wordsforthewakeup - Tumblr blog

[wordsforthewakeup]

Ce faci cand ai vazut ce se afla in spatele mastii cuiva,si dupa ce ai vazut tot ce ai vazut,ai trecut prin ce ai trecut,tot iti place ce vezi?Ce faci cand stii ca trebuie sa ai grija de persoana din spatele mastii,dar persoana respectiva te da la o parte?Tii cu dintii si tot ce ai mai scump de sufletul ala,dar din cauza ca masca aceea a stat prea mult pe chipul cuvia fara sa fie data jos,a inceput sa devina una cu persoana.N-am sa las cel mai frumos suflet pe care l-am vazut,dar e obositor...

Ba... E destul de complicat pentru ca sunt persoane care vor sa fie ajutate dar nu ajutate cu adevarat. Vor doar o confirmare ca cineva ii ajuta. Daca masca a preluat controlul si cel din spatele ei te tot respinge, e cam de cacat caci n o sa ai sanse prea mari sa dai masca aia jos prea curand. Trebuie sa vina de la el. Nu renunta. Traieste odata cu masca pana cand o sa te trezesti intr o dimineata si vezi ca a uitat sa si-o puna. Profita de secundele, minutele, orele alea. Ca la pacientii cu Alzhaimer.

Sper ca te am lamurit cat de cat. Daca nu, scrie mi linistit.

[wordsforthewakeup]

Corzi şi masca alter ego

Ating corzile. Sunt mai groase ca ale mele. Te fut rău la degete. Îţi lasă urme şi coji... Dar merită. Te face să uiţi de durere... Şi nu, nu durerea fizică. Pe aia cu nişte antibiotice, morfină sau bere, multă bere, scapi. Durerea aia de căcat din piept, ce o simţi că un avion de 200 de locuri ce decolează şi aterizează nonstop pe pieptul tău. Şi de cele mai multe ori porneşte de la ceva banal. Ceva ce oricum peste câteva zile nu mai are importanţă... Dar îl menţii acolo în piept pentru că... De ce nu?

Mai sunt momentele când durerea aia e atât de apăsătoare încât ai da orice să scapi de ea, dar ştii că nu poţi. Te-ai pişa pe ei de bani şi ţi-ai băga picioarele în orice obiect pe care l-ai putea da la schimb într-un 38 numai să te lase două ore liniştit. E sfâşietor. Îţi vine să te dai cu capul de bordura sau să sari în faţa primei maşini doar ca să rămâi inconştient. Să trăieşti într-o lume sedată de lipsa durerii...

Aici vine schimbarea frumoasă şi grotescă. După ce ai parte de multe astfel de dureri majore sau minore, depinde de complexitate şi gradul de afectivitate, înveţi, treptat, ca un filozof ce mai supravieţuieşte încă o zi fără mâncare doar ca să fie mai aproape de nirvană prin autocontrolul format încetul cu încetul, să îţi modelezi senzaţia. Cum? Îţi creezi o mască. "O mască peste faţă mea reală" cum zice Cheloo. Masca asta are rol protectiv pentru tine şi cei din jur. Prin masca asta iei rolul altcuiva. De la tipul (în cazul meu) vulnerabil, care îşi exprimă vizibil durerea, veselia sau extazul la tipul indiferent cu o durere imensă în pulă. Masca asta este cel mai bun medicament pentru orice situaţie... Cel mai bun anestezic. Cea mai sănătoasă variantă pentru a ieşi bine din orice situaţie.

Ce-i drept, toţi purtăm o astfel de mască în fiecare zi... În cele mai multe cazuri e o mască imperfectă, falsă, ce are rol numai de a obţine ceva. O mască a perfidiei şi a înşelăciunii. O mască sictirită şi sătulă de majoritatea persoanelor ce o folosesc în scop parşiv, de mâna a doua.

Masca mea, poate chiar şi a ta, este una de protecţie. Este una ce protejează adevăratul tu de ei şi de măştile lor imperfecte. O mască ce te ia sub aripa ei şi te îndrumă spre o cale bună... Nu adevărată sau sinceră, doar mai bună. Nimeni nu trebuie să vadă persoana inocenta, vulnerabilă şi bună din spatele ei. Acea persoană există doar pentru corpul ce o deţine sau pentru persoanele ce merită cu adevărat. Persoanele de nu ţi-ar smulge-o cu prima ocazie şi s-ar pişa pe chipul din spatele ei.

Având o mască te simţi în control. Te simţi bine. Răneşti, bucuri sau dezamăgeşti persoane fără să-ţi pese de absolut nimic pentru că la sfârşitul zilei ţi-o dai jos, o arunci în colţul camerei şi o laşi acolo. Alături de toate faptele ei. Să îţi preia lucrurile bune sau rele făcute în ziua respectivă. În săptămâna, luna sau anul respectiv. Ca următoarea dată să o ridici, să o scuturi de praf şi să o pui iar.

Secretul Măştii l-am învăţat de la un om. Un om care... A făcut din mine o mare parte din ceea ce sunt acum. M-a modelat şi m-a răsturnat până când am devenit... Una cu Masca. Un întreg. Ceva ce nu se poate lipsi de alter egoul său. Nu e uşor să faci această tranziţie. De la persoana banală şi cât de cât ok care credeai că eşti la ceva total opus, ceva ce ai fi văzut la o masă şi ai fi zis: mama coaie ce mişto e ăla. Chiar cred că trăieşte cum ar trebui. Aş vrea şi eu să fiu ca el...

Sunt puţini cei ce vor să te cunoască cu adevărat. Puţini sunt cei care îşi dau seama că atitudinea şi eul tău e diferit de ceea ce eşti cu adevărat. Puţini sunt cei care au răbdarea şi curiozitatea să afle ce te-a adus aici. Ce te-a făcut să vrei să porţi Masca...

Cel mai bine şi mai mult o să reuşească EA. Cea care vrea să te descopere "inside out". Cea care o să îţi iubească Masca la fel de mult ca pe tine, realizând întregul vostru, tu eşti alfa şi Masca omega, cea care o să realizeze de ce porţi mască... Care o să vadă în oglindirea formei ei oamenii care te-au adus să o porţi. Care ar vrea să fie ca tine şi să o împrumute măcar o zi, să simtă libertatea...

