#Teatrul Bulandra București

[rudyroth79]

„Băieții de zinc”, cronică de teatru de Mariana Ciolan

„Băieții de zinc”, cronică de teatru de Mariana Ciolan

Sub acest titlu, suntem invitați la Teatrul „Bulandra” la o adaptare pentru scenă a unei cărți de Svetlana Aleksievici, scriitoare cu origini ucrainene și bieloruse, laureata Premiului Nobel în 2015, „pentru opera ei polifonică, memorial al suferinței și curajului în epoca noastră”, tradusă în 43 de limbi din 47 de țări. Cartea aceasta scrisă în 1990 reunește mărturisiri ale unor participanți –…

[grupul-iubim-brasovul]

LIVE -INTERVIU de Colecție-Sâmbātā, ne întālnim cu indrāgitul Actor Claudiu Bleonț-Teatrul Național București,in emisiunea Gândul Zilei alāturi de Eugen Târnovan!

Roluri la TNB:

Douglas - “Papagalul mut - Istorii aproape adevărate despre un spion aproape uitat”, text şi regie Nae Caranfil, 2018

Harry - "Orchestra Titanic" de Hristo Boicev, regia Felix Alexa, 2018

Puck - "Visul unei nopți de vară" de William Shakespeare, regia Petrică Ionescu, 2015

Militar, Bărbatul, Al treilea bărbat -"Terorism" de Frații Presniakov, regia Felix Alexa, 2015

Josef Erbarmen - "Hoți" de Dea Loher, regia Radu Afrim, 2014

Piotr Bobcinski, moșier - "Revizorul" de Nikolai Vasilievich Gogol, regia Felix Alexa, 2013

Iuri Petrovski - „Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal", regia Florin Fătulescu, 2007

Maestrul de Arte Marţiale - „Burghezul gentilom" după J.B.P. Molière, regia Petrică Ionescu, 2006

Dr. Smil - „Apus de soare" de Barbu Ştefănescu Delavrancea, regia Dan Piţa, 2004

Andronic - „Ultima oră" de Mihail Sebastian, regia Anca Ovanez Doroşenco, 2003

Caţavencu - „O scrisoare pierdută" de I.L. Caragiale, regia Grigore Gonţa, 2003

Pafnutie - „Crimă pentru pământ" după romanul omonim al lui Dinu Săraru, regia Grigore Gonţa, 2003

Maestatea Sa - „Legenda ultimului împărat" de Valentin Nicolau, regia Alice Barb, 2002

Macbett - „Macbett" de Eugene Ionesco, regia Beatrice (Bleonţ) Rancea, 2000

Adso von Melk - „Numele trandafirului" după Umberto Eco, regia Grigore Gonţa, 1999

Ion Nebunu` - „Năpasta" de I.L. Caragiale, regia Dana Dima, 1998

Philoctet - „Philoctet" de Sofocle, regia Andreea Vulpe, 1998

Mercuţio - „Romeo şi Julieta" de William Shakespeare, regia Beatrice (Bleonţ) Rancea, 1994 - 1995

Pistetairos - „Păsările" de Aristofan, regia Nicky Wolcz, 1991

Feste, Nebunul - „Noaptea regilor" de William Shakespeare, regia Andrei Şerban, 1991

Trofimov - „Livada de vişini" de A. P. Cehov, regia Andrei Şerban, 1991

Reverend Hale - „Vrăjitoarele din Salem" de Arthur Miller, regia Felix Alexa, 1991

Oreste - „Trilogia Antică" după Seneca, Sofocle şi Euripide, regia Andrei Şerban, 1990

Ralph Clark - „Cine are nevoie de teatru? " de Timberlake Wartenbaker, regia Andrei Şerban, 1990

Scipio - „Caligula" de Albert Camus, regia Horea Popescu

Pamfilus / Byrria - „Fata din Andros" de Terenţiu, regia Grigore Gonţa

Tasso - „Torquato Tasso" de Johann Wolfgang von Goethe, regia Anca Ovanez Doroşenco, 1988

Billy Bibbit - „Zbor deasupra unui cuib de cuci" după Dale Wasserman, regia Horea Popescu, 1983

Sir Andrew - „A douăsprezecea noapte" de William Shakespeare, regia Anca Ovanez Doroşenco, 1983-1984 - Debut

Activităţi în afara TNB:

Roluri în teatru:

Teatrul Naţional Marin Sorescu, Craiova, 2012-2013

Tipătescu - "O scrisoare pierdută" de I.L. Caragiale, regia Mircea CornişteanuUmbra din Iad - "Apocalipsa după Shakespeare. Macbeth" după William Shakespeare şi Adam Mickiewicz, regia Janusz L. WisniewskiMircea Stephan - "Chinezii" de Michael Freyn, regia Mircea Cornişteanu

Teatrul Teodor Costescu, Drobeta Turnu Severin

Salieri - „Amadeus" de Peter Shaffer, regia Toma Enache, 2010Richard - "Richard al III-lea", regia Toma Enache

Centrul Cultural "Eugen Ionesco" Slatina, 2011-2012

Novecento - "Alessandro Barrico", regia Andra NegulescuDuhul - "Măgura" de George Smarandache, regia Andra NegulescuAmedee - «Amedeu sau sapi de el cu greu» după Eugen Ionesco, regia Andra Negulescu

Asociaţia Culturală de Teatru, Muzică şi Film "Dracula"

Fidipide - "Secta femeilor" după Aristofan, regia Toma Enache, 2010

Proiecte independente

Lelio Bisognosi - „Mincinosul" de Carlo Goldoni, regia Toma Enache, 2009-2010Gherman - „Aventurile unui bărbat extrem de serios" de Theodor Mazilu, regia Vlad Stănescu, 2009-2010

Teatrul de Comedie, Bucureşti: 2007 - 2009

„Vinerea Verde" de Dumitru Radu Popescu, regia Ion Eremia„Dumnezeul zilei de mâine" de Mimi Brănescu, regia Marcel Ţop

