor care întotdeauna are ceva de spus, și întotdeauna are ceva interesant de spus, m-am grăbit să-mi procur un bilet. Piesa este prezentată de Ansamblul Tmu-na, deci de o echipă patronată de teatru în mod permanent.

Despre ce e vorba în piesa ”O scoarță subțire?” La drept vorbind, drama are o structură de scenariu radiofonic: ea redă convorbirea telefonică dintre un el și o ea, care par să constituie un cuplu și care se află la foarte mare distanță unul de celălalt.

El pare considerabil mai în vârstă decât ea. În momentul convorbirii, este satisfăcut și mândru că se află pe punctul de a vinde cuiva o invenție a lui, pe care o numește ”bumerang” – e vorbă de o armă care, ca un bumerang, se întoarce, de la cei către care a fost trimisă, asupra celor care au lansat-o. Nu pot să nu mă întreb cine ar putea fi interesat de o asemenea armă, care asigură atacatorului sinucidere; inventatorul pare să creadă că ”bumerangul” lui slujește salvgardarea în lume a păcii; e însă dreptul meu să mă îndoiesc foarte tare că arma bumerang slujește într-adevăr pacea. Broșura Teatrului Tmu-na îl numește pe inventator ca fiind de profesiune algoritmist. Personajul e într-adevăr profund convins că întreaga existență umană este reductibilă la anumiți algoritmi, dar nu-mi vine a crede că această convingere poate fi socotită o profesiune.

Ea este actriță, nu foarte solicitată în țara ei, iar călătoria în locul îndepărtat unde se află i-a permis să obțină un rol important, rolul Norei în ”Casa de păpuși” a lui Ibsen, ceea ce o face fericită; la începutul piesei lui Sobol o vedem repetându-și rolul – momentul care deschide, în ultimul act, marea scenă a explicației dintre Nora și Torvald Helmer; se poate înțelege că eroina lui Sobol se vede față de partenerul ei într-o situație analogă cu cea în care se află eroina lui Ibsen față de soțul ei. Am scris ”se poate înțelege”, pentru că textul extrem de concentrat al ”Scoarței subțiri” nu oferă informații amănunțite despre relațiile dintre eroii ei; doar două lucruri se pot deduce din ce spune piesa și anume că între cei doi sunt probleme de comunicare și sunt tensiuni permanente și că amândoi, fiecare cufundat în ale lui și prea puțin interesat de ale celuilalt, amândoi sunt niște egoiști desăvârșiți.

Din ce-am văzut și auzit ca spectator al montării de la Teatrul Tmu-na n-am putut desluși care e, de fapt, scopul lungii lor convorbiri telefonice; ea se întrerupe tot timpul și se reia, o dată sună ea, o dată sună el ș.a.m.d., dar ce vor unul de la altul nu rezultă cu limpezime din dialog. Publicului i se sugerează că, în acest cuplu nițel bizar, cei doi parteneri au nevoie unul de celălalt; numai că între ambițiile ei artistice și fixația lui pe algoritmi, piesa nu se ostenește să indice care ar fi punctele de contact. Comună celor doi pare să fie nevoia amândurora de a-și susține dezbaterea cu câte-un gât de alcool – el cu whisky, ea cu vin.

”Scoarța subțire” este învelișul sub care se ascunde ceea ce eroii piesei și-au tăinuit mereu unul celuilalt, învelișul sub care clocotesc, și stau să erupă, ca lava din adâncurile pământului, pasiuni, îndoieli, gânduri nemărturisite; cercetarea lor se arată a fi o îndeletnicire probabil necesară, dar îngrozitor de dificilă; piesa însă nu dezvoltă câtuși de puțin tema înfruntării dificultăților respective de către cei doi protagoniști.

Îmi pare foarte rău că trebuie să spun asta despre un dramaturg de calitatea lui Yehoshua Sobol, dar n-am încotro: piesa, așa cum e ea, lasă spectatorii să-i ghicească intențiile, dar nu le materializează nicicum în concretețea caracterelor și a confruntării dintre ele.

