reformacommunity-blog - Tumblr blog

[reformacommunity-blog]

Părăsim TUMBLR ne găsiți pe www.re-forma.ro

Începând de astăzi ne mutăm pe propriul site. Urmăriți-ne în continuare pe www.re-forma.ro

Pentru noutăți înscrieți-vă pe site la newsletter. www.re-forma.ro

[reformacommunity-blog]

Ce ne-a plăcut pe Instagram în 2013

Toată lumea face topuri la final de an. Noi am selectat câteva imagini fără pretenții critice sau curatoriale. Ne-au plăcut și le-am pus aici. Nu știm numele real al user-ilor, așa că am păstrat în screenshot-uri numele de pe instagram. Follow us on ReformaCommunity and we will follow you! 

Selecție și text de Darius Sebastian

Darius Sebastian este critic de artă cu specializare în fotografie. După ce a studiat în Stockholm și Helsinki, a decis să revină în București unde i se pare mai frumos ca la ei.

[reformacommunity-blog]

Consumix prezintă: Urmează stația “Parcarea din fața blocului”

Dacă vorbim despre mașini, cu toții știm că pe străzile din întreaga lume circulă peste 1 miliard. Ce nu știm, este cât timp irosim în mașină. Un șofer european petrece în medie 120 de ore pe an doar în trafic, cam jumătate față de un american. Asta înseamnă că la vârstă de 70 de ani vom irosi cca 250 de zile (6000 de ore) din viață noastră. Dacă adăugăm și orele pe care le conducem în mod normal, atunci putem declara mașina “A doua casă”.

Urmează stația “Parcarea din față blocului”. Pentru mulți mersul pe jos e o corvoadă, pentru mine e o plăcere. Înainte să mă pricopsesc cu mașina, drumul casă-serviciu îmi rezolva toate problemele. Aveam răgazul să ascult câteva melodii și să admir noile trenduri din vitrine. Găseam timp pentru câteva gânduri meditative și îmi rezolvam în minte cam toate mailurile pe care urma să le trimit. Incredibil, acum când mă gândesc, dar plănuiam și ce să vreau să gătesc seara după serviciu.

Acum am 29 de ani și diminețile mele încep cu sunetul motorului. Nu pornesc fără melodiile de pe unicul CD “de mașină” și cu puțin noroc îmi iau ceva bun de la “drive-in-ul” din fața blocului. Sunt atât de fericită când nu prind aglomerația din București! În trecut nu îmi aduc aminte să mă fi enervat în trafic, dar de când conduc am început să înjur ca un birjar. Ce poate fi mai “analgezic” în trafic, decât să stai baricadat și să vorbești urât știind că nimeni nu te aude? Drumul spre serviciu este un adevărat ritual. Lucrurile de care am maximă nevoie sunt întotdeauna așezate lângă mine, în ordinea priorităților: pantofii sub scaunul din dreaptă, trusa de machiaj, peria și fixativul în torpedo. Portbagajul este cu totul alt univers, acolo am un fel de dressing de rezervă. Am o viață agitată și nu știu niciodată cu exactitate ce fac după program, deci car cu mine tot ce mi-ar trebui pentru orice eveniment posibil. 

Dacă e un lucru pe care îl regret este că am renunțat la singurul sport din viața mea: mersul pe jos. De vreo 2 ani îmi tot fac speranțe că revin de la statutul de șofer la cel de pieton, bineînțeles că asta nu se întâmplă niciodată. Scuzele pe care mi le dau singură sunt dintre cele mai diverse: plouă, ninge, e prea cald afară. Și chiar dacă e o zi superbă, tot apare ceva, fie că întârzii la serviciu sau nu am pantofii potriviți de “picioreta”.

