aaliyahdy

[aaliyahdy]

Eu sunt moartă, mamă…

Mă caut prin cenușă, sub picioarele mele,

Ochii îmi sunt suri de neființă,

Și mâinile ca și în viață.

Oamenii mă plâng,

Și spun că m-au iubit,

Când au uitat și de-un: “Salut!”,

Iar eu mă plimb printre fețe necunoscute.

Nu m-ai văzut mireasă,

Și nu am fost dusă la altar,

Nu mi-am acuns părul cu voal alb,

Și inelarul meu e gol și vânăt.

Nu am devenit cine a vrut tata,

Și nici nepoți nu am adus la masa noastră,

Nici soție n-o să mai fiu,

Doar pasagerul lui Charon.

Nu plânge mamă, nu trăiești doar prin copii,

Îți cuprind acum trupul suferind,

Voi cumpăra durerea ta,

De la cei ce mă așteaptă să vin acolo.

Nu tremura iubite și nu te certa,

Să nu mă ții minte așa palidă,

Amintește-ți de mine din nopțile răcoroase de vară.

Ține minte casa noastră din viitor,

Dar nu mă lăsa lângă tine,

Soarele tot încă lucește după geam.

Celor ce le-am rămas în suflet,

Dați-mă la o parte ca pe-o foaie boțită.

Eu plec și vreau să plec de tot.

Sunt moartă și cu flori vii la căpătâi,

Rochia mea funerară îmi acoperă corpul nemișcat.

Mă sărut pe frunte și mă mângâi –

Îmi pare rău că nu te-am iubit și iertat.

[aaliyahdy]

Era doar o adiere dulce de vânt,

Într-o seară umedă și răcoroasă de vară,

Norii roz și pufoși alene lunecau pe cerul oranj.

Era un apus atât de frumos,

Colora în violet ochii ei mari.

Pe biroul din camera ei mică,

Erau aruncate reviste de modă,

Un mic turn din cărți lângă pat,

Pe ele o cană cu cafea rece stătea.

Draperiile roz pal acopereau jumătate din geam.

Prin fereastra întredeschisă intrau corpuri nevăzute.

Atmosfera de poveste a momentului îi furnica sufletul,

Iar buzele voluminoase și moi, au scăpat un oftat.

Pereții albi și monotoni păstrau tăcerea amurgului ce vine,

Dulapurile cu ușile abia închise vroiau ceva să ne spună -

Dar lipsite erau de mecanismul vorbirii.

Cactuși vioi se scăldau în razele arămii a naturii.

Unghiile cu ojă roșie cioplită zgârâiau cu un creion în caiet,

Rămâneau prea multe cuvinte rănite.

Dacă ar putea vedea și fata ce văd ființele nopții din spatele ei,

Ar înțelege câtă durere poate înghite un colț de hârtie.

E singură în cameră, dar sunt schimburi de priviri,

Șoapte nedumerite și umeri strânși în neștire.

Ființele întunericului sunt deznădăjduite –

Pășesc înapoi și se sprijină de perete.

Un pisic cu boticul umed se atinge de piciorul ei,

Ea e pierdută cu gândul departe de-aici,

Nimic nu o ține de realitatea lumii,

Se simte străină în propriul corp.

Atâtea inconveniențe cu prezentul pe care-l trăiește,

Și atâtea îndemnuri să facă totul mai bine,

De parca are instrucțiunea greșită pe mână,

Și crede că nici măcar corect nu respiră.

Sprâncene vopsite și gene lipite,

Spune-mi copilă ce năpastă te-a prins?

De ce traumele infantile acum sunt monștrii maturității?

Cum nu ai făcut nici măcar o dezinsecție?

De ce sunt firave și cu pielea aspră copiii?

Câte genii neînțelese se încălzesc acum sub soare?

Dacă ar fi doar o limbă vorbită,

Poate s-ar înțelege și cei din aceeași țară.

Se închide caietul și creionul i-aruncat,

Se aprinde lampa de pe masă,

Nici o lumină nu mai luminează cărarea,

Prin pădurea cu crengi împletite.