Scenografia spectacolului este realizată de Ariel Tal Arviv. La grădină trei scaune semnifică o canapea în locuința lui, la curte un singur scaun semnifică locuința ei din străinătate. Pentru ca să converseze, cei doi se folosesc de smartfoane. La mijloc se află mormane de lăzi și valize, într-o compoziție foarte frumos gândită. În cursul acțiunii câteva dintre valize sunt mutate de colo-colo, deschise ca să fie scoase dinăuntru diverse obiecte și apoi închise la loc. Al cui e tot calabalâcul ăsta nu e limpede și nici de ce stă el adunat grămadă, insinuând ideea de vremelnicie. Spațiul lăzilor și al geamantanelor servește și drept pat – la un moment dat, el își scoate chiar cămașa și rămâne în maiou; eroii se urcă pe lăzi atunci când simt nevoia să peroreze. Cei doi se plimbă de voie pe toată suprafața scenei, dialogul lor e simțit la un moment dat ca petrecându-se într-un același interior. Am vrut să cred că lucrul ăsta exprimă o frumoasă idee regizorală – spectacolul a fost deosebit de îngrijit pus în scenă de Alma Weich-Hoshen.

Ce pot spune despre cei doi actori care parvin să creeze și să mențină, timp de un ceas, o reală tensiune pe scenă – Avrum Horowitz și Marina Shoif? Piesa care le-a fost propusă ca s-o joace e mai puțin o piesă și mai mult un crochiu de piesă, o eboșă. Așa stând lucrurile, ei au făcut, cred, tot ce se putea face pentru ca personajele lor să fie nu numai plauzibile, ci chiar credibile. Asta însă nu m-a împedicat să regret că un scriitor de talia lui Yehoshua Sobol n-a găsit cu cale să dea viață deplină unei schițe, altminteri extrem de promițătoare, de dramă.

Arhiva rubricii Cronica de teatru

Vezi și arhiva rubricii Cronica muzicală

”O scoarță subțire” – cronică de teatru de Gheorghe Miletineanu În repertoriul Teatrului Tmu-na a fost anunțată – în premieră – o piesă de Yehoshua Sobol…

[semnebune]

Duminică, 17 iunie, a început ediția a VIII-a a Festivalului Internațional de Teatru „Ariel Inter Fest”, organizat de Teatrul Municipal Ariel și Primăria Municipiului Râmnicu Vâlcea.

Odată cu numirea unui nou director artistic, Cristian Stanca, actor al Teatrului Național „Radu Stanca” din Sibiu, festivalul aduce anul acesta un suflu nou, o încercare reușită, zic eu, de a ridica nivelul cultural al orașului Râmnicu Vâlcea.

Primele două spectacole pe care le-am văzut în cadrul festivalului Ariel Inter Fest s-au ridicat mult peste așteptările mele. Ce-i drept, e preferabil să nu ai așteptări prea mari și să fii surprins plăcut. Iar în cazul de față, pornisem de la ideea  (mai mult sau mai puțin preconcepută) că un teatru mic, cu actori puțini, printre care nu poate fi ușor să găsești destui actori buni și foarte buni, nu poate scoate la rampă cine știe ce spectacol. Ei, bine, uite că poate!

This slideshow requires JavaScript.

“Ultima oră”, de Mihail Sebastian, în regia lui Șerban Puiu, deși este o piesă scrisă pe undeva prin anii ‘30, parcă devine mai actuală ca oricând printr-o simplă “schimbare de sex” –  Grigore Bucșan, magnatul care poate cumpăra orice și, mai ales, pe oricine, devine Gregoria, interpretată impecabil de Cătălina Simina Getsck (n-a fost nici o mirare că după spectacol am auzit voci din public făcând comparații cu diverse personaje feminine din lumea politică de azi).

Un alt plus este începutul spectacolului (lucru destul de rar). Dacă Șerban Puiu și-a dorit un început energic, în forță, a făcut o alegere foarte bună distribuind-o pe Mădălina Floroaica în rolul lui Niță. E un rol mic, oarecum insignifiant în textul lui Mihail Sebastian, dar aici devine foarte viu și imposibil de ignorat. Personajul “de umplutură” devine un personaj care umple scena de câte ori apare.