Aici intervine problema... Coaie, deci ea cunoaşte la început falsul tu. Alter egoul tău. Personalitatea imaginată de tine. Nu adevăratul tu. Ea cade prada falsităţii... Ei bine, dacă e cu adevărat interesată de tine, observă. Îţi analizează mişcările şi reacţiile şi insistă atunci când vede o scăpare. Pentru că până şi Masca oboseşte. Tragi de elasticul prins cu scârbă şi incertitudine la spate, expiri sinceritate şi inspiri falsitate. Pentru câteva secunde eşti pradă! Eşti carne de tun. Numai că ea "se uită" dincolo de aparenţe... Observă scăparea şi simte parfumul din spatele Măştii transpirate.

Treaba cu masca e destul de complicată, dar poate fi adusă într-o singură bucată.

Vrei să vezi dacă persoană din faţa ta merită, nu este falsă şi se uită dincolo de ceea ce arăţi, atunci Mască îţi va fi de folos. Ea va determina ce e bine şi ce e rău. Ce e fals şi ce e sincer. Ce e pur şi ce e stricat. Cine vrea să se implice şi cine vrea superficialitate...

Mulţumesc D. pentru sfaturile date. Pentru ceea ce m-ai învăţat şi pentru cum m-ai ajutat. Mi-ai spus că îţi aduc aminte de tine cândva. Asta m-a bucurat... Într-un fel.

Sau poate că nu eşti tu majoritarul măştii mele. Poate tu mi-ai arătat aparentul în toată splendoarea sa. Mi-ai aprins un chibrit pe drumul împânzit cu naivitate şi întuneric şi m-ai îndemnat să urmez calea cea bună... M-ai îndemnat să îmi urmez plăcerile neobişnuite şi să vorbesc despre ele pentru că asta mă defineşte. Să păstrez durerea şi adevăratul sine pentru cine trebuie. Să evit "aruncatul cu încrederea" în orice fals la apariţie. Să o descopăr pe EA şi pe R.

Poate că... Astea au fost doar un sprijin. Poate că mi-aş fi dat seama singur... Probabil că ar fi fost inutil şi cu slabă rezonanţă. Nu trăiam lucrurile şi nu îmi dădeam seama de ce dracu e mai bine aşa...

Sper că toţi să avem un D. şi un R. că îndrumări. Şi toţi să avem o EA ca persoană cu care să ne putem da jos masca şi să ne bucurăm de libertatea propriei personalităţi, cu vulnerabilitatea, emoţia şi durerile ei, ce Masca nu trebuie să le mai adune şi să le pună în săculeţul cu "probleme inutile ce trebuie rezolvate mai târziu".

Eu zic să bem, să îi dăm şi Măştii şi să trăim azi. Trăim şi mâine, dar mai important e acum...

Cheers!

[wordsforthewakeup]

16.05.2016  “Decizii...”

Vine momentul ăla de căcat în viaţă când îţi termini cei 4 ani futuţi de liceu şi trebuie să alegi ce faci... Da, ştiu. Ai fi preferat să mai stai încă un an în care weekend-ul se lasă cu beţia de vineri seara, urmată de cea de sâmbătă seară pentru că cea de vineri a fost foarte ok şi a meritat să te răsplăteşti cu încă 12 beri... Sau 5... Sau 4. Din care 3 obţinute din chetă şi din: ‘’coaiee, zi-mi că ai un leu până vineri’’. Un an în care să fumezi că spartul la geamul camerei din apartament, cu 2 ferestre deschise şi cu Rexona la buzunar precum Clint Eastwood şi revolverul său, trăgând din ţigara kent de 0.9 bani şi o bomboană că nu a avut rest de la un leu. Un an în care să te duci pe moca la majorate. Să le bei băutura şi să le mănânci mâncarea şi la fel că recompensă de sâmbătă îţi faci cadou la sfârşitul serii o sticlă de whisky sau vodka în funcţie de numărul cocalarilor şi rezistenţa lor slabă la băutură. Asta bineînţeles după ce ai strâns în braţe sărbătoritul său sărbătorita, mult prea beţi sau obosiţi pentru a conştientiza cine eşti, ce ai făcut sau când ai ajuns... Un an în care să te gândeşti în luna septembrie: să-mi bag mai am 8 luni de şcoală... Pfoaa. Aş începe să strâng bani de mare. Oh, uite! Bere!

Un an în care persoana mişto din tine să mai capete o nouă formă. Să fie agăţată de braţele subţiri şi lungi ale universului care să te tragă mai adânc în misterul şi complexitatea lui. Persoana aia mişto care nu se gândeşte la faptul că nu a învăţat la geografie, nu a dat 6 lei pentru coli şi cretă sau că mâine trebuie să se trezească la 6:58, altfel sigur sigur o să întârzie şi părinţii o să se supere. Care nu se gândeşte la "oare ce o să port mâine?", "mamă ce o să impresionez pizdele cu tricoul meu pull&bear luat de tata după 6 luni de cules portocale în Spania!", "wow! O să mă spoiesc aşa de mult încât toţi băieţii mai mari din clasa a 12-a o să stea la rând să-mi dea limbi." Labă.

Nu! Persoana aia mişto care ar mai sta un an este persoana care alege să ignore ‘’complexitatea’’ adolescenţilor şi probleme inutile ale adulţilor. Pentru persoana aia mişto din tine, universul ar mai scoate din sacul lui fără fund încă un... An. Încă 10. Încă 1000. Doar ca tu să nu iei acea decizie care ar putea-o ucide. Care ar putea ucide originalitatea. Curiozitatea absurdă a generaţiilor de azi. Întrebările de esenţă. Refuzul de a învăţa lucruri inutile, de a vedea emisiuni şi filme fără sens, de a face cunoştinţă cu oameni proşti şi de duzină. Ar putea ucide ceea ce eşti cu adevărat... Noroc că universul a reuşit să ofere omului posibilitatea de a alege afectiv şi nu raţional. Sau poate că a vrut? Poate că a vrut să vadă cât de inutil poate deveni omul şi cât de mult poate să ucidă ceea ce îl face diferit de orice creatură. Cât de mult se subjugă unor lucruri atât de puţin importante. Cât de mult alunecă pe panta normalităţii şi acţiunilor repetitive. Cât de mult o să piardă din esenţa existenţei. A vrut să se pişe pe noi... Poate undeva departe, sper că foarte departe, există acea creaţie perfectă. Modelul "alfa" după care noi am reuşit să îi preluăm doar căcatul sau slobozul. Modelul care s-a bazat pe afecţiune şi afectivitate şi a conceput o lume bazată pe asta. Acum vine întrebarea: "Dacă universul ne-ar oferi încă 100 de ani doar ca să amânăm decizia, de ce ar trebui să refuzăm?"