Am spart totuși rutina într-o zi când am “uitat” intenționat cheile de la mașină acasă. Era o sâmbătă frumoasă de toamnă și căutăm senzația de acum doi ani. Am intrat la metrou și am dat în același aer care te doboară: mirosul inconfundabil de covrigi, merdenele și polonezi. M-am blocat când mi-am cumpărat cartela, n-aveam nicio idee de cât se mai făcuse în ultimii 2 ani. În schimb, i-am răspuns prompt casieriței când m-a întrebat dacă știu în ce an suntem. Pe peronul Eroii Revoluției era o grămadă de lume, unii se hlizeau, alții mâncau sau priveau “furați” la ecrane. Recunosc că mă simțeam din alt film. În momentul în care am intrat în metrou m-a năpădit o senzație copleșitoare: aveam impresia că sunt prețioasă și atrăgeam toate privirile asupra mea. Simțeam că lumea din jur nu mă acceptă, parcă la fiecare pas încasam un cot și un brânci. Timpul părea infinit și atmosfera insuportabilă. Nu-mi doream altceva decât să mă întorc la mașina mea.

Azi, 20 decembrie, ascult muzică și merg ușor spre casă. Mă uit în dreapta mea și respir ușurată pentru că sunt singură în mașină. Este un sentiment incredibil de eliberator. Au trecut 3 luni de când am mers ultima oară cu metroul și îmi aduc aminte zâmbind la promisiunea că o voi face din nou. Am ajuns la destinație și mașina nu anunță: ”Urmeaza stația…”. Gândurile însă mi se spulberă când realizez că nu am unde să parchez… din nou…

Consumix încheie prima ediție a campaniei cu tema: “dependența de mașină”. În ianuarie revenim cu alte povești picante despre o nouă serie de produse. 

Urmărește campania pe pagina Facebook a campaniei Consumix și site-ul www.creionetica.ro.

Consumix este o campanie despre societatea de consum. Prin afișe, clipuri și povestiri ne-am propus să rupem rutina de a consuma “fast” și “nonsense”, rutina de a neglija sănătatea sau mediul în care trăim.

[reformacommunity-blog]

Eugen Frunză: Tatuaje criminale

Russian Criminal Tattoo Encyclopedia este probabil cea mai mare lucrare despre tatuajele detinuților și semnificația lor. A fost realizată de Danzig Baldaev în închisoarea Kresti din Sankt Petersburg. Cercetarea aproape antropologică include peste 3000 de imagini cu tatuajele infractorilor ruși din epoca sovietică. Adunate în perioada când acesta era paznic la Kresti (1948 – 1986), imaginile zugrăvesc o lume complexă a ierarhiilor şi a dezonoarei.

Danzig Baldaev împreună cu un grup de deținuți de la penitenciarul Kresti, Sankt Petersburg din Rusia. 

Pasiunea sa pentru acest tip de „obiecte culturale” a fost stimulată de tatăl său, etnograf, denunţat drept „inamic al poporului”, care i-ar fi spus: „Fiule, adună tatuajele, folclorul și desenele deținuților, pentru că toate astea vor pleca cu ei în morminte!” Și KGB ar fi contribuit la colecția lui Baldaev, fiind interesați mai ales de posibilitatea de a utiliza catalogul de tatuaje în scopul identificării deținuților, rangului lor și caracteristicilor personale. Mai târziu, autenticitatea desenelor a fost oferită de către artistul contemporan Serghei Vasiliev în fotografii cu corpurile deținuților și tatuajele acestora. Imaginele au fost prezentate în expoziția de la Saatchi Gallery și la Galerie Max Hetzler Berlin.    