În rest, actorii joacă bine sau foarte bine (și aici ar mai fi de menționat Alin Păiuș în rolul lui Brănescu și Dan Constantin – I.D. Borcea), decorul simplu  și multifuncțional al Irinei Chirilă servește foarte bine regia spectacolului (le-a dat mici bătăi de cap actorilor, dar aș pune asta mai degrabă pe seama emoțiilor), firul poveștii este respectat cu strictețe – lovitura pe piața cerealelor pregătită de Bucșan, articolul plin de greșeli de tipar despre Alexandru cel Mare, apărut întâmplător în ziarul “Deșteptarea”, șantajul aparent etc., toate sunt la locul lor, așa cum ar trebui să fie. Toate, mai puțin studenta. Magda Minu, studenta la istorie pasionată până la îndrăgosteală de Alexandru cel Mare, interpretată de Anca Olteanu, iese în evidență datorită machiajului strident și a genelor false, care parcă nu au nici o legătură cu personajul. Altfel, nu pot spune că actrița își face rău treaba. Doar că parcă se străduiește prea mult, iar machiajul nu o ajută deloc, ba din contră, îi pune bețe în roate. Totuși, în economia spectacolului nu cred că ăsta e un minus foarte mare, e ceva ce poate fi remediat și, per total, spectacolul este unul bun, care merită văzut.

Regia: Șerban Puiu

Scenografie, decor, costume: Irina Chirilă

Distribuția: Ionuț Mocanu, Cătălina Sima Getsck, Dan Constantin, Georgiana Marin, Roger Codoi, Gogu Preda, Alin Păiuș, Camelia Constantin, Julliet Attoh, Mădălina Floroaica, Anca Olteanu, Olimpia Deaconescu, Radu Bunescu

This slideshow requires JavaScript.

Este prima oară când aud de regizorul Vlad Popescu, dar după ce i-am văzut spectacolul, “Colonelul și păsările” de Hristo Boicev, am certitudinea că nu e și ultima.

Povestea nebunilor care își plănuiesc evadarea din ospiciu pentru a merge la Strasbourg să se alăture trupelor ONU, drama personală a fiecărui personaj, totul presărat cu ironia fină pe care textul lui Boicev o impune, sunt uimitor de bine puse în scenă de un regizor foarte tânăr (de nici 30 de ani), care dovedește cu spectacolul acesta că are talentul și inteligența necesare pentru a deveni, cu timpul, un nume important pentru scena teatrului românesc.

Nu-i pot reproșa vagul iz  de Purcărete pe care l-am simțit în câteva momente ale spectacolului dar și în decorul care pare a fi un pic rupt din Faust, pentru că există doar atât cât să ajute spectacolul, fără să deranjeze și este imposibil ca un regizor tânăr să nu fie ușor influențat de unul sau chiar mai mulți regizori mari. Dacă i-aș reproșa ceva, totuși, i-aș reproșa faptul că spectacolul tinde să se lungească inutil. Sunt scene care ar putea fi scurtate, cum ar fi monologul din Cehov (despre care unii spun că ar putea lipsi total, dar mie, cel puțin până la un punct, mi-a plăcut), interpretat foarte bine de Juliet Attoh (Nina), dar, evident, prea lung,  sau începutul și sfârșitul visului Cenușăresei, altfel unul din punctele forte ale spectacolului. Și că tot am ajuns aici, mi s-a părut excelentă interpretarea Georgianei Marin, cu atât mai mult cu cât am aflat că drumul ei spre scenă a pornit de undeva din spatele ei, din postura de recuziter (dacă nu mă înșel). Excelente mi s-au părut, în mare parte și celelalte actrițe, remarcându-le în mod special pe Olimpia Deconescu, într-un rol deloc facil, rolul lui Pi, Mădălina Floroaica este și ea extrem de vizibilă, în ciuda temerilor personajului ei, Thich, la fel și curva-călugăriță, Teresa, interpretată de Camelia Constantin și nu în ultimul rând, Cătălina Sima Getsck, în rolul țigăncii Meral, o pată de culoare binevenită în peisajul sinistru al ospiciului. Nici Alin Păiuș, Colonelul Fetisov nu se lasă cu nimic mai prejos. Fiind singurul personaj masculin din distribuție, inevitabil iese în evidență și din fericire, interpretarea lui este la același nivel cu cel al colegelor sale.

Marele minus – și aici, din păcate, apare și o rupere a ritmului spectacolului, l-am găsit în interpretarea Mihaelei Mihai, doctorița, care are momente când este exagerat de teatrală (în sensul deloc bun al cuvântului) și momente în care pare dezinteresată de ce se întâmplă pe scenă, creându-mi senzația că joacă într-un alt spectacol, al unui alt regizor.