Ei bine. Am ajuns într-un punct important. La climaxul existenţei de început. În care am cules ce am crezut că e de cuviinţă şi ne-am modelat după un tipar împrumutat sau conceput de noi. Până aici universul a stat pe un scaun, cu un pahar de bere şi un joint. Ne-a scuipat din frumuseţea lui, s-a masturbat şi a ejaculat frânturi din existenţa esenţială pe un şerveţel plin cu sânge al aspiraţiilor şi valorilor spirituale după care s-a şters la cur şi a lăsat urme ale conexiunii între om şi el. De aici încolo a pus... Pauză. Ne aşteaptă. Se ridică şi ne priveşte, apoi pe un ton foarte curios ne spune: "hai coaie. Ce o să faci? Pe unde o să apuci? Eşti mişto. Vezi ce pula mea faci..." Iar noi pentru că ne-am mânjit cu sângele, i-am gustat căcatul şi i-am mirosit slobozul o să alegem lucrurile pe calea afectivă. Când facem asta el sare de bucurie, îşi trosneşte degetele să lase aerul din cartilaje să iasă făcând loc unuia nou şi zice: "acu' să începem!".

De ce afectiv? În general deciziile sunt luate pe baza a ce beneficii ne aduc situaţiile ce vor urma în urma deciziei. Ei bine, ca să simplific că mi-e lene să dezvolt, dacă vrei să alegi o meserie doar pentru că aduce un salariu decent o să trăieşti bine... Pe plan fizic. O să te fuţi mental încât la 60 de ani o să îţi regreţi fiecare oră pierdută şi fiecare 100 de lei câştigaţi în plus faţă de muncă unde ţi-ar fi plăcut cu adevărat să te dezvolţi. În acel moment te-ai futut ca om. Ai pierdut orice te defineşte. Eşti la fel ca restul... Şi ceva ce nu credeam că voi spune curând, cum zice tata: "un număr într-un sistem". Nu că ar fi el mare filozof, dar asta chiar sună bine. Ce face vinul din mintea muritorului.

Afectivitatea şi instinctul sunt cele două lucruri după care ar trebui să ne ghidăm. Lucruri care ne definesc. Dacă adori actoria şi te vezi făcând reclame ca negrul ăla la old spice pentru următorii 10 ani, păi fă asta! Nu contează că o să câştigi 1500 de lei în loc de 2300 ca avocat. O să fii în locul unde alte persoane ca tine au ales să fie pentru că le-a plăcut şi nu pentru că aşa au văzut şi li s-a spus că trebuie să facă doar ca să trăieşti bine. Ştiu. Asta sună a "fă ceea ce îţi place şi vei fi bine". Pentru că aşa este. Fă ceea ce îţi place. Ce te defineşte. Ceea ce te ajută să rămâi acelaşi.

De ce afectiv? Pentru că doar aşa eşti degetul mic al universului. Doar aşa poţi să arăţi că eşti mişto. Doar aşa rămâi tu tipul ce în 4 ani de liceu a făcut chetă pentru bere, a stat boschete la mare până la ultimul leu, a citit filosofie până a adormit, şi-a pus întrebări şi nu i-a fost frică să gândească. Doar aşa rămâi tipul de om superb, ce atragi celelalte degete la fel ca tine ale universului. Doar aşa îţi păstrezi fiinţa ce te face vulnerabil (da, iubita) lângă tine pentru că rămâi... Acelaşi.

Să-mi bag pula, m-am implicat emoţional în asta...

Ideea e coaie. Nu lăsa pe alţii să ia decizii în locul tău pentru că ei consideră: "bă. Aşa ar fi mai bine". Nu avem habar unde o să fim peste un an aşa că de ce să nu trăim pentru ceea ce ne place? Cele mai bune beneficii aduse în patetica noastră viaţa sunt cele morale. Cele deasupra banilor, maşinilor scumpe, hainelor de la nike, berii peste 5 lei, camerei hotelului de 5 stele. Cele peste excursiile în Dubai şi sejurul de 2 săptămâni în Tenerife. Cele deasupra femeilor de plastic şi bărbaţilor din steroizi. Beneficiile ce ne ajută să trăim cu adevărat. Să cunoaştem oameni superbi. Care să ne ajute la dezvoltare. Prin care să trăim şi să simţim că existăm.

Dar până la decizii şi la ei. Avem bere de băut, iarba de fumat, iubite de... Iubit. Şi un univers de satisfăcut. Hai să bem!

[wordsforthewakeup]

18.04.2016 “Gara...”

Am plecat din Pucioasa pe la 14:30 cu Ea. Ne-am dus la gară şi m-am enervat al dracului de tare pentru că nu am prins trenul… Nu ştiu de ce.

După ceva bere în Fiord am decis să plecăm. Am stat cu Ovidiu. Un tip cu coada la 44 de ani. Cu doi copii. De aş ajunge şi eu la vârsta lui la fel… Organizează de ceva ani nişte festivaluri pe un loc la ţară… Poate ajung şi eu vara asta… După BAC… Desigur. Am stat pe bancă lângă şine. Întins. Eu şi Ioana. Între timp mi-a dat şi mama sms. E supărată că ajungem târziu. Off. O înţeleg. E îngrijorată. Dar o să ajungem ok. Ori o să ajungem ok, ori după ceva bere mi se pare mie că o să ajungem cu bine. A ajuns şi trenul. Ne-am suit şi totul a fost ok. Am aţipit vreo 10 minute. Mi-a trecut ameţeala.

Coaie… Am ajuns la Titu. E superb. Un peron clasic. Un tren cu motorul pornit în stânga şi câteva vagoane de marfă trase de prin 85’. Aproape de noi e o maşină de poliţie. Am luat ceva doze şi stăm pe bordura. Le sorbim cât aşteptăm Bucureştiul. E 20:51. Avem la 21:19. Stăm. Bem. R. cântă ceva cu “te frige las-o jos. Eu am intrat cu beatul. Ioana s-a dus să se pişe. A făcut-o pe gratis la privat. Doar e Ioana… O fiinţă superbă care s-ar descurca oriunde.