Asociaţia La Steaua, proiect independent: 2007 - 2008

Rică Venturiano - „O noapte furtunoasă" de I.L. Caragiale, regia Toma Enache

Teatrul Fani Tardini din Galaţi: 2007 - 2008

„Himnus" de Gyorgy Schwajda, în regia lui Radu Dinulescu„Caii de la fereastră" de Matei Vişniec, regia Radu Dinulescu

Teatrul Arca: 2004 - 2005

„Top Dogs. Şomeri de lux" de Urs Widmer, regia Theo Herghelegiu

ARCUB

„Uşa" de Matei Vişniec, regia Alice Barb, 2006

Teatrul Constantin Nottara

„Nu se ştie cum" de Luigi Pirandello, regia Bocsardi Laszlo, 2005

Teatrul de vară Zsambeck, Budapesta

Începând din 1995, a fost guest star în 5 spectacole montate în Ungaria de Beatrice Bleonţ în proiectele unice realizate pentru Festivalul de Teatru Ungar:

Woland - „Maestrul şi Margareta" după Mihail BulgakovOreste - „Electra" de SofocleAncus Marcius - „Răpirea sabinelor" de Leonid AndreevOberon - „Visul unei nopţi de vară" de William ShakespeareGrecul - „Nunta" de A.P. CehovQuasimodo - „Cocoşatul de la Notre Dame" de Victor HugoDoctorul - „Soldatul Pulcinella" după Georg Buchner, scenariul şi regia Simon Balasz, coproducţie italiano-ungaro-română, cu spectacole în Ungaria şi Italia, 2003 - 2004

Teatrul Naţional Târgu Mureş: 1997 - 1998

Macbeth - „Macbeth" de William Shakespeare, regia Ştefan Iordănescu

Teatrul Tineretului, Piatra Neamţ

Langlume - „Crima din strada Lourcine" de Eugene Labiche, regia Vlad Mugur

Teatrul Odeon: 1996 - 1998

Dr. Hinkfuss - „Asta seară se improvizează" de Luigi Pirandello, regia Alexa VisarionMackie Knife - „Opera de trei parale" de Bertolt Brecht, regia Beatrice Bleonţ

Teatrul Naţional Timişoara : 1996

Poetul - „Cerşetorul" de Reinhard Johannes Sorge, regia Beatrice (Bleonţ) Rancea

Teatrul Lucia Sturdza Bulandra: 1991

Moritz Stiefel - „Deşteptarea primăverii" de Frank Wedekind, regia Liviu Ciulei

Teatrul de Comedie: 1981-1982:

Kolea - „Turnul de fildeş" de Victor Rozov, regia Cătălina BuzoianuFugakawa - „Fantome la Kitahama" de Kobo Abe, regia Ion Cojar

Teatrul din Petroşani: 1983 - 1990 (Debut)

El - „Un bărbat şi mai multe femei" de Leonid Zorin, regia Claudiu BleonţEl - „Anonimul veneţian" de Giuseppe Berto, regia Cătălin NaumEl - „Într-un parc, pe o bancă" de Alexandr Ghelman, regia Cătălin Naum

Roluri în film:

"Brâncuşi", regia Adrian Popovici, 2013Marcelino - „Ursul", regia Dan Chişu, 2011Doctorul - "Eva", regia Adrian Popovici, 2009Mihai - "Liceenii...în 53 de ore şi ceva" , regia Adrian Popovici, 2011Col. Niculescu-Coca - "Călătoriile lui Grüber", regia Radu Gabrea, 2008Fabian - "Femeia visurilor", regia Dan Piţa, 2005Sergiu Naum - "Păcatele Evei", producţie Media Pro Pictures, serial tv,2005„Cortul", regia Bogdan Cristian Drăgan, 1997"Şarpele", regia Viorel Sergovici, film tv, 1996Cpt. Petre Dumitriu - „O vară de neuitat", regia Lucian Pintilie, 1994„Polul Sud", regia Radu Nicoară, 1991„Autor Anonim", regia Dan Piţa, 1989„Rochia albă de dantelă", regia Dan Piţa, 1989„Flăcări pe comori", regia Nicolae Mărgineanu, 1988„Dreptate în lanţuri", regia Dan Piţa, 1986„Pas în doi", regia Dan Piţa, 1986„Să mori rănit din dragoste de viaţă", regia Mircea Veroiu, 1984Băiatul - „Concurs", regia Dan Piţa, 1984

Roluri secundare în filme internaţionale:

Sorin - „Born to Raise Hell", cu Steven Segal, regia Lauro Chartrand, 2010Armon - "Anaconda 4: Trail of Blood", regia Don E. FauntLeRoy, film de televiziune, 2009Grigory Orloff - „Catherine the Great", regia Paul Burgess şi John-Paul Davidson, 2005Bogdan - „Dracula III", regia Patrick Lussier, 2005Aldo Serra - "Returns of the Living Dead: Rave to the Grave", regia Ellory Elkayem, 2005The Provider - „Dracula Ressurection", regia Patrick LoussierVlad II - „Vlad", regia Michael D. Sellers, 2003Ossac - „Boudica", regia Bill Anderson, BBC, 2003Andrei - „Ion", regia Thomas BohnHannibal - „Final Countdown", coproducţie Parafilm International şi ZDF Film (Germania), 2003Sultan Mahomed, Baiazid - „The Impaler" (Prinţul nopţii), regia Joe Sapel, 2000"Karoly", regia Arpad Sopsici, 1998

Televiziune:

Jacques - „Cum vă place" de William Shakespeare, regia Olimpia ArghirNae Girimea - „D`ale carnavalului", de I.L. Caragiale, regia Dominic DembinskiAndronic - „Şarpele" de Mircea Eliade, regia Viorel Sergovici

Festivaluri

„Himnus" de Gyorgy Schwajda, regia Radu Dinulescu - Avignon, 2007

„Caii la fereastră" de Matei Vişniec, regia Radu Dinulescu - Avignon, 2005 - 2006

Formaţie:

Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică I.L. Caragiale, Bucureşti, clasa profesor Grigore Gonţa, promoţia 1983. Roluri de absolvire: Ghiţă Coşcodan - „Agachi Flutur" de Vasile Alecsandri, regia Grigore Gonţa; Melchior Gabor - „Deşteptarea primăverii" de Frank Wedekind, regia Gina Guzina

Nominalizări şi premii:

Premiul presei „Coup de Coeur de la presse" la Festivalul de la Avignon 2007, secţiunea Off, pentru spectacolul "Himnus" de Gyorgy Schwajda, în regia lui Radu Dinulescu, Teatrul Fani Tardini din GalaţiPremiul pentru cel mai bun actor, Festivalul de Comedie, Galaţi, pentru „Caii la fereastră" de Matei Vişniec, regia Radu Dinulescu, 2006Nominalizare UNITER pentru cel mai bun actor pentru rolul Mercutio din „Romeo şi Julieta" de William Shakespeare, regia Beatrice Bleonţ, 1994 - 1995Nominalizare UNITER pentru cel mai bun actor pentru rolul Ion Nebunul din „Năpasta" de I.L. Caragiale, regia Radu Dinulescu, 1992 - 1993Premiu pentru cel mai bun actor pentru rolul Tasso în „Torquato Tasso" de Johann Wolfgang van Goethe, regia Anca Ovanez Doroşenco, TNBPremiul pentru cel mai bun actor în filmul „Pas în doi", regia Dan Piţa, Costineşti 1985Premiul pentru cel mai bun actor în filmul „Concurs", regia Dan Piţa, Costineşti, 1983Premiul pentru cel mai bun actor pentru rolul El din piesa „Un bărbat şi mai multe femei", Teatrul Petroşani, regia proprie

Distincții :

Ordinul Meritul Cultural în grad de Cavaler, Categoria D - "Arta Spectacolului", „în semn de apreciere a întregii activități și pentru dăruirea și talentul interpretativ pus în slujba artei scenice și a spectacolului”

Diplomă de onoare acordată de Asociația Cineaștilor din România (ACIN) pentru rolurile sale din filmele Să mori rănit din dragoste de viață și Dreptate în lanțuri (1984).

#TeleviziuneaGrupIubimBrasovul

#GândulZilei

#ClaudiuBleonț

#TNB

#IUBIM_BRAŞOVUL

[news24hrou]

IN MEMORIAM Marin Moraru 31 ianuarie 1937 – 21 august 2016

Joi, 31 ianuarie 2019, ar fi împlinit 82 de ani. Marin Moraru s-a născut în București în ultima zi de ianuarie din 1937.

Anii tinereții au însemnat o perioadă de neajunsuri. Marinuș Moraru, cum îi spuneau apropiații, a urmat  Şcoala Medie Tehnică de Construcţii Căi Ferate de pe Calea Victoriei.

 „Acolo îmi făceam lecţiile. După ce le terminam mă relaxam citind ziare vechi”. Marin Moraru, volumul Suntem ce sunt amintirile noastre

În perioada în care învăța cum se întreține calea ferată și cum se montează un macaz, în școala în care învăța Marinuș Moraru a ajuns un regizor de la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L Caragiale” care trebuia să pună în scenă spectacole cu trupe de non-profesioniști.  Era perioada o perioadă în care erau încurajate trupele de amatori.

După ce a absolvit școala tehnică, a fost repartizat în Brașov și a muncit acolo timp de un an la întreținerea căilor ferate. În ciuda condițiilor grele, tânărul Marinuș visa..să se facă aviator, un vis la care a trebuit să renunțe.

De la Brașov a revenit în București, ca angajat la uzina „Grivița Roșie”. Pentru că își dorea să urmeze o facultate, a urmat cursuri de pregătire la Politehnica din capitală.

Însă, a auzit în timp ce asculta radioul că se fac cursuri de pregătire la Institutul de Artă Teatrală, așa că s-a gândit să le urmeze. Mai târziu, mărturisea că, deși nu a crezut de la început că drumul său este Teatrul, toate întâmplările au făcut ca Marinuș să se apropie, în cele din urmă, de scenă.

 „Fugeam de la cursurile de la Politehnică la teatru. Se întâmpla în zilele de duminică“. Marin Moraru, volumul Suntem ce sunt amintirile noastre

foto: Marin Moraru, Radu Beligan și Gheorghe Dinică, „Take, Ianke și Cadîr”, Teatrul Național București

Examenul de admitere la Institutul de Artă Teatrală a fost cu ghinion la  prima încercare. După un examen susținut în fața unei comisii de specialitate, cu prevede procedura (comisie formată din Ion Finteşteanu, Marcel Anghelescu și Radu Beligan), Marin Morau a picat, chiar dacă la mică diferență de ultimul admis.

Un an mai târziu, reușea să promoveze examenul și era acceptat direct în anul II la Teatru. În 1961, a absolvit institutul de Artă Teatrală și Cinematografică, la clasa profesoarei Dina Cocea. Pentru examenul de diplomă a interpretat rolul Agamiță Dandanache din piesa „O scrisoare pierdută” de I.L. Caragiale.

După ce a terminat facultatea, a fost angajat la Teatrul Tineretului (1961-1964),  la Teatrul de Comedie (1965-1968), la Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra” (1968-1971) și la Teatrul Național București (1971-1974).

„N-am vrut niciodată să joc ceva anume. Mi s-a dat, mi s-a propus și eu am acceptat sau nu. Nu am cerut niciodată nimic și nici nu mi-am dorit vreun rol anume. Cel mai important și mai plăcut este să tragi biletul din căciulă, ca la examen. Iar eu sunt pregătit oricând, atât fizic, cât și psihic, să trag orice bilet.“ Marin Moraru, volumul Suntem ce sunt amintirile noastre

Din 1974 până în 1980 a predat la Institutul de Artă Teatrală (conferențiar). Apoi, s-a reîntors la naționalul bucureștean, unde, din 2002, a devenit societar de onoare.