Trecând peste asta, spectacolul mi-a plăcut, nu mult, ci foarte mult și sunt convinsă că o să mai auzim de Vlad Popescu și va avea o evoluție frumoasă dacă va reuși să învețe să mai taie din el.

Scenografia:  Irina Chirilă

Asistent scenografie: Mihaela Popescu

Mișcare scenică:  Lorette Enache

Corepetitor: Galina Nemțanu

Concept graphic: Daria Night

Light Design: Ionuț Marinache, Mihaela Popescu

Sound design: Sebastian Neacșu, Liviu Toma

Regizor tehnic: Claudia Neacșu, Cristian Bunescu

Costume design: Carmen Prodan

Pictor butafor: Diana Mitulescu

Costumier: Anca Șerban

Recuziteri: Constantin Gherghina, Aneta Zotică

Mașiniști: Nicolae Arniceru,  Adrian Petrescu

Distribuția: Alin Păiuș, Mihaela Mihai, Camelia Constantin, Olimpia Deaconescu, Juliet Attoh, Georgiana Marin, Mădălina Floroaica, Anca Olteanu, Cătălina Sima Getsck

foto: organizator

    Două spectacole marca „Ariel”. Teatrul „Ariel”. Duminică, 17 iunie, a început ediția a VIII-a a Festivalului Internațional de Teatru „Ariel Inter Fest”, organizat de Teatrul Municipal Ariel și Primăria Municipiului Râmnicu Vâlcea.

[semnebune]

Ce vedem la Teatrul Arte dell’Anima în luna mai

Ce vedem la Teatrul Arte dell’Anima în luna mai

2 mai, orele 19:00 – Copii răi, de Mihaela Michailov

Inspirată dintr-un caz real, lumea pe care aceștia o creionează atât de sincer și curajos la fiecare spectacol, prezintă generația actuală, tineri învățați doar să reproducă comportamentul adulților din jurul lor. Introduce teme de actualitate: relația abuzivă profesor-elev, sistemul educațional deficitar, problema părinților neatenți la…

[rudyroth79]

Nathan Alterman (1910 – 1970) – poet, traducător, dramaturg, jurnalist – a fost una dintre cele mai importante și mai atrăgătoare personalități ale culturii israeliene. Spirit luminat, a lăsat în urma lui câteva minunate volume de poezii (între care ”Stele afară”, ”Bucuria săracilor”, ”Poemele molimelor”), numeroase traduceri exemplare, care, după mine, n-au îmbătrânit (pentru ”Fedra” lui Racine și pentru ”Nevestele vesele din Windsor” de Shakespeare a fost distins cu Premiul Cernihovski în 1946, iar pentru tălmăcirile din opera lui Molière, cu același premiu în 1967), câteva piese de teatru (între care ”Kineret”, ”Regina Esther” și ”Teorema lui Pitagora”). În 1947 a primit Premiul Ruppin, în 1957 i-a fost decernat prestigiosul Premiu Bialik pentru literatură, în 1968 – ca o încununare, Premiul Israel pentru literatură. Alterman a fost un poet foarte popular – multe din versurile lui au devenit cântece știute de toată lumea.

Nathan Alterman

”Hanul stafiilor” a fost încredințat Teatrului Cameri în 1959, dar premiera lui absolută a avut loc acolo abia în 1962. E considerat un text clasic în dramaturgia israeliană. Marile teatre subvenționate par a se feri de el, fiindcă e un text deosebit de dificil, deosebit de pretențios, dar el revine frecvent în repertoriile școlilor de teatru.

Ce este acest ”Han al stafiilor”? E un amplu poem dramatic, povestea unui tânăr, Hananel, care-și părăsește iubita, pe Naomi, ca să-și realizeze vocația de violonist; în împlinirea acestei vocații, a acestei meniri, Hananel vede sensul vieții lui; și ca violonist el se și afirmă și dobândește celebritate; sărmana Naomi trudește din greu ani și ani de zile, respingând adoratori agresivi și așteptând întoarcerea făgăduită a iubitului ei; când el, într-un târziu, se întoarce, cei doi constată îndurerați că pentru fericire personală n-a mai rămas loc în viața nici unuia dintre ei, această fericire a fost sacrificată pe altarul artei slujite cu credință de înzestratul muzician. ”Hanul stafiilor” – într-o explicitare cam brutală, dar nu inexactă a metaforei – este lumea artei, universul iluzoriu în care trăiește artistul justificându-și existența și jertfind de dragul lui valori neprețuite ale celor apropiați și chiar valori neprețuite ale lui însuși.