[aaliyahdy]

Vă râdeați și plângeați împreună cu mine,

Vă trăgeam la mal, când vă-necați după un fleac,

Vă mângâiam cu mâini calde,

Când alții ghearele vi le arătau.

Am fost atât de apropiați,

Că s-au amestecat apele,

Erau atât de limpezi,

Vedeai pietrele prin ele.

S-au construit amintiri,

Și s-au legat grele noduri,

Am fost pentru voi –

Ca pentru a mea familie.

Apoi, a apărut soarele pe strada mea,

Mi-am permis să mă-ncălzesc în lumina lui,

V-am tras dupa mine și v-ați opus,

M-am dus după voi, lăsând căldura.

Tot ce-am simțit au fost zgârieturi pe obraji,

A fost un braț de amintiri la picioarele mele,

Apele erau atât de mâloase și negre,

Ați vrut să mă scufund în mlaștină.

Am tras cortina și am rămas doar cu el,

Strălucea puternic să mă dezghețe –

Un aisberg poticnit pe o stradă pavată.

N-am potrivit piesele acestui puzzle?

Aveam ușa larg deschisă,

Am lasat să intre multă neghină,

Iertând și răbdând, că iubeam.

Când mi s-a-nnegrit în casă –

Creștea buruian și în mine.

Am trântit ușa,

Am închis-o pe cheie.

Mai tremura de la ciocniri,

O întredeschideam,

Scoteam o mână

Și o retrăgeam mușcată.

Verdeața s-a ofilit,

Apoi s-a uscat,

Am vânturat-o din casă,

Și-am schimbat fața de masă.

Uitați-mă, dragii mei.

[aaliyahdy]

“E o perioadă proastă de atât de mult timp încât am impresia că nu va mai trece vreodată.”

—

[aaliyahdy]

Întoarceți-mă înapoi,

Arătați-mi drumul spre mine,

Cărările sunt la fel de șerpuitoare,

Casele rânjesc cu zâmbet pustiu.

Întoarceți-mă la lumină,

M-am pierdut printre rafturi -

Prăfuite de temeri și lacrimi,

Sticle sparte sub picioare.

M-am cufundat în ape adânci,

Mă sufoc și zbat în așternuturi,

Nu știu cum să înot,

Cobor în jos, în întuneric.

Monoton, dureros și trist.

Cămașă curată, dar suflet murdar,

În ochi luciu de alcool –

Pe buze gust amar de țigară.

Oglinda e-n față și-mi arată–

Trup frumos cu suflet schilod,

Pe fond, melodii ieftine de amor,

Miros înțepător de eșec.

Părul lipit de obrajii palizi,

Te privesc printre firele de păr,

Suspin și te rog:

„—Întoarce-mă unde nu plâng.“

[aaliyahdy]

Sunt exponat viu

Printre mutrele lor ce se vând,

Un experiment eșuat

Pe o platformă lângă canibali.

Mergem prin viață

Și ne jupoiem pielea de coridoarele înguste,

Mai deschide vreunul ușa

Și îți mușcă din carne.

Nu mai țin mâinile încrucișate în fața mea,

Nu mai izbesc pe nimeni la podea,

Vrea, se apropie și mă ține de mână,

Vrea, mă străpunge și lacrimile-mi îngână.

Nu mi-e frică de trecut

Sau de-un viitor întunecat,

Nu mi-e frică nici de voi –

Vietăți slute și perverse.

Mi-e frică doar să mă-ncred iar,

Să cânt o melodie ca pe note scrise,

S-apuc cuțitul cu palma

Și să v-arăt unde să-l potriviți.

Oh, jivine haine cu salivă de iad,

Leproși pe sub piele-afumată de bani,

Sunteți cu apocalipsa bătută pe frunte —

Voi, oameni cu limbi pân' la călcâie.

Țin la piept un pui de pasăre,

Îi simt căldura și respirația,

Un țiuit liniștit și plăpând,

În mijlocul unei furtuni de jăratic.