A fost decorat în 2008 de președintele României cu Ordinul Național Serviciul Credincios în grad de Mare Cruce. În același an, primea titlul de Doctor Honoris Causa al „Universității de Artă Teatrală și Cinematografică”.

În 2009 a fost premiat în cadrul Galei Premiilor Gopo pentru întreaga carieră.

În 2015 i-a fost acordat premiul de Excelență al Festivalului Internațional de Film Transilvania TIFF 2015 pentru întreaga activitate.

Marinuș Moraru s-a stins din viață la 21 august 2016, la Spitalul Elias din București.

  http://bit.ly/2TjwIwK http://bit.ly/2Bequr8

[danibobe-blog]

Winter rooftop mix. That's really all you need. 😊 I'll be posting a #domeandroofseries with a pic every evening until I run out 😀 Hope you enjoy it. #ig_bucharest #ig_romania #ig_europe #ig_europa #bucharest #romania #bucurești #bucuresti #enjoybucharest #architecture #facade #storyofbucharest #urbanocity #this_is_romania #this_is_bucharest #wearebucharest #igersbucharest #bucharestmyhome #bucurestirealist #myheartinbucharest #roof #neoromanian #archilovers #ig_architecture #goldenhour #finial #tv_buildings #cityscape #villa (at Teatrul Bulandra)

[rudyroth79]

Știri: Premieră la Teatrul „Bulandra”: Victor Rebenguc în „Tatăl” de Florian Zeller (8, 9 octombrie 2022, București)

Știri: Premieră la Teatrul „Bulandra”: Victor Rebenguc în „Tatăl” de Florian Zeller (8, 9 octombrie 2022, București)

Sâmbătă, vineri, 8 octombrie și duminică, 9 octombrie 2022, ora 19.00,  la Teatrul „Bulandra” din București, Sala  Izvor, va avea loc premiera spectacolului Tătăl de Florian Zeller, traducere de Carmen Iernilă, adaptare scenică de Raluca Aprodu. Distribuție: VictorRebengiuc (André), Ana Ioana Macaria (Anne), Cătălin Babliuc (Bărbatul), Oana Tudor (Femeia), Maria Veronica Vârlan (Laura),…

[rudyroth79]

Știri: Teatrul „Bulandra” lansează proiectul pentru liceeni „Dincolo de cortină” (2 octombrie 2022)

Știri: Teatrul „Bulandra” lansează proiectul pentru liceeni „Dincolo de cortină” (2 octombrie 2022)

Teatrul Municipal „Lucia Sturdza Bulandra”, asumându-și tradiția și responsabilitatea de reper cultural major al Capitalei, lansează proiectul „Dincolo de cortină”, dedicat stimulării interesului tinerei generații pentru valorile artistice autentice și pentru manifestările culturale contemporane. În cadrul proiectului care se va desfășura pe parcusul întregii stagiuni, elevii liceelor din…

[rudyroth79]

Știri: Teatrul „Bulandra” marchează Ziua Mondială a Teatrului alături de doamnele Mariana Mihuț și Dana Dogaru, două dintre legendele scenei românești (27 martie 2022)

Știri: Teatrul „Bulandra” marchează Ziua Mondială a Teatrului alături de doamnele Mariana Mihuț și Dana Dogaru, două dintre legendele scenei românești (27 martie 2022)

De Ziua Mondială a Teatrului, Teatrul „Bulandra” din București în parteneriat cu UNATC I. L. Caragiale organizează, sub titlul Întâlnire în două acte, două întâlniri-eveniment între tânăra generaţie de actori şi două personalități marcante ale Teatrului Bulandra. Duminică, 27 martie 2022, două dintre cele mai apreciate actrițe ale Teatrului „Bulandra – Dana Dogaru și Mariana Mihuț – vă așteaptă…

[rudyroth79]

Știri: Redeschiderea teatrelor, 6 februarie 2021

Știri: Redeschiderea teatrelor, 6 februarie 2021

Teatrul „Bulandra” din București își redeschide sălile pentru public, începând de astăzi, 6 februarie 2021. Biletele s-au pus în vânzare la casele de bilete din Bd. Schitu Măgureanu nr.1 și din Str. Jean Louis Calderon 76A, deschise zilnic între orele 12.00 și 20.00 și online pe eventim.ro și blt.ro. În program: ora 19.00: spectacolul Artă de Yasmina Reza, regia Cristi Juncu – Sala „Liviu…

[rudyroth79]

Știri: Săptămâna Octavian Cotescu la Teatrul „Bulandra” din București (29 iunie–5 iulie 2020) De-a lungul  anilor, la Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra” au jucat cei mai mari actori ai scenei românești și au montat regizori care au înnoit și schimbat perspectiva asupra teatrului.

[rudyroth79]

Săptămâna Victor Rebengiuc online la Teatrul „Bulandra” din București (22–28 iunie 2020) Teatrul Municipal „Lucia Sturdza Bulandra” din București a fost întotdeauna recunoscut și apreciat pentru trupa sa puternic…

[rudyroth79]

Știri: Clody Bertola în „Gin Rummy” de Donald Coburn, regia Liviu Ciulei (Teatrul „Bulandra”, 19 iunie 2020) Așa cum i-a obișnuit pe spectatorii săi de pretutindeni, care au ajuns la aproape două milioane, pentru că își iubește actorii și își respectă înaintașii, …

[rudyroth79]

Știri: Premiera spectacolului „De ce să fii frumos” (2 și 3 aprilie 2022, Teatrul „Bulandra”, București)

Știri: Premiera spectacolului „De ce să fii frumos” (2 și 3 aprilie 2022, Teatrul „Bulandra”, București)

Sâmbătă, 2 și duminică, 3 aprilie 2022, de la orele 19.00, la Sala „Toma Caragiu” a Teatrului „Bulandra”, va avea loc premiera spectacolului De ce să fii frumos de Neil LaBute, în regia Marei Oprea. Traducere de Alexandru Gorghe. Cu: Vlad Lință, Daria Pentelie, Daniel Nuță și Ana Bumbac. Decor: Gabi Albu. Costume: Clara Dumitrescu. Lighting Design: Daniel Klinger. Mișcare scenică: Ruxandra…

[rudyroth79]

Știri: „Titus Andronicus” și „Woyzeck” își dau întâlnire pe scena online a Teatrului „Bulandra” (27, 29 mai 2020) Iubitorii de teatru încă nu pot să vină în sălile de spectacol. Teatrul Municipal „Lucia Sturdza Bulandra” din București a reușit însă, prin selectarea şi difuzarea în fiecare săptămână a unor spectacole importante din repertoriul său trecut sau prezent, să fie în peste 1.500.000 de locuinţe ale românilor din Bucureşti, din ţară şi din lumea largă.