Imaginea noastră e miraculoasă. Stăm lângă intrarea în gară. În faţa noastră se tot schimbă trenuri. Exact ca drumurile noastre în viaţă. Ideea ca eu să fiu aici, acum, în acest moment, cu câteva zile în urma mi se părea absurdă… Dar uite-mă. Sunt câţiva oameni… Probabil se duc în aceeaşi direcţie ca noi. Dar cu totul în alt loc… În astfel de clipe simt că trăiesc. Am bocancii strânşi. Degetele transpirate şi stomacul gol… Bine. Gol ipotetic. E plin de bere. Eu mă simt bine. Împlinit. Trăiesc. Pe bordura asta, cu ei. Cu copacii ce se întind în faţa mea de parcă ar atinge întunecatul cer şi liniile care par infinite ce ar unii sudul… cu nordul. Văd feţe triste, supărate, nedumerite… Feţe ce fac asta zilnic, o rutina pulii ce le-a intrat în sânge şi a devenit “everyday habbit”. Eu sunt precum trenurile astea… Au un scop, un drum… Ştiu destinaţia, dar  poate că mâine nu vor mai avea aceeaşi rută. Nu acelaşi destin. Alt loc. Alte persoane transportate cu el. Viaţa noastră este ca un tren. Luăm în noi persoane de tot felul şi le lăsăm la staţia vârstei sau schimbării pe drumul nostru către… Ceva.

[wordsforthewakeup]

14.02.2016 “Iarba si AC/DC”

CD cu AC/DC. Îmi aduce aminte de tricoul pentru Ana. E târzior. El doarme. Săracul. Nu se aştepta. Iarba l-a doborât. Data viitoare nu îl mai las. Se pare că nu toţi suntem făcuţi pentru asta. În fine. Divaghez. Asta e replica luată dintr-o carte caterinca tare. Ascult Back in black. Mai am cam juma’ de pet. Se apropie dimineaţa şi sper că se apropie şi supunerea pet-ului în fata ficatului deja pensionat pe caz de boală. Somnul e şi el prezent. Îl ignor. Scrisul e mai bun. Fizic. Sunt bine. Puţin ameţit, în rest că nou. Ce scriu şi de ce? Este o întrebare bună... Totul pleacă de la "insecurity". Dap. Nu îmi vine în romană. Nesiguranţa probabil, dar sună de căcat. Când chiar vine momentul să părăseşti tot ce ai avut şi tot ceea ce te-a ajutat să ajungi până aici... Cine te-a dezvoltat şi luminat chiar şi într-un mediu mediocru, când puţini au văzut dincolo de sărăcie şi nevoi. E amuzant. Tinereţea e bună. Best time ever. Adolescenta este cel mai important stadiu... Atunci te formezi şi pleci în lume cu cele învăţate. Aşa şi eu... Plec... Mă duc... În aşa depărtare...

Oh, Doamne! şi o să îmi fie dor. Atât de dor... Da. De ea. Mai ales de ea... De tot ce mi-a făcut şi o să îmi facă. Aahhh. Şi te iubesc... De ce? De ce tocmai acum? Voiam doar eu. Lasă. E bine aşa... Şi ştiu. O să fac un căcat. Ceva ce o să te dezamăgesc. Mereu fac asta... Dezamăgesc prin egoismul şi prin viaţa mea ce "merită trăită". Sper să mă înţelegi. Te vreau! Mereu! A mea. Doar a mea... Cum? Cum? Dar cui îi pasă? Trebuie să mă descurc. Nu ai de ales. Niciodată nu ai. Oricât de liber te simţi, niciodată nu poţi face exact ce îţi doreşti. Iată-mă aici... Încă nu departe... Dar destul de curând...

[wordsforthewakeup]

28.02.2016 “Hmm...Sinu ce?”

Bă . Ai stat vreodată şi te-ai gândit cum pula mea ar fi să te sinucizi? Cum ar fi dacă acum ai pune mâna pe cuţitul ăsta de unt şi te-ai tăia cu el pe încheietură. O stai… Nu ai cum… Nu are lama. Dar gândul în sine… Ai vrut pentru o secundă. E de reflectat… Sinuciderea e un mod de a redeţine controlul atunci când viaţa sau societatea te privează de el. Prin sinucidere poţi privi chestiuţa aia cu coasă în ochi şi să îi arăţi muie doar prin simplul fapt că tu ai ales şi nu ea sau tipul cu barbă academică de sus. Sinuciderea, mai este, şi cel mai simplu mod de scăpare. Ca şi cum ai da “surrender” când încă mai sunt şanse de victorie. Adică, să fim serioşi, doar pentru că el/ea te-a înşelat cu altă/altul, doar pentru că eşti tu “sensibil” şi te-au rănit lucruri de-a lungul timpului, doar pentru că vrei să vezi cum e, nu sunt motive bune… Niciunul nu e. Pur şi simplu strici cursul lucrurilor. Pui universul mereu prin asta în ipostaza barmanului care aude că este spartă o sticlă de bere ‘’Hai să îmi bag pula, încă unul… Iar trebuie da curat şi să reiau normalitatea…’’ Prin sinucidere renunţi la fiinţă. Renunţi la a mai simţi gustul mâncării, frumuseţea muzicii, tentaţia, plăcerea, adrenalina, frică, extazul, ispitá… Şi mai ales… Gândirea. Prin sinucidere, îţi stopezi şansă de a-ţi demonstra că viaţa înseamnă mai mult de o rata neplătita sau de o casă pierdută la pariuri. Este mai mult decât orice motiv ce te-a împins să fii acum pe marginea blocului, auzind traficul şi mirosind găinaţul porumbeilor care te privesc spunând ‘’Sari coaie! Ştiu că poţi!’’ Este mai mult… Dar nu. Tu alegi să îţi fuţi orice şansă de a deveni ceva mai mult decât nişte creieri împrăştiaţi pe asfalt doar pentru că… “Nu mai pot… E prea mult. De ce toate mie?”.

Poate că vorbesc prostioare. Mereu o fac. Poate că nu ştiu ce înseamnă să intri în depresie şi să te spânzuri de grinda podului. Astfel încât să te găsească mama ta mişcându-te de la stânga la dreapta, atârnat de o sfoară. Poate că nu ştiu ce înseamnă suferinţa extremă, ce singura morfină este glonţul din pistol sau lama de 0,70 de bani în folie roşie de o folosea bunicul să se tundă până să îi arăt “gillette pro fusion”. Poate că îmi e frică de moarte şi prefer să nu ştiu când o să mă lovească decât să o înfrunt, să o scuip şi să mă piş pe ea în timp ce beau diazepam cu whisky. Dar de ce să mă grăbesc? Da. Ştiu. Viaţa e ca un drum. Un început şi o destinaţie. Atunci, de ce să nu ne mai oprim pe drum şi să savurăm peisajul dacă tot ajungem în final? De ce atunci când văd “Drum în lucru” aleg să fac accident frontal fără cale de descarcerare în loc să ocolesc puţin?