Exegeți eminenți au deslușit în piesa lui Alterman motive faustice; pentru mine Naomi este Solveig, în nesfârșita ei așteptare a unui Peer Gynt, care, străbătând lumea, trăiește o peripeție după alta și nu contenește să se îmbete cu fantasme, fiindcă asta e chemarea lui în această lume, în timp ce singura iubire adevărată a vieții lui se ofilește, aproape uitată, acasă. A fost sugerată de către comentatori ideea că în ”Hanul stafiilor”, Alterman a strecurat și ceva autobiografic; e o idee plauzibilă.

Textul poemului dramatic e de o rară frumusețe literară, e însă lung și stufos; el se țese dintr-o multitudine de metafore care se întrepătrund și se suprapun, niciodată perfect univoce. Pe Hananel îl conduce spre triumf în cariera lui artistică personajul numit Falitul, devenit Impresar. Cei doi sunt urmăriți în hanul stafiilor de un Flașnetar însoțit de un maimuțoi și de un papagal (în spectacolul de la Teatrul Khan papagalul a fost suprimat) – flașneta nu e și ea un instrument muzical? Ajutoarele Flașnetarului nu împart bilețele în care e proorocit viitorul cui vrea să-l afle de la Flașnetar? Hangița, patroana lăcașului strigoilor, al universului artei, e o femeie ispititoare, care însă, îmbătrânind, regretă frivolitățile și deșertăciunile tinereții ei. Și așa mai departe.

Teatrul Khan din Ierusalim, cu grija lui știută pentru promovarea dramaturgiei clasice naționale, a înscris ”Hanul stafiilor” în repertoriul său, o opțiune dintre cele mai fericite.

Scenografia spectacolului a fost realizată de Adam Keller. E simplă și ingenioasă. Și se înscrie perfect în arhitectura neobișuită a sălii teatrului. Scena e înconjurată de perdele lucioase dintr-o folie de material plastic negru opac. Pe un practicabil nu foarte înalt circulă – pe rotile, silențios – niște podiumuri mai mici, care apar când e nevoie și dispar când sunt de prisos. Din practicabil e detașabilă o fâșie care se transformă, săltată pe practicabil, într-o banchetă prelungă, lăsând în locul ei o trapă foarte utilă în anumite scene. Partea din față a practicabilului, răsturnată, se transformă în bănci. În partea stângă și în partea dreaptă a practicabilului se află două fâșii care pot funcționa ca un covor rulant; actorii pot păși pe ele îndelung în direcția publicului fără ca, de fapt, să se clintească din loc.

Spectacolul a fost pus în scenă de Shir Goldberg, regizor permanent al teatrului. Ea pare să se fi consacrat clasicilor literaturii naționale – este autoarea mai multor dramatizări după Sh. I. Agnon. Ca să aducă ”Hanul stafiilor” la dimensiuni posibile în zilele noastre pe o scenă, ea a trebuit să scurteze în mod drastic poemul lui Alterman. O mare parte dintre tăieturile întreprinse de regizoare sunt binevenite, fiindcă înlesnesc publicului înțelegerea imediată a acțiunii piesei. Unele mi s-au părut excesive. Există în text un superb monolog al eroinei, construit pe leit-motivul ”Vino odată”; textul de spectacol a păstrat o referire la acest monolog, dar monologul însuși a fost suprimat. E drept că pentru a-l păstra în spectacol ar fi fost necesară în rol o tragediană. Suzanna Papian e o ingenuă dulce, foarte drăgălașă, foarte sensibilă, dar nu e o tragediană.