[rudyroth79]

Știri: Liviu Ciulei revine online cu magia sa la Teatrul „Bulandra” din București Se poate spune că o instituție precum Teatrul „Bulandra” există și este ceea ce este și datorită trecutului său.

[rudyroth79]

Știri: Săptămâna Mariana Mihuț la Teatrul „Bulandra” (18–24 mai 2020) Pe marii actori îi asociezi mereu unui teatru, unui loc în care și-au desfășurat mare parte din activitatea artistică, unde s-au afirmat.

[rudyroth79]

”Zadarnicele chinuri ale dragostei” sunt o comedie timpurie a lui Shakespeare. Se crede că a fost scrisă pe la mijlocul anilor 1590 și se mai crede că a fost scrisă pentru o reprezentație la Inns of Court, în prezența reginei Elisabeta I-a. Inns of Court era una din cele patru asociații de juriști din Londra. Se presupune că la începutul istoriei ei scenice piesa a fost reprezentată înaintea unui public de studenți, ceea ce ar constitui o explicație pentru poate cea mai evidentă trăsătură distinctivă a piesei – numeroasele jocuri de cuvinte din text, numeroasele scamatorii lexicale (precum cuvântul de o lungime neobișnuită, ”honorificabilitudinitatibus”) și stilistice și numeroasele aluzii culturale – toate aceste rafinamente formale corespund gustului și preferințelor unui public de cărturari.

Publicată în quarto în 1598, foaia de titlu sugerează că ar fi existat o versiune mai veche a piesei, care versiune a fost revizuită. Nu s-au depistat surse ale inspirației lui Shakespeare pentru scrierea acestei piese, dar figurile istorice centrale erau binecunoscute publicului vremii sale. Se știe că a existat o urmare a acestei piese, ”Love’s Labour’s Won”, dar această urmare s-a pierdut.

”Zadarnicele chinuri” mai au câteva însușiri prin care se deosebesc de restul creațiilor shakespeariene. Una dintre aceste trăsături este faptul că la un moment dat în piesă se anunță decesul regelui Franței, tatăl uneia dintre eroine, iar acest anunț schimbă pe neașteptate cursul acțiunii, schimbând în mod drastic și starea de spirit pe care o transmite piesa; comedia se întunecă brusc, căpătând accente de dramă.

Mai trebuie adăugată o trăsătură la cele enumerate mai înainte. Oscar Wilde scrie undeva că în toată dramaturgia lui Shakespeare nu există decât două personaje ale căror caractere nu sunt individualizate – acestea sunt Rosencrantz și Guildenstern în ”Hamlet”, fiindcă amândoi sunt delatori. Or, printre personajele ”Zadarnicelor chinuri”, inclusiv personajele istorice din această piesă, numai Berowne are un caracter care nu poate fi confundat cu al altora (Berowne fiind și un rol ispititor pentru orice actor) și, eventual, don Adriano de Armado, fiindcă e spaniol.

”Zadarnicele chinuri ale dragostei” au incitat de-a lungul vremii numeroși oameni de cultură și numeroși profesioniști importanți ai teatrului. Piesa a inspirat un poem al lui Alfred Tennyson și apoi, prin acest poem, o operă comică de Gilbert și Sullivan. Thomas Mann în ”Doctor Faustus” îi atribuie eroului său proiectul de a scrie o operă inspirată de această piesă. O operă după piesă a fost într-adevăr compusă și jucată în 1973, cu un libret de W. H. Auden și Chester Kallman. Piesa a inspirat și un musical. Laurence Olivier a montat piesa la Teatrul Național, în anul 2000 Kenneth Branagh a ecranizat-o – fără prea mare succes. Peter Brook a pus în scenă această piesă, cu enorm succes, pe când avea 20 de ani. Lev Dodin a montat-o la maturitate.

Încerc să-mi explic mie însumi interesul constant al oamenilor de teatru pentru această piesă ciudată și imperfectă.

Chestiunea poate fi eludată printr-un răspuns convențional de tipul: ”când e vorba de genii, chiar și imperfecțiunile lor sunt incitante”. Însă ne apropiem, poate, de o explicație plauzibilă atunci când afirmăm că imperfecțiunile piesei reprezintă o provocare pentru interpreți, a căror măiestrie e pusă la încercare de dificultățile pe care le prezintă textul. Cea mai importantă dintre aceste dificultăți este îmbinarea de comedie și de dramă pe care ea o conține în țesătura ei.

Comentând un spectacol cu ”Zadarnicele chinuri” pus în scenă la Royal Shakespeare Theatre în 1994, cunoscutul critic Michael Billington scria: ”Cu cât revăd mai mult Zadarnicele chinuri ale dragostei, cu atât mai mult mă gândesc că este cea mai fermecătoare comedie a lui Shakespeare. Ea celebrează și satisface în același timp exuberanța lingvistică, explorează tranziția adesea dureroasă de la tinerețe la maturitate, și ne amintește că suntem cu toții muritori.”

Care e subiectul acestei piese?