Pula mea. Mă fac negociator şi în loc să încerc să îi opresc, îi întreb ‘’Coaie, dă şi tu un semn, zi-mi dacă au bere…’’

  �O�#��w�,

w!���

[wordsforthewakeup]

10.03.2016 “Simplitatea...”

Ce "peisaj" american. Să mor... Stau la pizzerie. Din aia în care toţi se cunosc şi se coordonează doar din priviri. Ceva rock clasic pe fundal. Doar o tobă, o voce şi o chitară. Bat în acelaşi ritm. Simt miros de legume şi cocă coaptă. Apare şi tipul de livrează. Nu ştiu cum îl cheamă. O să îi spun Cărămidă. Cărămidă e ca cel ce te aşteaptă la marea trecere, să îi dai un galben, să te ajute. Doar că pe el, spre deosebire de moarte, îl aştepţi cu nerăbdare să îţi ia galbenii şi să îţi treacă sufletul peste pizza aia super gustoasă. Stau cu coatele pe masă. O rază de soare din cerul acoperit de nori îmi scoate în evidenţă mâna stângă. De fiecare dată când tastez, umbra mâinii dansează pe masă, în fata "flaierului" sau cum dracu se cheamă cu oferte. L-aş putea lua să îl studiez... Mai am 5 pe acasă, dar parcă asta e unic... Unic că momentele astea simple ce mi-au ocupat viaţa în ultimii 4 ani. Şi mă întreb câte vor mai urma. Oare o să mai fie la fel? O să mă bucur de simplitatea lor şi atunci? Momentele sunt legate de oameni... Şi oamenii fac că momentele să fie de neuitat. Asta sună a reclama de la Nokia, "Connecting people!".Sau cum cacat era? Simplitatea ,din punctul meu de vedere, reprezintă ceva care te marchează prin elementele puţine, dar cu atât de mare impact. O seară banală într-un bar cu nişte oameni la întâmplare sau pe care abia îi cunoşti din vedere, dar care după ceva alcool înghiţit şi de ei, dar şi de tine, poate să îţi transforme săptămâna banală şi comună în una de proporţii mari... Şi nu îmi spune coaie că nu ţi s-a întâmplat.

Sigur, de exemplu, ţi-a picat cu tronc o tipă când erai tânăr, prost şi naiv. Ea te-a refuzat, pentru că aşa fac pizdele când tipii sunt de treabă şi ok, dar nu ai trecut imediat peste. Ei bine, să zicem că alt prost a fost la fel sau poate chiar mai mult îndrăgostit de ea. O noapte de băut şi un moment de sinceritate poate face o diferenţă enormă între ce mai simţi pentru persoană sau ce ar trebui să simţi cu adevărat. Te "loveşte" cu lucruri pe care le observi, dar parcă totuşi nu îţi pătrund în mecanismul înţelegerii. Prostul unu explica prostului doi (eu) cum stă treaba şi prin ce a trecut. Îl asculţi cu atenţie şi îţi dai seama că acum pizda e un... Nimic. A intrat în rândul celorlalte. Eşti mişto, nu merită să îţi cunoască mintea futută. Te gândeşti şi la celelalte pizde cu care ai încercat şi parcă acum îţi vine să vomiţi, să te tragi de păr sau să îţi scoţi dinţii. Acelaşi sentiment îl am mereu când cunosc tipe noi. Din generaţia mea... Şi a ta. Nici măcar corpul lor nu îţi mai provoacă interes indiferent de cât de sexy e. Poate sunt eu misogin, dar tipii sunt mai ok... Never mind.

Tocmai mi-a venit imaginea cocalarului şi undeva pe fundal câteva ritmuri de manele. Ei bine, noroc că mai există oameni ca mine sau ca tine sau ca prostul numărul unu, să facă fără să îşi dea seama dintr-un moment banal ceva care să conteze pentru prostul numărul doi. Ar trebui să îi mulţumesc... Nea. Mi-e bine şi aşa. A contribuit doar. Cea care m-a făcut să trec peste şi să mă scape de senzaţia "what if..." a fost... Ea. Asta e un exemplu de simplitate cu impact. Acelaşi local de doi ani, aceeaşi bere la 3 lei, aceeaşi zi de ieşit, aproape aceiaşi oameni, dar totuşi un moment intim. Un moment în care toate au dispărut pentru a rămâne un contur, un spaţiu vid între prostul unu şi prostul doi. În astfel de seară te formezi, puţin... Prea puţin. Dar în acelaşi timp cât în 4 ani de liceu... Nicio lecţie la română sau vreun roman obligatoriu nu îţi deschide creierul şi se băga acolo că momentele simple... Ce schimbă totul. Pizza e aproape gata. La fel ca şi ideile mele... E greu fără influenţe. Alcool... Sau iarba... Sau pornind de la o emoţie puternică. O să trec textul ăsta într-o categorie aparte. Gen. "Observaţii". Şi de fiecare dată când mă cac mai mult sau parcurg un drum lung trec orice drăcie schizofrenică la secţiunea "Observaţii''.

[wordsforthewakeup]

3.05.2016 “Bleah...”

Scârba (definiţie proprie) - senzaţia de vomă faţă de un lucru, moment, de obicei persoane. Cam ca la mahmureală, doar că senzaţia asta nu trece cu zeamă de varză sau murături...