În poemul lui Alterman, Hananel se întoarce la Naomi după doisprezece ani de peregrinări, conform făgăduielii pe care i-a făcut-o, și asta deși Naomi l-a iertat de obligația de a-și îndeplini promisiunea. Shir Goldberg propune, dacă am înțeles eu bine, un alt final pentru această iubire ratată: Hananel nu o mai găsește în coliba lor pe Naomi – ea a trecut între timp în lumea celor drepți, și el imaginează doar desfășurarea unui posibil dialog cu ea și eventualele ei replici în cursul unei asemenea reîntâlniri; imaginația îi inspiră lui Hananel replicile iubitei lui așa cum le-a scris Alterman pentru o iubită care se află realmente în scenă; interpretul lui Hananel joacă așadar în această teribilă scenă ambele roluri, și pe al lui, și pe al ei, cea dispărută. Ariel Wolf e un june prim întru totul convingător, plin de energie și de farmec, dar versiunea sfâșietoare cutezător propusă de regizoare pentru această scenă finală cerea un tragedian veritabil, și asta Wolf nu e.

Scurtând și prelucrând poemul lui Alterman, regizoarea i-a adăugat versuri ale autorului care nu fac parte din piesă. Zicerea versurilor e în spectacol, din păcate, imperfectă, nici actorii, nici îndrumătoarea vorbirii lor scenice (Anat Zamshtaigman) nu par a ști că metrul versurilor trebuie neapărat respectat în rostirea lor pe scenă.

Rolul Hangiței, creat la premiera absolută de Hanna Maron, una dintre marile doamne ale teatrului israelian, este interpretat la Ierusalim, cu foarte mult talent și cu o subtilă știință a caracterizării personajului, prin mijloace actoricești laconice, de către Irit Pashtan. Nu m-a încântat peruca ei fancy și am urât rochia ei de lamé auriu (costume – Tal Kilshon), dar jocul actriței e minunat, nuanțat cu deosebită finețe.

Interpreții spectacolului nu sunt foarte numeroși, fiecare dintre ei joacă două, ba chiar trei roluri și toți (Nir Ron, Or Lombroso, Yehoyachin Friedlander, Shahar Netz, Dudu Ben-Zeev, Itay Shor) joacă devotați în mod exemplar, cu admirabilă profesionalitate, concepției regizorale asupra piesei, concepție care însă, uneori, sărăcește rolurile de culoare specifică. Am regretat, de pildă, că, în rolul melomanului împătimat – monologul acestuia e una dintre cele mai tulburătoare invenții ale poetului dramaturg – Aryeh Tcherner s-a mulțumit să sugereze pitorescul personajului, care nu poate trăi fără abonament la Filarmonică, măcar că abonamentul lui e în ultimul rând al sălii, și nici măcar n-a încercat să sugereze tragicul acestui iubitor de muzică adevărat, pentru care arta nu e un divertisment snob, ci o necesitate sufletească, a cărei satisfacere se obține cu mari sacrificii, făcute fără ezitare.

Banda sonoră a spectacolului alătură, cam de-a valma pentru gustul meu, muzică originală (Shlomi Bertonov), un concert pentru vioară de Prokofiev și jazz ca muzică de fond în anumite momente.

Sunt în spectacol câteva soluții discutabile. Nu pot înțelege, de pildă, de ce a trebuit plasată una dintre scene într-o saună (la Alterman scena se petrece într-o crâșmă); ca să nu atenteze la pudoarea publică, regizoarea și Tal Kilshon, autoarea costumelor, n-au adus în scenă actorii în costumația firească a cui se află într-o baie de aburi, iar costumația decentă în care ei apar e, după mine, perfect ridicolă: bărbați în izmene și cu prosoape aruncate peste vestoane negre, între care se ivește la un moment dat Hangița în halat de baie alb. De altfel, sunt și alte detalii misterioase în costumele spectacolului – la prima apariție Hangița intră cu poalele detestabilei rochii de lamé ridicate în brâu, de ce oare? În culmea gloriei, Hananel circulă purtând pe umăr, peste fracul lui de concert, ceva ce pare să fie o blană, o coadă de vulpe… Care să-i fie sensul?

Nu pot să nu notez în treacăt că regizoarea manifestă slăbiciune pentru acțiuni scenice paralele – pentru ca publicul să vadă cum trudește Naomi până la istovire în timp ce Hananel face carieră, iubita lui traversează spațiul de multe ori, cocârjată sub niște imenși saci din plastic negru și astfel abate atenția auditoriului de la dialogurile care se poartă în același timp în prim-plan.