Ferdinand, regele Navarrei, și trei nobili de la curtea acestuia jură să nu aibă de-a face cu femei timp de trei ani, timp în care se vor dedica studiilor și vor posti. La curtea lui Ferdinand apar prințesa Franței și trei însoțitoare ale acesteia. Regele Ferdinand le poftește să-și instaleze corturile în cîmp. Dar în timp ce vizitează doamnele acolo, Ferdinand se îndrăgostește de prințesă și cei trei nobili – de doamnele care o însoțesc. Cei patru aristocrați se spionează reciproc și descoperă că toți patru și-au călcat jurământul. Ca urmare, ei decid să curteze doamnele deghizați în moscoviți. Un curtean din suita prințesei află de acest plan și le previne pe doamne, care, la rândul lor, hotărăsc să inducă în eroare bărbații preluând fiecare rolul unei alteia din grup.

Odată reveniți toți la identitățile lor reale, cei opt tineri sunt gata să se bucure de spectacolul pe care dascălul Holofernes e gata să-l prezinte în fața lor, când pe neașteptate li se comunică vestea că regele Franței, tatăl prințesei, a murit. Prințesa îndoliată și însoțitoarele ei își anunță admiratorii că ei vor trebui să aștepte un an și o zi până când se vor putea bucura, dacă vor rămâne credincioși iubitelor lor, de consimțământul acestora la căsătorie. Un an de abstinență nu e cea mai mare plăcere care se poate oferi unor îndrăgostiți.

M-am limitat în relatarea acțiunii piesei la principalul ei fir narativ. Piesa conține câteva linii narative secundare, în care motivele ei centrale apar în diverse variațiuni – dorința sexuală bărbătească, opoziția dintre instinct și rațiune, ca și opoziția dintre realitate și fantezie.

”Zadarnicele chinuri ale dragoste”. Foto: Mihaela Petre

Era de așteptat ca un regizor cu prestigiul lui Andrei Șerban să atace într-o bună zi această cu totul deosebită partitură shakespeariană. A făcut-o acum, la Teatrul ”Bulandra”. Conform unui trend pe care l-am semnalat recent, regizorul nu a adoptat frumoasa traducere a lui Ion Frunzetti și Dan Grigorescu, apreciată, bănuiesc, ca învechită, ci o traducere – făcută poate anume pentru acest spectacol – a Luciei Verona și a lui Horia Gârbea, ”adusă la zi”. Eu unul, când aud câte un personaj shakespearian exclamând ”Exact!”, sau rostind sintagma idiolectică ”pe bune”, îmi simt auzul zgâriat.

Decorul spectacolului (Octavian Neculai) este un pavilion rectangular pictat în culori vii cu o pictură pe care aș numi-o expresionistă – nu e limpede ce reprezintă; întregul decor e acoperit de graffiti, așa cum tot Bucureștiul e acoperit de graffiti (numai pe soclul statuii ecvestre a lui Carol al II-lea n-am văzut zmângăleli colorate); la curte sunt, montate pe perete, niște scări; la grădină se află un copac scorburos nu prea înalt pe care actorii se cațără periodic, și ale cărui crengi sunt flexibile, când și când actorii le îndoaie și le apleacă spre pământ sau le înalță către cer; s-ar putea ca procedurile astea să aibă un caracter simbolic, dar în ce ar consta acesta îmi scapă. Din spatele pavilionului apar din când în când, deasupra marginii lui superioare, unul sau altul din eroii piesei.

Costumele (Edita Lupea), bineînțeles moderne, sunt simple și frumoase.

Spectacolul lui Andrei Șerban este pus în scenă de către un profesionist versat, pentru care nici unul din resorturile de manevrat într-o montare nu reprezintă o taină. O știință consumată a tuturor efectelor se face simțită în spectacol. E uimitor, de pildă, modul în care Șerban asigură tranzițiile de la comedie la dramă ori de câte ori o asemenea trecere e necesară: câteva clipe de bruscă tăcere totală, destul ca să înghețe în așteptare sala, apoi o schimbare totală de ton în vorbirea celui care rupe, grav, tăcerea; procedeul e reluat de câteva ori în spectacol și e de fiecare dată eficace. Mostrele de virtuozitate regizorală abundă în montare. Toate mizanscenele sunt elaborate cu grijă, sunt elegante și expresive. Ritmurile spectacolului sunt atent supravegheate. Elementele auxiliare – muzica, luminile (creația regizorului, conform trendului actual) – toate servesc eficient ideile piesei.

Necazul e că toată această extraordinară pricepere teatrală nu creează viață scenică autentică. Actorii care apar în spectacol nu se dedau la giumbușlucuri, asta e vrednic de toată lauda, dar voioșia lor nu e cu adevărat tinerească, nici frustrările lor nu inspiră compasiune și nici tristețea lor nu e molipsitoare. Tema dorinței, a dorinței fizice, trupești – nervul central al piesei – e, bineînțeles, marcată cu grijă în spectacol, dar pasiune autentică nu exprimă jocul nici unuia dintre interpreți, nici măcar al lui Șerban Pavlu în rolul lui Berowne. În absența spontaneității actoricești, multe dintre cele care par gândite de regizor, și gândite bine, sunt enunțate în spectacol cu limpezime, dar nu produc impactul scontat, amortizate cum sunt de o excesivă rigoare, de prea mult calcul regizoral. Nu pot să nu notez, în treacăt, construcția defectuoasă de către Constantin Dogioiu a accentului spaniol pe care se cere să-l aibă don Adriano de Armada, fiindcă această nedibăcie anihilează tot hazul personajului.

Spectacolul lui Andrei Șerban invită la admirație pentru regizor, dar nu înveselește cu adevărat, și nu e nici cu adevărat mișcător. Bijuteriile din sticlă de Gablonz sunt incontestabil bijuterii, și adesea superbe, dar ele n-au sclipirea diamantelor adevărate.

Întâmplător, chiar a doua zi după ce am văzut Zadarnicele și frustrantele chinuri de la Teatrul ”Bulandra”, am văzut la Teatrul Național ”Regele Lear”, montat de David Doiashvili, o altă stea a regiei de teatru moderne. Mă consider un critic consecvent în criteriile estetice după care se conduce și în gusturile lui și cine a remarcat această consecvență va fi desigur uimit că spectacolul de la Național mi-a plăcut, și chiar foarte tare. Eu însumi am fost și sunt în continuare uimit.