[aaliyahdy]

Aseară mi-ai zis că existăm doar noi doi,

C-ajunge să plâng cu durere și părul vâlvoi,

Capricii uscate alunecă pe masa noastră,

Mă desfac în bucăți, dar te uiți pe fereastră,

Mi se oprește cuțitul în gât, dar tot sunt vie,

Ambii știm că scena-ntreagă i-o subtilă prostie,

Sculpturile pot să cadă de pe raft pe podea,

Dacă va fi nevoie, le va-mpinge chiar mâna ta.

Isterie, plâns și apoi mă râd și înghit acru.

Eu și tu, o muzică și scaunul prăfuit de la teatru.

Dansează, dansează, pe degete,

Lipește-te de mine fierbinte,

Dansează, dansează, închide ochii,

Mâinile mele te vor lua cu mine.

Acolo, acolo unde sufletul e nud,

Unde-l atingi și tremură coardele.

Acolo, acolo vei fi în grija mea,

Ochii lor vor fi orbi și nepăsători.

Recviem pe drum pietros în ale mele urechi.

Și iar romane, volume, prăfuite – nu vrei să le-ncepi,

Eu mă zbat și tin paginile mototolite doar înăuntru,

Mi-ai zis și sărutat pe cap: ”Ce mai contează trecutu'?".

Ah, o scânteie, un foc, să rămână cenușă ușoară.

Și vezi cum hulubul păcii peste-o gaură enormă zboară.

Să mă lipești din nou din lut sau să mă sondezi,

Voi ridica ochii și în ei ceea ce căutai nu ai să mai vezi,

Moartă voi fi și doar chipul ție iubit, acum bocit.

Iar din piept, nu inima s-aude, ci recviem înăbușit

Dansează, dansează, pe degete,

Lipește-te de mine fierbinte,

Dansează, dansează, închide ochii,

Mâinile mele te vor lua cu mine.

Acolo, acolo unde sufletul e nud,

Unde-l atingi și tremură coardele.

Acolo, acolo vei fi în grija mea,

Ochii lor vor fi orbi și nepăsători.

Rupe-mi rochia pe spate,

Pune mâna pe piele,

Îți pun în palmă cuțitul,

Dă-mi voie să-mi cresc aripi,

Apoi taie-le, arde-le pe deal,

Când se va lăsa seara.

Iar eu priponită de pământ,

Voi mângâia mâneca ta-nsângerată.

Dansează, dansează, pe degete,

Lipește-te de mine fierbinte,

Dansează, dansează, închide ochii,

Mâinile mele te vor lua cu mine.

În jurul nostru se-nvârt galaxii,

Respiră adânc și sărim în beznă

Să nu-i aud, să nu-i văd,

Tăcerea eternă ne va pecetlui sărutul.

[aaliyahdy]

Maybe I don’t cry, but it’s hurts.

Maybe I won’t say, but I feel.

Maybe I don’t show, but I care.

[aaliyahdy]

Te iubesc, dar anii trec și ruginește ușa,

Scârțâie când bate vântul și se leagănă oftând,

Vopseaua se umflă și-apar bube râioase,

Pocnesc și-un geamăt de vechitură zdruncină casa.

Din ferestre se va vedea fumul în sobă,

Mirosul cenușii va fi sub picioare,

Iar oglinzile rușinoase vor tremura în priviri –

Uscațivi și zbârciți ca lumânarea ne stingem.

Pereții vor ține minte liniile cearșafurilor mototolite,

Vor respira cu gânguritul copiilor noștri.

Masa va răbda cinele lungi la miez de noapte.

Iar podeaua mângâia-ne-va picioarele.

Acoperișul cedează grindinei,

Iar în podul casei am strâns o viață,

Scările nu vor mai duce nicăieri,

Iar lampa de pe masă va lumina cu amintiri.

Eu mă uit la tine, iar tu la mine,

Timpurile se-mpletucesc în ochii ambilor.

Dacă ai ști cum vom ajunge,

Oare mă vei mai iubi?