Nu sunt emo. Nici "dark". Nu am nici gânduri sinucigaşe. Nici nu-mi place să mă tai ca un retardat pe mână, doar ca să simt că trăiesc sau că îmi place... Îţi place o pulă. Eşti un copil care nu ştie ce e suferinţa şi îţi creezi o falsă impresie prin durere. Ce-i drept. Şi eu mă lovesc de colţul mesei atunci când durerea de măsea îmi smulge fire de viaţă din creier pentru a împrăştia durerea... Oh. Sau stai. Am auzit aberaţie gen, mă tai sau mă lovesc sau căcaturi din astea pentru că l-am făcut sau am făcut-o să sufere. Şi trebuie să mă pedepsesc... Te pedepseşti o pulă. Învaţă ce-i durerea fizică adevărată şi apoi slobozeşte-ţi încheieturile cu lama. Divaghez... Nu am apucături "suferibile"... Doar... Sufăr de sindromul "ai stat vreodată pe un scaun şi îţi imaginai cum persoana din faţa ta ar primi un telefon în dinţi, cum i-ar aluneca printre buze în timp ce îi înfigi dinţii în omuleţ până când îi provoci reflexul de vomă?". Sau mai pe scurt... Sadism. Cred că partea asta întunecată din mine, sau şi din tine dacă te regăseşti în asta, ne face din când să ne fie scârbă de oameni. Să ne fie scârbă şi de cea mai dragă persoană. Să ne fie scârbă de iubita sau de persoană cu care vorbeşti câte 5 ore pe zi. Să ne fie scârbă când vedem că nu mai reacţionează la fel. Nu mai iubesc la fel. Nu se mai exprima la fel. Ne e scârbă când în fiecare zi arunci mici frânturi din adevăratul tău, dar ei ignora complet. Îţi e scârbă când, câteodată, sunt prea normali. Îţi e scârbă că ocolesc subiecte şi devin plictisitori. Îţi e scârbă cum nu vor să dezvolte ceva ce te afectează. Ceva banal. Îţi e scârbă că nu îşi dau seama de lucruri. Îţi e scârbă că te consideră copilăros când nu iei lucrurile în serios. Îţi e scârbă când le vezi privirile "nu are habar cum e viaţa". Îţi e scârbă că nu le poţi deschide mintea să le scuipi acolo doar o parte din mintea ta fucked up. Să ne fie scârbă de prezenţa lor. De rolul lor în lume. Pentru o perioadă cât o flegmă de timp devin alte obiecte de decor în calea ta spre autocunoaşterea supremă. Îţi e scârbă de cum vorbesc. De expresiile lor. De tot ce ţine de poziţia sau influenţa lor în viaţa ta. Pentru o flegmă de moment ai vrea să te speli de jegul lor ce s-a instalat pe corpul tău curat şi neatins. Îţi e scârbă că îi laşi să îţi vorbească. Îţi e scârbă că îţi pronunţa numele. Îţi e scârbă de mirosul lor. De privirea lor. De părul lor. De zâmbetul lor. De culoarea ochilor. De expresiile "între noi". De îmbrăţişarea lor. De intonaţia vocii. De scuzele şi explicaţiile lor banale. De modul cum se uită la tine când nu te înţeleg. Îţi e scârbă că nu sunt cum vrei tu să fie. Îţi e scârbă că nu ajung la starea ta. Îţi e scârbă că îi corupi. Dar îţi place. Măcar îi faci fericiţi. Nu le poţi spune să se care dracu şi azi să nu îţi vorbească pentru că reacţionează ca nişte copii. Apar întrebările "ce ai?" sau "ce am făcut?". Şi nu le poţi explica că astăzi, exact ca în melodie, "nu ai chef azi". Ai scârba...

Dar nu îi poţi lăsa mai mult de o zi... Scârba nu trebuie să îţi ţină mai mult de 12 ore. Altfel uşor uşor îi pierzi. Nu poţi trăi singur... Depinzi de persoane asemănătoare ţie pentru a putea să te exprimi şi să te îmbunătăţeşti. Pentru a putea să îţi creezi o lume propice, după bunul plac al existenţei. De aici şi concluzia sumbră că... îţi e scârbă de tine. Te iubeşti... Eşti produsul a ceea ce ai ales, nu ce ţi s-a întâmplat. Dar îţi e scârbă. Scârba că depinzi de oameni. Scârba că trebuie să îi faci pe ei să îţi dăruiască momentele de care ai nevoie să îţi valorifici existenţa şi să le arăţi că eşti unic.. Scârba că nu îi poţi lăsa în pace şi că ai nevoie de ei... Scârbă de... tine.

Pula mea... E complicat. Mi-a trecut şi scârba.. Căcat. Nu mai scriu dacă asta mă ajută... De fapt. Mă întăreşte. Mhm. E bine aşa...!

[wordsforthewakeup]

6.02.2016

Ai fi venit în nimicul ăla... În neordinea şi în nonsensul ce iese din fiecare parte a mea... Dar nu. Te-ai rezumat la simplu... Exact că ceilalţi. Ai preferat să te mulţumeşti cu ‘‘Eşti bine?’‘ şi un răspuns afirmativ... Atât. Sunt un ciudat. Ştiu. Cu frigul în mâini şi răcoarea în adânc îţi zic... Că...

Dar ce mai contează? Ce dracu mai contează...?

Am "putrezit" singur pe un balcon. Mi-au dat lacrimi şi le-am şters singur... da. Am plâns. Poate că am ţinut în mine totul. E frig. Mi-au îngheţat lacrimile şi sentimentele.. E vina nimănui... Poate că am ales să nu îţi arăt... Dar e ok. Doar eu cu mime. Complicat. De neînţeles. De ne ascultat. O să îmi zici că sunt vreun nasol ce tânjeşte după atenţie şi o poate face doar printre nişte rânduri futute... De ce? Pentru că nu m-ai ascultat cu adevărat. Nimeni nu o face.. În fond de ce? Râdeti. Mâine e o nouă zi. O viaţă normală... Cine sunt eu să fiu complicat? Doar pentru că gândesc? Pfoa... Wow. Cineva care chiar face ceva. Ştiu... Enjoy the moment îmi spun... Şi trăieşte clipă îmi dictează viaţă, dar răbufnesc... Stau 4 ore pe un balcon... Şi îmi e bine. Aşa cum sunt. Cu zâmbetele voastre în urechi şi muzică slabă pe fundal... Ăştia sunt ei... Cei ce m-au denaturat. Cei ce m-au făcut să înţeleg şi să gândesc. Ei... El... Ea... El a stat. M-a ascultat. Nu a zis nimic. Dar a ascultat: Hai. Să ne distrăm. Ai plecat... exact. Despre asta vorbeam. Nu mă asculţi. Nu mă auzi, ca aşteptarea să fie comună... Te iubesc. Oh, cât te iubesc. Şi dacă mai stăteai puţin îmi vedeai şi lacrimile... Dar e ok... Este vina mea. Sunt un nihilist şi un narcisist... Ca s.  Sau r. Da. Îi scriu cu litera mică. Cine credea că o aşa notiţă poate face atâtea. Îţi aud vocea. Vreau să fie doar a mea. Dar e ok... Sunt eu nasol. Ştiu. De aia nu am avut pe nimeni. Mă pun pe mine primul şi mă simt important... Că un infect... Un căcat. Un ceva că oricare altul. Negativism... Mă apropii de el (s).. E ok. Privesc mugurul de ţigară şi îmi dai mesaj... Nici măcar să... În fine.. E Ok. Am fost un naiv...