Citisem inițial un fragment din articolul publicat de Maria Popova în care relata despre autor și valoarea antropologică a acestor documente. Totul pornise de la un share pe facebook. Mi se păruse ceva interesant, mai cu seamă că acum majoritatea suferă după un tatuaj, fără a avea însă vreo semnificațe pentru corpul care-l găzduiește. Or, pentru deținuți, supuși unui regim de viață reglementat din exterior, în mod strict, și supus controlului unei instanțe, reprezentarea socială a corpului – expunerea tatuajului – este una de tip captiv. Pentru a desprinde câteva din aceste semnificații pe marginea imaginilor prezentate, am pornit de la definiția „instituției totale” dată de sociologul Goffman în cartea sa „Aziluri”. O instituție totală poate fi definită drept un loc unde îşi desfăşoră activitatea un număr mare de indivizi cu statut similar, despărţiţi de restul societăţii pentru o perioadă de timp apreciabilă şi care duc împreună o viaţă strict delimitată, reglementată oficial de către instituţii. (Goffman, 2004: 11). Exemple de astfel de instituţii sunt: spitalele de psihiatrie, închisorile, cazărmile militare, navele, şcolile cu internat, mânăstirile, căminele pentru nevăzători, sanatoriile, etc. În acest context, vom vedea prin tatuajele deținuților o posibilitate de adaptare și efectele pe care le au asupra sinelui şi identităţilor.

Colaj din colecția artistului Sergei Vasiliev - Russian Criminal Tattoo.

Cea mai tatuată zonă a corpului rămâne pieptul. Femei goale, biserici, personaje biblice, cranii, animale, diavoli, cruci, portrete cu lideri politici ai vremii, păsări, păianjeni, stele sau cavaleri sunt cele mai utilizate picturi pentru această parte a corpului. Pe spate sunt utilizate cel mai des clopotele bisericii, potcoave, păianjeni, instrumente muzicale sau schelete. Brațele și picioarele sunt tatuate de deținuți având ca simboluri pumnale, șerpi sau lanțuri. Și, în sfârșit, pe cap se aplică zvastica, abrevierile, fraze scurte, numere (date cu o anumită semnificație pentru infractor, articole din codul penal), texte care relevă poziționarea/statusul inculpatului în cadrul instituției totale. Acestea pot fi găsite pe toate părțile corpului, inclusiv pe pleoape și organele genitale. 

1992. Strict Regime Corrective Labour Colony No.6. Chelyabinsk Region. 

În penitenciare tatuajele erau ilegale. Prizonierii reuşeau să şi le facă topind tălpi de ghete şi amestecând substanţa rezultată cu sânge şi urină. Tatuajele făcute aici aveau o caracteristică de albastru sau verde, numite „sinie taturovki” – tatuaje albastre-verzui.

Imagini din Russian Criminal Tattoo Encyclopedia de Danzig Baldaev.

O pisică semnifica un hoţ. La o femeie, un penis tatuat indica faptul că s-a prostituat. Crucile la nivelul articulaţiilor reprezentau numărul întemniţărilor, iar semnele de la nivelul umerilor, perioadele de carceră. Svasticile nu aveau nicio legătură cu fascismul, ci cu refuzul de a accepta regulile societăţii formate într-o închisoare. „Rânjetele”, care ilustrau liderii comunişti în poziţii obscene sau comice, reprezentau modalităţi de revoltă împotriva autorităţilor.

Imagini din Russian Criminal Tattoo Encyclopedia de Danzig Baldaev.

Tatuajele la delincvenți dădeau noţiuni preţioase asupra naturii ideilor morale a tatuaţilor, imagini care le sunt scumpe, suvenirurile lor intime și chiar proiectele lor de răzbunare formate într-un mod cinic.

1992. Strict Regime Corrective Labour Colony No.6. Chelyabinsk Region. 

Mihail Kovanev, poet, artist și muzician, a executat o pedeapsă de 15 ani pentru crimă. El a susținut că a fost condamnat fiind nevinovat. Fiecare parte a corpului său a fost acoperit cu tatuaje, majoritatea inspirate de un design propriu. Ochii de pe stomac înseamnă că el a fost gay (penisul face „nasul” feței). Fecioara Maria și pruncul Iisus înseamnă că deţinutul a fost un hoț de când era mic. În penitenciar a devenit un dependent de droguri și, ulterior, a fost ucis.