Sunt în spectacol și câteva momente foarte emoționante, și pline de miez. Unul dintre ele este, în mod neașteptat, moartea Maimuțoiului (Yaniv Segal). În lipsa lui Hananel, Fiul cămătarului a vrut s-o aibă pe Naomi și ea l-a respins; reîntâlnindu-se cu Hananel, Fiul cămătarului îndreaptă asupra violonistului un pistol, iar Maimuțoiul, ajutorul credincios al Flașnetarului, sare să-l apere pe Hananel de atentator și e nimerit de glonțul destinat de acesta rivalului său. Songul Hangiței despre trecerea neiertătoare a anilor e și el, interpretat de Irit Pashtan, unul dintre momentele mișcătoare ale spectacolului.

Dar, din păcate, nu sunt deloc convins că, oricâte ar fi soluțiile fericite, și de efect, din montare, ea izbutește să descifreze cu adevărat, în profunzime, piesa; sunt conștient că misiunea pe care și-a asumat-o regizoarea era neobișnuit de grea; n-aș spune însă că spectacolul, în ansamblu, îți strânge inima și te face să regreți, cu durere, că prețul succesului în artă și al fericirii de a trăi în artă, prețul pentru care, ca să-l poată plăti, artistul trebuie să fie egoist și plin de cruzime, este nefericirea celor apropiați și neîmplinirea lui însuși ca om.

Arhiva rubricii Cronica de teatru

Vezi și arhiva rubricii Cronica muzicală

”Hanul stafiilor” de Nathan Alterman – cronică de teatru de Gheorghe Miletineanu Nathan Alterman (1910 – 1970) – poet, traducător, dramaturg, jurnalist – a fost una dintre cele mai importante și mai atrăgătoare personalități ale culturii israeliene.

[rudyroth79]

Nissim Aloni (1926 – 1998) a fost un foarte cunoscut dramaturg și traducător israelian, încununat cu numeroase premii, laureat în 1996 al prestigiosului Premiu Israel pentru teatru. Câteva din lucrările lui pentru scenă au dobândit statut de scrieri clasice, și revin adesea în repertoriul teatrelor și al școlilor de teatru, la fel și câteva din traducerile lui, unele distinse cu premii (”Othello”, de pildă). S-a afirmat și ca regizor. Ca dramaturg, a fost puternic influențat de teatrul suprarealist și de teatrul absurdului.

Teatrul Khan de la Ierusalim, care promovează cu consecvență valorile recunoscute ale dramaturgiei naționale, a montat piesa din 1993 a lui Nissim Aloni, ”Napoleon – viu sau mort!” Textul este, în fond, un pretext pentru o fantezie scenică delirantă și, așa stând lucrurile, e foarte greu, de fapt, e imposibil de povestit. Secretariatul literar al teatrului a încercat un rezumat al subiectului pentru a face cunoscut spectacolul pe site-ul instituției. Mă folosesc de acest rezumat fără să-mi fac scrupule.

Un scurt prolog prezentat de un zanni introduce spectatorii în regula de joc a teatrului în teatru. Ce vor urmări ei în continuare? Împăratul Napoleon Bonaparte evadează din lumea umbrelor, dornic să se întoarcă pe pământ, în secolul al XIX-lea, cu scopul de a drege marea greșeală a vieții lui, invadarea Rusiei. Demonii de pe lumea cealaltă, conduși de domnitorii acelei lumi, Lilith și baronul Samedi, pornesc pe urmele lui. Încercând să-l oprească pe răposatul Napoleon, cei doi răspândesc pe pământ mai mulți Napoleoni, ca să-l deruteze pe cel evadat din infern, să-l istovească și să-l poată aduce înapoi în iad.

În acest punct intervin în poveste mai multe alte personaje din commedia dell‘arte, nu însă cu funcțiunile lor originale – trei Pulcinelle sunt de meserie prostituate și apte să comită un asasinat (în spectacol una dintre Pulcinelle e un bărbat în travesti), Brighella este un ucigaș cu simbrie cu care Mafia napolitană a încheiat un contract ca să-l ucidă pe Napoleon și care umblă prin Europa în căutarea împăratului. Etc., etc., etc. Finalmente, Napoleon cel evadat din infern e adus înapoi acolo, iar Brighella se sinucide – doar ca să se întoarcă iar la viață, fiindcă așa e în teatru: personajul moare pe scenă, dar după căderea cortinei actorul trăiește în continuare.