[wordsforthewakeup]

10.05.2016 “Propria calauza...”

M-am gândit să scriu iar... Nimicuri. Faze. Momente. Schimbări. Nonsensuri şi căderi în gol. M-am revăzut cu el. Ştefan. Un om simplu. Băiat bun. Merită atenţie. Merită studiat. Arată diferit. Părul mai lung, barba nerasă. A mai slăbit. Până să plece avea ceva burta. Parcă ascundea acolo orele petrecute cu chitara în mână şi zecile de mişcări repetate. E bun. Dar la fel ca ceilalţi buni ca el... Nu are ce-i trebuie pentru mizeria de societate ca să îl scoată din anonimat. Să îl bage într-o lume în care ar conta şi să îl facă şi mai bun. Probabil perechile de silicoane şi prostia ce ne invadează au straturi mult prea groase pentru a fi străpunse de talent real. M-am gândit să scriu iar nu pentru nimicul şi nonsensul ce a ieşit din mine în momentul în care m-am regăsit. În momentul în care am făcut cunoştinţă cu mine. Un rezultat din durere, suferinţa, trăi mediocru şi frica zilei de mâine... Până când toate astea au dispărut. S-au unit într-o putere unică. Ce au absorbit lucrurile ce nu contau. Lucrurile care mă măcinau şi mă loveau zilnic. Când am scăpat de ele, am reuşit să trăiesc. Să văd lumea. De deasupra şi de jos. Să văd printre şi dincolo de straturi. Modelul clasic a fost iradiat şi adevăratul eu a reuşit să îşi stăpânească tronul de drept. Momentul întâlnirii cu mine însămi. Cel care a luat locul definitiv şi a surpat prin crăpăturile conştiinţei inundând-mi trupul cu realitate şi ştergerea modelului format de părinţi şi de primele interacţiuni. Cum poţi să explici persoanelor din jur că ai stat 4 ore pe un balcon. Iarna. Cu geamul deschis. Cu frigul şi berea...şi ţi-a fost bine? M-au întrebat de ce... Hai să le explic. Singurul mod de a te regăsi şi a vedea dacă produsul tău şi tot ceea ce eşti este bun, e să stai singur înconjurat de ce iubeşti şi ce te-a ajutat să te formezi. Te asculţi pe tine. Te vezi din toate perspectivele. Te simţi natural, fără reguli sau inhibiţii. Am stat pe acel balcon pentru că îmi era bine. Mă simţeam bine şi liniştit. Pentru prima dată am reuşit să profit de moment. Să trăiesc clipă. Să văd cerul gurii şi limbă care duce berea până în stomac. Să simt frigul şi să văd părul cum se ridică pe braţe şi picioare din cauza tremuratului. Să aud cu adevărat muzica pe fundal. M-am simţit liber. M-am simţit... Eu. Am stat de vorbă cu mine. Am înţeles totul. Mă doare în pulă de tot. Am ales asta. Nu îmi pasă că tata e beţiv şi mama un "survivor". Sunt eu şi atât contează. Momentele alea pe balcon m-au făcut să-mi dau seama că orice decizie o să iau, va fi una bună, pentru că eu am ales asta. Eu ştiu ce simt şi ce-i mai bine pentru mine... Pentru ceva clipe totul a dispărut... Mă simţeam că într-un glob. În care puteam să trăiesc o veşnicie... Atâta timp cât aveam bere şi o fereastră prin care să mă uit. În acele momente lumea ce îmi servea ca decor, ca instrument în care eu eram centrul... A dispărut. În globul acela, îmi formasem propria lume. O lume în care te durea în pulă de ziua de mâine şi de viitor. O lume în care doar învăţai să te bucuri de tine şi de clipă. O lume ce îţi oferea satisfacţie. Nu există trecut sau viitor. Tu erai alfa şi omega. Am vrut... Oh... Şi cât am vrut. Să o invit pe EA. Ea cea care a reuşit să mă cunoască mai mult decât ceilalţi. Nu de tot... Nu m-ar înţelege. I-am deschis uşa. Dar ea doar a ciocănit. I-am deschis. Şi a plecat. Destul cu ea. Nu am cum să exprim starea. Trebuie percepută... Simţită şi înţeleasă la nivelul fiecăruia. Ideea e simplă. Coaie. Fii tu însăţi! Lasă-ţi mama şi tatăl. Lasă societatea şi regulile pulii. Lasă orice. Nu ei îţi dau de mâncare şi nici ei nu te fac să gândeşti. Tu alegi ce vrei şi cum vrei să fii. Eşti unic. Dacă reuşeşti să te desprinzi de normalitate şi ce îţi oferă ea, atunci trăieşti cu adevărat. Simţi şi percepi cu adevărat. Auzi des ‘’noi îţi vrem binele’’. Suntem singurii care o fac. Da. Aşa e. Îţi vor binele. Dar nu mereu binele lor este acelaşi cu al tău. De aia trebuie să te cunoşti pe tine şi să simţi... Pur. Că atunci când pierzi virginitatea. E unic. Bun. Simţi cu adevărat. Şi prin asta... Orice decizie iei, e bună. Ei o să fie acolo. Să te ajute. Să te susţină. Să te distrugă. Să te facă să îi urmezi sau să te facă să intri în cotidian. În "realitatea" lor şi a celorlalţi că ei. Dar nu şi în cea a celor ca tine. În fond... Tu ştii cel mai bine! Nu te pierde coaie şi... hai să bem!