Daca-i ști că mă voi topi înaintea ta,

Iar tu bătrân și tremurând, vei vrea să înduri singurătatea?

Daca-i ști că îmi voi pierde mințile printre foile pline de cuvinte,

Iar pereții opaci mi se vor părea portaluri salvatoare,

Și vocile îmi vor îngâna nebunia,

Vei fi de acord să mă ții și acum de mână?

Sau chiar dacă, într-o zi mă voi trezi gheață pe sufletul tău?

Îmi vei permite să te aprind iar?

Sau poate mă voi răci eu?

Mă vei lăsa între umbrele trecutului meu?

Te iubesc, dar ușa se-nchide

Pune-ți valiza pe prag,

Pe lemnul încă răcoros al podelii,

Eu accept să rămân aici, lângă tine.

[aaliyahdy]

3

Oh, sclav, oaspete drag la cina în taină,

Înfruptă-te cu tot ce-ți spun,

Nu mă dau la o parte cu arsenalul,

Îți zic și ultimul as ce-l ascund.

Ce-ți răspunde un mort

Lângă lumânările de ceară?

Ce-ți răspunde o goală-ncăpere?

Ce-ți răspunde un doctor cu capul plecat?

Ce răspunde un mut unu-i orb?

Tăcere...

Cel mai laconic răspuns.

Scumpule sclav, dacă am învățat să vorbim,

Nu înseamnă ca am învățat cum se tace.

Avem mâncărimi de limbă,

Lăsăm sufletul nud în ochii lor,

Ș-apoi ne este rușine

Să raportăm un viol...

Oh, te doare, te vaieți

Sângele te-ncalzește pe piele?

Nu?

Atunci taci, îneaca-ți trăirile acolo-n tăcere,

Pecetluiește-le în tine cu primul sărut,

Coasele cu ac gros și ață de moire.

N-ajunge?

Coase-ți gura,

Dar nu-ncerca să te vinzi

Pe-o singură doză de-ncredere.

Informația acum e valută atrăgătoare,

Praf alb pe nasul șobolanilor cu gheare roșii,

Vor cumpăra prin șiretlic totul,

Ș-or mai lipi etichetă frumoasă.

Faci bine că taci,

Sclav așezat lângă mine.

Am învățat să ascult,

Să iau aminte,

Să zâmbesc și să tac.

Sclavule, ai văzut întregul meu arsenal.

Ești liber, nu vei găsi în spate nici un cuțit,

Dacă taci.

Nu va trebui să rămâi umilit,

Dacă cu sarcasm vei îndârji .

Nu va trebui să scrâșnești din dinți,

Dacă indiferent îți va fi.

Nu ți-am arătat ce-nseamnă un ideal,

Să supraviețuiești, tu ești pregătit.

[aaliyahdy]

2

Sclav, prieten chemat la masa mea,

Te-am eliberat de fiare,

Să nu scârții ca un vehicul bătrân,

Acum, stai așezat și ascultă.

Viperele sunt veninoase,

Te mușcă și te-ndulcesc cu licoare,

Dar cât de fermecator arată,

Un om ce-ți aruncă venin,

Din gura ce mancare-ar trebui să-ndoape.

Șarpelui îi tai capul și piere.

Iar lui - articolul 145.

Imaginează-ți că ești o oglindă,

Iar ceea ce-ți zice —

Un fascicul de seacă lumină.

Dunga luminoasă se reflectă.

Potrivește-i unghiul —

Și-l orbește pe dânsul.

O-ntrebare stupidă —

Întoarce-o pe dos.

La o insultă,

Îți permiți cu oțet să-l servești.

Nu-i îngădui să te-atingă cu-n gând,

Sari ca de la apă în clocot.

La o privire cu rânjet batjocoritor

Toarnă-i o ceașcă cu ironie.

Te-asigur, îi va plăcea amarul,

Și scânteile indiferenței tale pe piele.

Nu tăcea,

Prinde-i cu ale lor lanțuri,

Ce le întid și strălucesc la vedere.