Sunt în spectacolul acesta zeci de lucruri pentru mine foarte enervante, pe care nu puteam, nu pot să mi le ascund mie însumi. S-a descoperit de-a lungul anilor că în traducerea, socotită cândva exemplară, a lui Mihnea Gheorghiu sunt destule erori și destule nedibăcii. Dar capodopera lui Shakespeare merita o traducere mai îngrijită decât cea adoptată în spectacol, probabil întreprinsă anume pentru această montare, a Violetei Popa, traducere pe care am auzit-o (cum se putea altfel?) într-o ”versiune scenică” a Mașei Dinescu; versiunea asta se supune, evident, trendului știut de a ”moderniza” limba traducerilor de piese clasice, coborând poezia lor la nivelul limbii vorbite azi în viața cotidiană.

Începutul montării, filmat ca un reportaj de televiziune în care bufonul regelui anunță invitații la ceremonia împărțelii regatului, nu-i decât un deja răsuflat clișeu la modă, despre care am și scris nu demult, ca și automobilele din secvența filmată, smartphoanele etc. De altfel montarea nici nu izbutește, din fericire, să fie consecventă cu acest clișeu. Deși în costume moderne (deosebit de expresive, și menținute într-o gamă cromatică unitară – Liliana Cenean), spectacolul își amintește treptat că tragedia se inspiră din cronicile lui Holinshed și că e vorba de un rege semi-legendar.

Literele care coboară de la pod și urcă înapoi la pod formând bizarul cuvânt KINGLEAR mi s-au părut o sclifoseală regizorală, fals brechtiană, fără nici un sens. Ansamblul decorului alb conceput de regizor pare simplu (nu și comod), dar pe măsură ce se desfășoară spectacolul podelele unor practicabile se ridică în chip de capace ale unor bazine cu apă, perfect inutile, chiar dacă e spectaculos să vezi din când în când câte-un actor făcând bâldâbâc și împrăștiind împrejur jerbe de apă. Luminile spectacolului (cer iertare: ”lighting designul”) sunt create, ca și pentru ”Zadarnicele chinuri”, de către regizor; câteva dintre soluții sunt într-adevăr superbe, altele sunt cu totul de prisos – replica și manevra de lumini, iar și iar, într-o interminabilă succesiune monotonă, sunt o combinație pur și simplu obositoare. Muzica originală a spectacolului (Nicoloz Rachveli Memanishvili) e frumoasă, e și sugestivă și în multe scene contribuie substanțial la crearea atmosferei necesare; dar de nu mai puține ori ea e cu totul de prisos, transformă scenele în melodeclamație ieftină și împiedică publicul să urmărească textul.

În rezumat, Doiashvili pare a fi unul din acei regizori foarte inventivi care n-au puterea necesară să renunțe uneori la câte una din ideile lor; spectacolul e foarte încărcat, extrem de încărcat, de-a dreptul baroc. Din cauza mulțimii de născociri regizorale, se pierd, la grămadă, momente foarte importante ale tragediei, ca, de exemplu, relația dintre Edmund și cele două surori ticăloase.

Sunt în spectacol opțiuni regizorale indescifrabile pentru mine, ca de pildă ideea de a-l face pe ducele de Albany, unul dintre rarii oameni de treabă din piesă, soțul mizerabilei Goneril, un infirm în scaun cu rotile, un paralitic căruia nevasta trebuie să-i dea să mănânce cu lingurița.

M-am bucurat, firește, că regizorul a găsit o modalitate plauzibilă de a extinde oleacă rolul Bufonului regelui, care, după cum se știe, dispare inexplicabil din textul shakespearian imediat după faimoasa scenă a furtunii. Și cum Marius Manole dă o interpretare foarte personală și foarte convingătoare rolului (cu totul diferită de cea, neuitată, dată odinioară de Constantin Rauțchi), bucuria mea a fost dublă. Mi s-a părut în schimb regretabilă, într-un spectacol care trebuie să fi fost oricum foarte costisitor, suprimarea suitei lui Lear – prezența bandei de soldățoi dezlănțuiți din montarea lui Peter Brook lumina în chip lămuritor împotrivirea celor două fiice ingrate la existența și la proporțiile acestei suite.

Dacă atâtea și atâtea lucruri m-au supărat în acest ”Lear” al Naționalului bucureștean, cum se face că spectacolul totuși mi-a plăcut, și chiar foarte tare?

Acest ”Rege Lear” – nu sunt sigur că mi se va accepta formularea – merge direct la măruntaiele spectatorului. Impactul emoțional al montării e formidabil. Sunt momente în ea în care ți se taie răsuflarea din cauză că realizezi, parcă pentru prima dată, nesfârșita suferință omenească înmagazinată de marele Will în această teribilă tragedie. Mi-a produs aproape durere fizică să-l văd pe bătrânul Lear expediat ca o minge de Goneril la Regan și de Regan la Goneril, deși cunoșteam perfect situația asta dinainte. Știam că Lear rostește cumplite imprecații în furtună, dar parcă niciodată urgia și blestemele nu m-au tulburat ca de data asta. Am văzut mai mulți regi Lear purtând cunună de flori, dar parcă niciodată nu m-a frapat cu adevărat că durerea l-a scos pe nefericitul rigă din minți. Iar scena în care Gloucester, orb, dorind să pună capăt zilelor lui, se crede condus la marginea unei prăpastii de către fiul pe care nu-l recunoaște mi s-a părut mai sfâșietoare ca oricând.

Da, e ceva visceral în acest spectacol, da, pe această cale îl copleșește el pe spectator. Știu, se poate discuta îndelung dacă imaginile shakespeariene nu acuză reaua întocmire a lumii și păcatele omenești pe o cale intelectuală mai subtilă decât producerea nemijlocită de groază și de milă. Dar, ce să fac, spectacolul de la Național stârnește și groază, și milă. Ca spectator nu te poți nicicum feri de ele. Nu asta a numit Aristotel katharsis? Piesa nu e trădată prin spectacol, e slujită de el. Iar dacă un spectacol mă constrânge să văd scene pe care le cunosc ca și cum le-aș vedea pentru prima oară, asta înseamnă că, oricâte nonsensuri ar cuprinde acel spectacol, el își atinge scopul.