1990. Corrective Labour Colony No.8. Chelyabinsk Region. 

În mod tradițional tatuajele cu chipurile unor lideri politici – Stalin sau Lenin sunt tatuate pe piept. Traducerea textului ar fi „Trezește-te Lenin”. Imaginile lui Stalin și Lenin erau tatuate peste zona inimii şi a altor organe vitale pentru a-i împiedica pe gardieni din a-l lovi sau împușca pe prizonier în acel loc. Asta pentru că gardienii nu ar fi lovit niciodată în imagini atât de sacre. De când a căzut comunismul, figurile politice au fost înlocuite cu altele emblematice ale culturii ruse.

1992. Strict Regime Corrective Labour Colony No.12. Nizhny Tagil, Sverdlovsk Region. 

Tatuajele de acest gen sunt specifice condamnaților care și-au ispășit pedepsele în lagărele din munții Ural. Pentru că aici majoritatea infractorilor se tatuau, mulți dintre ei cereau să fie transferați în acest loc. Bancnota de un dolar de pe umăr semnifică angajamentul și recunoașterea vieții sale de criminal. 

1990. Female Corrective Labour Colony No.40. Kungur, Perm Region. 

Textul din partea de sus a coapsei spune: „Pământul este gol fără tine”, „Made in CCCP”. Pânza de păianjen semnifică timpul petrecut în detenție sau dependența de droguri.

1990. General Regime Corrective Labour Colony No.5. Chelyabinsk Region.

Cel mai pregnant simbol este cel al unei biserici sau mânăstiri tatuată pe piept, umeri sau spate. Doar ocnaşii cu o lungă istorie în rele au dreptul să se tatueze astfel. Numărul de turnuri al bisericii semnifică de câte ori a fost închis mândrul purtător al tatuajelor. Fiindcă personajul din imagine are crucea deasupra bisericii, înseamnă ca sentința a fost executată în întregime. Sub biserică este deseori trecut citatul „Biserica este casa lui Dumnezeu iar închisoarea este casa criminalilor”.

1991. Corrective Labour Colony No.5. Nizhny Tagil, Sverdlovsk Region. 

Acest deținut a fost condamnat pentru trafic de droguri. „Gott mit uns” – „Dumnezeu este cu noi” a fost un slogan atât al Imperiului Rus cât și al celui de-al treilea Reich. Crucea de fier exprimă „Nu-mi pasă de nimeni”. Este un simbol al agresiunii și al nesupunerii față de regimul politic. Sârma ghimpată purtată pe frunte ar însemna că greșelile sale nu vor fi niciodată corectate.

Cele mai întâlnite texe pe corpurile celor care și-au petrecut viața în unul din penitenciarele URSS-ului sunt: 

Будь что будет - Fie ce-o fi. 

Пьем, поем и любим - Bem, cântăm și iubim.

Скрывай свою жизнь - Ascunde-ți viața.

Здесь я дома - Aici sunt acasă.

Сказано - сделано - Spus și făcut.

В мире прекрасны два явления: любовь и смерть - În lume două lucruri sunt mai frumoase: dragostea și moartea.

Не жди, пока тебя ударят - Nu aștepta până te lovește.

Человек человеку волк - Omul este un lup. 

Лучше смерть, чем бесчестье - Mai bine mort decât batjocorit. 

Кто не рискует - тот ничего не имеет - Cine nu riscă, nu obține nimic.

Где хорошо, там и родина - Unde-ți este bine, acolo îți este patria. 

Все для меня - ничего от меня - Toate pentru mine, nimic de la mine.

Mai multe imagini pot fi văzute aici.

Eugen Frunză este sociolog și jurnalist. A scris pentru diverse publicații printre care Vice, Reforma, Jurnal de Chișinău și a colaborat cu Centrul de Investigații Jurnalistice din Chișinău. Este masterand în antropologie la Universitatea din București. Trăiește și lucrează la București.

[reformacommunity-blog]

Noam Chomsky: Top 10 Media Manipulation Strategies

Noam Chomsky, the distinguished American philosopher, political activist and professor emeritus of linguistics at the Massachusetts Institute of Technology (MIT), has compiled a list of the ten most powerful and efficacious strategies used by “masters of the world” to establish a manipulation of the population through the media.