La Teatrul din Ierusalim piesa se joacă practic fără decor, într-o scenă îmbrăcată toată în negru (scenografia – Anat Mesner). Uneori apar dinspre fundalul negru, pe roți, un cadru de scenă (o sufită și perdele laterale), o masă lungă sau un mic podium cu o cadă ca pe vremuri și un suport de prosoape; toate astea dispar apoi în spatele fundalului așa cum au apărut. Dintr-un buchet enorm de crini se desprinde la un moment dat câte un fir, care e înfipt în podeaua scenei ca o săgeată; crinii sunt apoi culeși unul câte unul și scena se golește iar. Costumele, înzorzonate și fistichii, așa cum și cere acest gen fantezist de piesă, dar înzorzonate și fistichii cu bun gust și rafinament, au fost concepute de Judit Aharon. Luminile, de mare efect, sunt ”desenate” de Roni Cohen.

Regizorul Udi Ben Moshe a făcut tot ce era omenește posibil pentru a asigura fandacsiei intitulate ”Napoleon – viu sau mort!” o înfățișare cât de cât coerentă; a început, salutar, prin a suprima câteva personaje absolut prisoselnice. Spectacolul este montat în manieră revuistică, ceea ce reprezintă, probabil, singura manieră rezonabilă de a pune această piesă în scenă. Cânticelele compuse de Ohad Ben Avi (songuri, vezi matale; unele au chiar conținut filosofic – „Ce e un om dacă n-are în el un diavol? Ce e un diavol dacă n-are în el un om?”) sunt simple și gâdilă cât se poate de plăcut urechile; actorii israelieni sunt foarte muzicali (rar de tot se întâmplă unul care să nu știe să cânte) și numerele muzicale, acompaniate live de la arlechini, sună excelent și creează fie bună dispoziție totală, fie câte-o clipă de lirism și de tristețe. Muzica de fond a anumitor scene e și ea agreabilă. Dansurile imaginate de Ariel Wolf sunt toate foarte nostime. Din loc în loc verva interpreților se domolește brusc pentru câte-un moment calm, în care i se sugerează publicului că spectacolul transmite și idei serioase (antirăzboinice, de pildă); după momentul de gravitate, ritmul îndrăcit revine; contrastele astea sunt foarte eficace. Oricum, auditoriul nu pare însetat nici de coerență dramaturgică, nici de idei profunde, el se amuză regește, se prăpădește de râs ori de câte ori i se dă prilejul, și i se dă prilejul foarte des, cum e și cazul la teatrul de estradă. ”Merde”, ”fuck you”, ”cazzo”, ”vaffanculo” etc. înveselesc sala cu deosebire – nu-i puțin lucru un public poliglot.

Spectacolul e, cum se spune, bine făcut, cu meșteșug solid. Întreaga echipă actoricească joacă entuziast, cu o vizibilă plăcere a jocului, și fără îngroșări, dincolo de nota amabil caricaturală care ține de specificul genului. Spectatorii s-au delectat cu ceea ce li s-a oferit. Și dacă a fost printre ei vreunul care, vai!, n-are organul necesar ca să guste specia de umor, să zicem, studențesc pe care-l cultivă textul lui Nissim Aloni și, fidelă textului, și montarea ierușalmită, atunci spectatorul acela e numai el de vină dacă nu s-a lăsat cucerit de ce-a văzut și a auzit și a urmărit tot spectacolul șezând îmbufnat.

Arhiva rubricii Cronica de teatru

Vezi și arhiva rubricii Cronica muzicală

Nissim Aloni: ”Napoleon – viu sau mort!” – cronică de teatru de Gheorghe Miletineanu Nissim Aloni (1926 – 1998) a fost un foarte cunoscut dramaturg și traducător israelian, încununat cu numeroase premii, laureat în 1996 al prestigiosului Premiu Israel pentru teatru.

[semnebune]

Ariel Inter Fest: oamenii din spatele spectacolelor

Ariel Inter Fest: oamenii din spatele spectacolelor

După cinci zile de Ariel Inter Fest, am avut nevoie de alte cinci zile să-mi pun ordine în gânduri. Zile în care am întors pe toate fețele tot ce am văzut la Râmnicu Vâlcea, pe scenă și în afara ei, am tot scris, am șters, am rescris, până când am ajuns la concluzia că trebuie să scriu despre oameni. Doar teatrul e cu și despre oameni, nu? Așa că am renunțat la recenziile spectacolelor invitate,…