Mă aflu într-o relație îndelungată cu tragedia aceasta a lui Shakespeare, citită în adolescență, văzută pentru prima oară pe scenă într-un spectacol în care rolul titular era jucat de George Storin și din care țin încă minte anumite personaje și anumite scene (George Ciprian era extraordinar în rolul lui Kent), revăzută în neuitata montare a lui Peter Brook cu Paul Scofield, hemingwayian în rolul regelui și – după mulți ani – cu Derek Jacobi, despre care am scris la timpul său: ”Regele Lear al lui Derek Jacobi nu pare să înţeleagă nimic din nenorocirea care i se întâmplă, nici să simtă vreo vinovăţie pentru această nenorocire, nici să se identifice cu adevărat cu acei dezmoşteniţi ai soartei alături de care se trezeşte acum, după ce a renunţat la tron. Tot ce realizează el e că e privat de ceva ce i se cuvine. Şi umilit. Iar singurul adăpost faţă de această teribilă constatare e nebunia. Nebunia pe care o joacă Derek Jacobi este totală, un refugiu inexpugnabil în faţa catastrofelor vieţii, un refuz total de a privi adevărul în faţă. Cununa de flori a acestui nebun e mai degrabă o coroană de spini. Nici chiar regretul nesfârşit, sfâşietor, de a o pierde pe Cordelia, care i-a redevenit scumpă, nu pare să trezească în el un sentiment de culpabilitate… Aş zice că nu e un Lear care descoperă tragice adevăruri omeneşti ale vieţii, ci un Lear pe care viaţa îl distruge fără a-i îngădui să descopere semnificaţia acestei distrugeri –  ceea ce nu e mai puţin înspăimîntător.” 

Relația îndelungată cu tragedia lui Shakespeare nu-mi simplifică însă recepția montării lui David Doiashvili, ci mi-o complică. Mă întreb dacă pot fi corect față de ea.

Au trecut 46 de ani, aproape o jumătate de secol – nu-mi vine să cred! – de când am văzut minunatul spectacol al regretatului Radu Penciulescu cu George Constantin în rolul regelui. L-am văzut acum pe fiul marelui actor în rolul în care i-am văzut cândva tatăl. Mihai Constantin seamănă uluitor cu taică-său – la față, la trup, la glas pare o reîncarnare a tatălui. Nu are – poate că nu are încă, nu știu – toate rafinamentele părintelui. Știu că nu toată lumea îl apreciază ca actor. Eu cred că a-l compara pe fiu cu tatăl nu e fair. Și mai cred că esențialul despre regele Lear Mihai Constantin reușește să-l spună. Cred că primul moment în care spectacolul lui Doiashvili m-a electrocutat, îndrăznesc să folosesc cuvântul ăsta, a fost momentul de după dezmoștenirea Cordeliei, când Mihai Constantin dă să plece și se întoarce din drum pășind către Cordelia, atras de fiica dezmoștenită ca de un magnet. După mai mulții regi Lear pe care i-am văzut purtând leșul Cordeliei pe brațe, intrarea lui Mihai Constantin cu Cordelia moartă pășind alături de el a fost un alt moment în care spectacolul m-a curentat. Dar momentul poate cel mai tulburător în interpretarea lui Constantin-junior este momentul, fundamental în piesă, când Lear mărturisește, recunoaște că ar fi trebuit să aibă mai multă grijă de năpăstuiții soartei. Sunt în teatru clipe de totală sinceritate care nu se uită.

Toate cele trei fiice ale regelui Lear (Monica Davidescu, Raluca Aprodu, Crina Semciuc) mi s-au părut a fi remarcabil interpretate, contele de Gloucester (Ioan Andrei Ionescu) și fiii lui (Istvan Teglas și Tudor Aaron Istodor) m-au impresionat mai puțin, dar de asta cred că se face vinovat și regizorul, furat, precum am spus, de propriile invenții. Personajul lui Oswald, de pildă, e una din victimele acestei neglijențe regizorale în privința anumitor roluri, el apare cam șters în spectacol; nu e corect din partea mea, îmi dau seama, dar impulsul lăuntric e mai puternic decât mine: până în ziua de azi îl țin minte în rolul ăsta pe Ovidiu Iuliu Moldovan; cu ce economie de mijloace, cu ce subtilitate o întrupa pe această canalie ipocrită, perfidă, primejdioasă; era de neuitat.

Voi fi reușit oare să explic de ce un spectacol cu destule neîmpliniri a reușit să mă cutremure?

Last, but not least. Spectacolul cu ”Regele Lear”, spectacolul despre care am scris, a fost jucat în premieră la Teatrul Național în decembrie 2016. Eu l-am văzut în mai 2019. Sala mare a teatrului nu era nici pe departe plină. E foarte păcat. Mi se spune, și am motive să cred ce mi se spune, că de regulă Teatrul Național, condus cu deplină competență de Ion Caramitru, parvine să umple cele șapte săli ale lui seară de seară; acum inaugurează o nouă ”sală”, pe acoperiș, în aer liber, pentru seri de vară senine. De un spectacol care are anvergura ”Regelui Lear” trebuie neapărat să aibă multă grijă, o grijă deosebită.

Arhiva rubricii Cronica de teatru

Vezi și arhiva rubricii Cronica muzicală

”Două piese de Shakespeare la București” de Gheorghe Miletineanu ”Zadarnicele chinuri ale dragostei” sunt o comedie timpurie a lui Shakespeare. Se crede că a fost scrisă pe la mijlocul anilor 1590 și se mai crede că a fost scrisă pentru o reprezentație la Inns of Court, în prezența reginei Elisabeta I-a.