The strategies are so well-elaborated that even the countries with the best educational systems, succumb to the power and terror of those mafias. Many things are reported in the news but few are explained.

The journalistic tendency to balance stories with two opposing views leads to a tendency to ‘build stories around a confrontation between protagonists and antagonists’ (Ricci 1993: 95). Issues such as garbage and sewage sludge only get coverage, despite their importance, when there is a fight over the siting of a landfill or incinerator and the coverage is then on the ‘anger and anguish of affected citizens, or the conflicting claims of corporate spokesmen, government regulators and environmental activists’ rather than the issues and technical background to them (Gersh 1992: 16).

The job of media is not to inform, but to misinform: Divert public attention from important issues and changes decided by the political and economic elites, by the technique of flood or continuous flood of distractions and insignificant information.

Journalists who have access to highly placed government and corporate sources have to keep them on their side by not reporting anything adverse about them or their organizations. Otherwise they risk losing them as sources of information. In return for this loyalty, their sources occasionally give them good stories, leaks and access to special interviews. Unofficial information, or leaks, give the impression of investigative journalism, but are often strategic manoeuvres on the part of those with position or power (Ricci 1993: 99). ‘It is a bitter irony of source journalism … that the most esteemed journalists are precisely the most servile. For it is by making themselves useful to the powerful that they gain access to the “best” sources’ (quoted in Lee and Solomon 1990: 18).

The 10 Strategies:

1. The strategy of distraction

The primary element of social control is the strategy of distraction which is to divert public attention from important issues and changes determined by the political and economic elites, by the technique of flood or flooding continuous distractions and insignificant information.

Distraction strategy is also essential to prevent the public interest in the essential knowledge in the area of the science, economics, psychology, neurobiology and cybernetics.

“Maintaining public attention diverted away from the real social problems, captivated by matters of no real importance. Keep the public busy, busy, busy, no time to think, back to farm and other animals” (quote from text Silent Weapons for Quiet Wars).

2. Create problems, then offer solutions

This method is also called “problem -reaction- solution.”

It creates a problem, a “situation” referred to cause some reaction in the audience, so this is the principal of the steps that you want to accept.

For example: let it unfold and intensify urban violence, or arrange for bloody attacks in order that the public is the applicant’s security laws and policies to the detriment of freedom.

Or create an economic crisis to accept as a necessary evil retreat of social rights and the dismantling of public services.

3. The gradual strategy

Acceptance to an unacceptable degree, just apply it gradually, dropper, for consecutive years.

That is how they radically new socioeconomic conditions (neoliberalism) were imposed during the 1980s and 1990s:

• the minimal state • privatization • precariousness • flexibility • massive unemployment • wages • do not guarantee a decent income,

...so many changes that have brought about a revolution if they had been applied once.

4. The strategy of deferring

Another way to accept an unpopular decision is to present it as “painful and necessary”, gaining public acceptance, at the time for future application.

It is easier to accept that a future sacrifice of immediate slaughter.

• First, because the effort is not used immediately • Then, because the public, masses, is always the tendency to expect naively that “everything will be better tomorrow” and that the sacrifice required may be avoided.

This gives the public more time to get used to the idea of change and accept it with resignation when the time comes.

5. Go to the public as a little child

Most of the advertising to the general public uses speech, argument, people and particularly children’s intonation, often close to the weakness, as if the viewer were a little child or a mentally deficient.

The harder one tries to deceive the viewer look, the more it tends to adopt a tone infantilizing.

Why?

“If one goes to a person as if she had the age of 12 years or less, then, because of suggestion, she tends with a certain probability that a response or reaction also devoid of a critical sense as a person 12 years or younger.” (see Silent Weapons for Quiet Wars)

6. Use the emotional side more than the reflection

Making use of the emotional aspect is a classic technique for causing a short circuit on rational analysis, and finally to the critical sense of the individual.

Furthermore, the use of emotional register to open the door to the unconscious for implantation or grafting ideas , desires, fears and anxieties , compulsions, or induce behaviors …

7. Keep the public in ignorance and mediocrity

Making the public incapable of understanding the technologies and methods used to control and enslavement.