Să nu-ți pară rău,

Dihaniile-n pădure sunt împușcate cu sete,

Iar ele n-au atins poate pe nimeni,

Sunt moarte — o mortală plăcere.

Ocrotește-ți propria făptură,

Nimeni nu va vrea să se retragă,

Dacă mirosul cărnii o simt,

Pune-ți oglinda în față.

Sunt sarcasm pe două picioare

Eu am două,

Tu nu?

[aaliyahdy]

1

E rece...

Oh, sclav tânguit,

Cu metal răblăgit pe piele,

Lins de rugină grețoasă,

Cu puroi mincinos pe carne,

Ridică capul și privește la mine,

Îți voi pune în lumină,

Trei arme reci și superbe,

Vei cunoaște întregul meu arsenal,

De vei înțelege, ce-ți prinde vederea,

Mă-nchin... și nu-mi pasă deloc.

***

S-au învățat copilașii să biciuiască.

Nu te lovesc cu piele roasă,

Au aflat ce-nseamnă suflet

(Cred ei)

Și îți lasă răni deschise,

Sângerânde a dezamăgire.

Ei degetele pline de sare,

Ți le bagă în ochi,

Urli și piere speranța.

Te apleacă în apă murdară,

Să bolborosești în părerea lor acidă,

Plescăie extatic când îți tremură mușchii

A plâns și a durere.

Oh, sclav râios, privește-mă-n tăcere,

Am învățat cum să educi ăști copii:

I-apuci de mâna cu gheare,

Îi privești drept în ochi și le zici :

" Scuip eu pe părerea voastră

Și cuțitele ascunse-n cuvinte.

Nu-mi pasă și n-aștepta sa m-atingă.

Sunt rece, indiferentă și rigidă."

Și i-apucă tremuriciul,

Nu, nu de frică, e de lux.

Furia îi zgâlțâie,

Răutatea îi crapă...

Oh, ce gust are indiferența...

Știi a ce?

A nimic.

A nici un nerv zvâcnind pe corp.

Indiferența e rece.

[aaliyahdy]

Palma lunecă pe spatele lucios,

Uleiul pe piele scapără în lumină,

Aruncată de lumânări parfumate

Ce atârnă la colțu'-ncăperii.

Aroma mă-mbie,

Mă amețește privirea ce-o simt,

În jur e tăcere rebelă

Santalul electrizează aerul.

E dulciu, dar tot amărui rămâne,

E puternic, intens și sățios,

Te prinde în mreajă orientală,

Devine nudă orice dorință.

Ador vanilia, e atât de naivă,

E ca un zâmbet schițat de buzele roz.

Ca o gură de-nghețată într-o vară aridă,

E ca prima poezie recitată pe scaun.

Vreau o iubire cu miros de santal,

Să crească decenii greoi sub soare,

Mireasma s-o simțim când ridați ambii vom fi.

Când palmele noastre zbârcite,

Încă vor ține minte,

Cu câtă plăcere, liniile corpului desenau.

[aaliyahdy]

Sfoara cu nod gros se vaietă,

Plânge un suflet sub un copac:

"Mi-e greu să răsuflu pe lume!

Mă anin și arunc în moarte!

Doar să pier să nu simt și să văd,

Cum mă desfac pe bucăți..."

În jur e vreme frumoasă,

Nu tremură frunza în vânt,

Zbor păsări și e dulce mireasma,

Dar lacrimile adapă tulpina,

El vede scăparea în nodul pe gât —

Această luminiță buimatică a lumii.

Scârțâie oasele când își ridică corpul,

Amețeala îl tulbură din plin,

Oare ce pahar cu venin

A-nghițit aseară ăst' pui?

Dacă mângâie sfoara mortală,

Și-i îngână rugăminți cu sfială.

De ce atât de tineri și firavi

Simt ei atâta durere?

De ce nu-nțeleg că frânghia pe piele,

Nu te scutește de blestem?

Ea doar mai rapid te duce,

Acolo unde nimeni nu vrem.