[wordsforthewakeup]

23.02.2016 “D.. Nu de la “dick”

Dezamăgirea. Cuvântul acela care ucide mici părţi din noi când dezamăgim sau suntem dezamăgiţi. Nu cred că se poate defini... E cam ca sexul. Spui că se simte bine şi e ok, dar habar nu ai cum dracu să explici... De ce dezamăgim? Pentru că nu îndeplinim standardele alea la care se aşteaptă cealaltă persoană... E că atunci când dai cu pumnul in căcatul ăla la bâlci şi în loc de 100 cât ai fi crezut tu că dai, că de, eşti un Mike Tyson, obţii un 30... Nu ai îndeplinit ce voiai. Ai dezamăgit aparatul care se aştepta la mai mult... Nu-i comparaţia cea mai bună, dar e ok. Dezamăgim prin noi. Prin felul de a fi... Prin actele noastre conştiente sau nu... Cred că e mai bine când dezamăgeşti conştient. Pentru că măcar e pe loc treaba. Analizezi, compari rapid, concluzionezi şi o faci. Chiar dacă şti că... Ai dezamăgit. A trebuit. Pentru satisfacţia ta. Pentru răzbunare, pentru a arăta că nu vrei să îndeplineşti standardele de care spuneam mai sus. Nu eşti tu ăla şi gata. Aia e. Măcar ai avut iniţiativa. Ei bine, inconştient e mai grav... Sunt lucrurile pe care vrei să le faci, dar şti foarte bine cum o să iasă. De obicei urât... De aia le-ai suprimat (nu ştiu dacă ăsta-i cuvântul). De aia le-ai băgat acolo în întuneric pentru că sunt urâte... În toate sensurile. Şi când ies de acolo? Când te pişi pe cealaltă persoană care şi-a făcut o imagine despre tine, dar tu o dezamăgeşti prin felul tău? E simplu... Cu alcoolul. Oh, da! Acel prieten bun, înainte de câine, care scoate partea ta ciudată. Şi atunci vin momentele, cuvintele, reacţiile care ucid uşor... Cealaltă sau celelalte persoane... Nu îţi dai seamă pe loc. Probabil pentru că te simţi bine. Că ai dat afară gândurile alea. Ai reacţionat cum ai vrut, ghidat de alcool şi senzaţii si te-ai pişat pe tot... Abia după... După ceva timp îţi dai seama. Când e prea târziu. Şi nu. Nu e ca sentimentul acela când dai drunk sms sau spargi un geam sau îţi arunci telefonul în apă sau orice altă trăsnaie de la beţie. E mai rău. Mult mai rău... Am dezamăgit voit sau mai puţin voit?... Nu. Din fericire. Am fost dezamăgit de persoane dragi? Voit sau mai puţin voit? DA! Mi-au fost înşelate aşteptările şi totul parcă a devenit mai întunecat? Clar. Nu vreau să sune ca şi cum m-aş plânge... Poate o fac puţin. Da. O fac. Pentru că atunci când te dezamăgeşte cineva e teribil... Mai ales când crezi că.. Cunoşti cât de cât, măcar în exterior... Dar vine momentul când vrei să îţi confirmi că "da coaie, el/ea e aproape cum vreau!" Şi ghici ce? Şut în burtă. Încerci să treci peste... Nu poţi. Un gest simplu, o glumă proastă, lucruri minore sunt uşor de trecut peste, dar o dezamăgire... Greu. Sau poate deloc. Acorzi a doua şansă. Crezi că o să fie bine. Te gândeşti la ceva... Vine momentul perfect şi "testezi" să vezi dacă te înşeli, nu ea/el nu te-a dezamăgit, a fost o scăpare. Nu are cum să facă asta! Dar ghici ce? O face iar... Din nou. Puţin sau mai puţin voit. Poate nu te dezamăgeşte ea ca persoană ci îţi sunt dezamăgite aşteptările în legătură cu ea...

De asta nu e bine să avem aşteptări. De asta trebuie să abolim sentimentul de dezamăgire. Numai că, oricât de mult ai vrea să te doară în pula, atunci când ţi la o persoană, când o persoană îţi e dragă şi te dezamăgeşte, cum am zis mai sus, ea ca fiinţă sau aşteptările tale în legătură cu ea, doare... Doare că te-ai înşelat. Doare că ai fost prost, orbit şi ai lăsat să îţi scape sentimente profunde, sentimente ascunse sub masca aia de ne tot fute mai nou şi ne tot lovim de ea dimineaţa. Ai lăsat să îţi scape din slăbiciuni pentru ea/el. Ai crezut că există o persoană să îţi semene, să îţi înţeleagă din gândurile fucked up şi din stricăciunea de sub ochii veseli. O persoană să îţi mai satisfacă din narcisismul inconştient. Divaghez... Şi unde te-au dus dezamăgirile? Te-a dus la motivul pentru care ai pus masca în primul rând...

Sper să mă înţelegi. Sunt sigur că ai trecut prin asta... Dar dacă nu. Ei bine... Baftă coaie!

[wordsforthewakeup]

5.03.2016 “Deci... trecem peste?”

Câteodată... Stăm şi ne gândim la lucruri pe care le-am făcut în trecut sau lucruri care ne-au fost făcute. Peste unele trecem, unele le uităm, altele nu au avut importantă dar sunt ACELE lucruri peste care nu trecem uşor... Le ignorăm, le dăm uitării dar când ne aşteptăm mai puţin, fragmente din ele ne vin în minte... De ce nu reuşim să trecem peste? Cunoaştem persoană. Ştim de ce a făcut lucrurile alea, dar tot nu uităm... Imediat după ce s-au întâmplat suntem ceva gen: ‘‘Să îmi bag pula, nu pot să cred că a făcut asta... Adică, serios... Wtf?!’‘... Apoi ne gândim să renunţăm. Să ne băgăm pula şi gata. Doar că... Alegăm totuşi să trecem peste, dar să nu uităm. Vezi tu. Aici de confruntă două lucruri. Trecem peste... Dar nu uităm. Păi... Dacă trecem peste, uităm. E simplu. Un fel de logică de aia infectă la care era să rămân corijent. Dacă nu uităm, înseamnă că nu am trecut peste. Eu unul nu cred în a două şansă. De ce să îi oferi cuiva o a două şansă din moment ce a dat greş prima dată? De ce a făcut acel lucru ştiind că va cere o a două şansă?! Şi nu. Nu o faci fără să îţi dai seama. Coaie... Gândeşti de două ori... Degaba plângi şi încerci să rectifici lucrurile făcute în faţă lui, pentru că faptele deja au fost săvârşite... Dacă am cerut a două şansă cuiva? Nu. Şi nu o să o fac... Tocmai am zis de ce. Mă, ideea e simplă. Dacă nu ai trecut peste un lucru ai două variante. Îţi tot vine în gând acel lucru şi te gândeşti că ar fi fost bine să rupi orice ‘‘pentru că’‘, dar în acelaşi timp renunţi la idee şi îţi vezi de treaba pentru că e de domeniul trecutului şi nu mai are rost, dar în acelaşi timp din când în când îţi tot vin fraze, imagini şi momente sau discuţi şi încerci să afli sau să mărturiseşti orice te duce cu gândul la acele lucruri.. Dar amândoi ştim, că prima varianta e cea mai bună. Nu mai contează. Sau ba da... În fine.