“The quality of education given to the lower social classes must be the poor and mediocre as possible so that the gap of ignorance it plans among the lower classes and upper classes is and remains impossible to attain for the lower classes.” (See Silent Weapons for Quiet Wars).

8. To encourage the public to be complacent with mediocrity

Promote the public to believe that the fact is fashionable to be stupid, vulgar and uneducated…

9. Self-blame Strengthen

To let individual blame for their misfortune, because of the failure of their intelligence, their abilities, or their efforts.

So, instead of rebelling against the economic system, the individual auto-devaluate and guilt himself, which creates a depression, one of whose effects is to inhibit its action.

And, without action, there is no revolution!

10. Getting to know the individuals better than they know themselves

Over the past 50 years, advances of accelerated science has generated a growing gap between public knowledge and those owned and operated by dominant elites.

Thanks to biology, neurobiology and applied psychology, the “system” has enjoyed a sophisticated understanding of human beings, both physically and psychologically.

The system has gotten better acquainted with the common man more than he knows himself.

This means that, in most cases, the system exerts greater control and great power over individuals, greater than that of individuals about themselves.

References:

Article written by Sylvain Timsit, collected in Pressenza: “TOP 10 MEDIA MANIPULATION STRATEGIES. Paris. September 21, 2010. The article is derived from: http://www.syti.net/Manipulations.html

Silent Weapons for Quiet Wars. This document dated May 1979, was found on July 7, 1986 in an IBM copier bought at an auction of military equipment. Negligence or intentional leak, this text has been in possession of the secret services of the U.S. Navy. For safety reasons, the document does not include the signature of the organization where it came from. But information and dates clippings left believing that these Bilderberg Group, a " discussion club " that meets the extremely powerful worlds of finance, economics, politics, the armed forces and services secrets. Silent Weapons for Quiet Wars was published as an appendix to the book "Behold A Pale Horse" by William Cooper, Light Technology Publishing, 1991.

Gersh, D. 1992, ‘Covering solid waste issues.’ Editor & Publisher 125(29 August): 15-6.

Lee, M.A., and N. Solomon 1990. Unreliable Sources: A guide to detecting bias in news media. New York: Carol Publishing Group.

Sursă

[reformacommunity-blog]

Adela Muntean: Ursul de la Sovata

Eram în anul trei de facultate și realizam o emisiune cu tema portret. Voiam ceva care să mă intereseze cu adevărat, să reușesc să redau un fir autentic sau măcar ceva care să fie interesant. După vacanță trebuia deja să am povestea gata stabilită.

M-am dus și am deschis sertarul cu poze. Căutam ceva, orice care să mă ducă unde știam eu că ar trebui să ajung. În pozele alb-negru aproape că vedeam aura oamenilor pe care nici măcar nu-i cunoșteam. Am recunoscut-o pe mama cu un coc uriaș și un guler alb peste cămașa neagră. M-am dus direct la ea s-o întreb când a avut părul lung. „Asta e poza mea de când am absolvit liceul, aveam fiecare clasă un tablou... iar pe coafeza care mi-a aranjat părul atunci, chiar am întâlnit-o într-una din zile...”.

Am știut imediat ce am de făcut. Fotografia și fotografiile au devenit cu totul altfel decât le vedeam atunci: scria 1991 în colțul fotografiei următoare, ceea mă făcea curioasă, fiindcă mă vedeam pozată lângă un urs împăiat, împreună cu fratele și vărul meu. Aveam trei ani, nu îmi aminteam nimic. „Toată lumea care era acolo făcea poze cu Ursu'.” Peste câteva secunde am găsit-o și pe mama fotografiată cu Ursu'. „...eram în Cluj și după o zi-două mergeam să primim pozele gata developate.”