E-o pedeapsă eternă această planetă,

E-un motiv bun să stai la ghicit,

O fi Shakespeare prea vrednic,

Adevărul sa-l scris când viu o fi fost?

Sau poate aceasta e doar probă,

Ne călim sa știm că rezistăm?

Căci Raiul va fi cam pustiu...

[aaliyahdy]

Te-am găsit în umbră

Și te-am făcut lumină,

Lumin-a ochilor mei verzi,

Să se reflecte în ai tăi albaștri.

Te-am simțit pe haine

Și le-am îmbrăcat să te am

Lângă mine oriunde ,

Cu mintea-mi să te cuprind.

Te-am văzut în oglindă

Pe buzele întredeschise

Am zâmbit larg,

Fiori pe spinare...

Te-am zărit în vârtejul gândurilor mele,

Cu aceeași dulceață revii,

Te chem în visul de noapte,

Stăpân al sufletului naiv.

Nu mă stinge suflând în t��cere,

Sunt lumânare ce piere,

Așezată pe masa uitării.

Ia-mă-n mâini și simte căldura.

Scaldă-te-n ea cât trăiesc.

[aaliyahdy]

Cruci roșii în calendar,

Straniu bucură sufletul,

Cu cât mai multe se aliniază –

Cu atât mă văd mai aproape.

Sunt cruci și-n pământ funerar,

E una la cap și ultima-n viață,

E rând sever și greu ca de plumb.

Zâmbetul i-o umbră din trecut...

Alung gândurile triste,

Și mă uit la hârtia ce roșește,

Numărul zilelor se abstractizează,

Timpul zăbovește undeva.

Zbor listele dulci de vise,

Sărutări jucăușe pe frunte.

Mi-e bine și ți-e bine,

A rămas o unică aruncătură.

Ne cutremurăm la gândul:

" Ce dacă ceva intervine? ".

Te-mbărbătezi, mă aprinzi și pe mine –

Frigul spaimei mă lasă.

— Suntem lângă ce ne-am dorit,

Un pas și ne refugiem pe insulă.

Dar uităm de mișcările tectonice –

Se surpă pământul, apar canale.

Strângem din umeri și luăm cărămizi,

Umăr la umăr și ridicăm poduri,

Nu între noi doi – între noi și mâine.

Vom aștepta cuminți răsăritul.

— Lanțurile așteptării te-nvață să rabzi.

Chiar dacă scârție strunele-n piept,

Chiar dacă lacrimile ard ochii,

Mâna ta va fi în a mea.

[aaliyahdy]

Mă leagănă dulce,

Și cântecul e lin,

Prin caleidoscopul luminilor din ochi,

Dorm zâmbind.

Nu simt zâmbetul și căldura mamei,

Un gol și frig mă cuprinde,

Pleoapele îmi dezvelesc irisul palid,

Față în față stau cu Charon.

Straiele negre și ferfenițate,

Sunt atinse nu de vânt,

Mă leagănă o putere veche,

Țintuită sunt de lemn strâmb.

Vâslește pe apa Stixului,

Mă duce acolo de unde nu vin,

Buzele mamei le simt pe frunte,

Începutul e atat de departe...

— Nu vreau să ajung în acel loc,

Lasă-mă-napoi să mă-ntorc!

E mut și doar foșnetul apei suspină,

E tulbure și zgomotos râul.

Fac un pas și se clatină barca,

Înțepenește vâsla în mainile ghidului,

Apa mă cheamă,

Mă cheamă moartă să mă-nec.

Îmi privesc față străvezie,

Conturul vieții se pierde,

Craniul mortului dedesubt taie,

Fâșia subțire a vremii.

Și cum e cand mori?

Tot nu știu ce să spun,

El nu doar mă răpește din lume cu barca,

El mă-ndepărtează tacit de tine.

Cu mâinile încerc să găsesc ața iubirii,

S-o înod de oasele pieptului,

S-o împletesc pe stern,

Cu dinții s-o țin, să fiu și eu mută,

Căci dacă te pierd și-n etern,

Aruncă, aruncă-mi trupu-n Infern.