După toată povestea asta am început un fel de studiu antropologic despre fotografiile ascunse prin sertare: și coafeza din tenerețea mamei mele avea poză cu Ursu', și vecina ei la fel, iar pentru mine fotografiile reprezentau o întreagă generație post-comunistă unde Ursu' apărea ca un element de legătură, ca un laitmotiv al unui tip de turism. Acea perioadă reconstruită ca un puzzle, ca un simbol al unei generații întregi. Am descoperit că ștampila pusă pe fotografie, „Amintire din Sovata”, apare identic pe mai multe poze. Astăzi, ștampila unește de fapt diferite destine care au în comun acel tip de fotografie. Cred că fotografia cu ștampila asta o au mulți oameni din orașe diferite, ceea ce le face demne de căutat. Prin ce orașe și stațiuni s-a plimbat Ursu'? Cine erau fotografii? Mai trăiesc ei azi să ne povestească cum era atunci?

După multe întrebări reușesc să aflu, printr-un concurs de împrejurări, poveștile din spatele fotografiilor. Am căutat-o pe coafeza mamei din tinerețe în azilul de vârstnici în care locuiește. Am și filmat cum o coafează pe mama, exact cum era atunci în tinerețe. De atunci mă întorc mereu să mă interesez dacă nu cumva a mai apărut vreo fotografie cu Ursu'.

Acum am fost îndrumată de către domnul Géza, care în tinerețile lui se pricepea la aparatele de fotografiat. Bat la ușă, mă prezint și îi arăt o poză cu Ursu', în speranța să aibă și el una. Se bucură și scotocește îndelungat să găsească punga cu poze. Între timp povestește: „Eram foarte tânăr și hoinar de felul meu... Îmi plăcea să mă duc să vizitez, mai ales că făceam poze cu noul meu aparat. Făcusem rost de el cum am putut. Îmi trebuia un motiv de ducă... Voiam să mă duc cu iubita mea de atunci, dar cred că ne-am despărțit. Nu mai țin așa de bine minte.” Domnul Géza găsește trei poze cu Ursu': „L-am rugat pe fotograf să facă pozele acestea cu Ursu' cu aparatul meu, explicându-i că mă pricep la ele, așa că pozele astea mi le-am developat acasă. Mai am și acum aparatul, vi-l arăt imediat. Așa era pe atunci, pe unde mergeam făceam o poză de amintire. Copiii făceau cu „Capra cu trei iezi”, fiindcă știau povestea și voiau neapărat așa o poză... Așa era pe atunci. Nu știu cine era fotograful și nici n-am întrebat despre asta că îmi era rușine, doar am făcut pozele. Nu știu cine ar mai putea să mai aibă, oamenii care mergeau atunci prin stațiune.”

Din păcate trebuia să plec, dar i-am promis domnului Géza că mă voi întoarce să-mi povestească și despre celelalte fotografii pe care le are.

Pe hol mă întâlnesc cu doamna Tănase, doamna coafeză, iar ea îmi povestește că era cu o prietenă de-a ei în Poiana Narciselor iarna. Totul era trist pentru ele. Iubitul prietenei sale fusese înghițit de o avalanșă cu mai mult timp în urmă și ea trebuia tot timpul să o consoleze pe respectiva prietenă. Totuși, fotografia cu Ursu' nu a lipsit. Și-au pus coronițele de narcise, au luat crengi de brad, o minge și s-au pozat cu un coleg de-al lor. „E singura fotografie pe care o am cu Ursu', dar am multe poze de familie care sunt la fiica mea, nu le am la mine acum.”

Domnul fotografiat ca vânător spune că cei doi copii ai lui sunt în fotografia cu „Capra cu trei iezi”, dar nu își amintește câți ani aveau sau în care dintre orașe se aflau. În schimb îmi povestește că el s-a pozat în ipostaza de vânător când șeful lui i-a oferit niște bilete de tren și a făcut o plimbare de câteva zile prin împrejurimi: „Nu mai țin minte exact pe unde”.

Deschideți acasă sertarul, cutia cu fotografii și lăsați-vă hipnotizați de ceea ce găsiți acolo, iar dacă dați de Urs sau de Capră ar fi interesant să le arătați pe grupul meu de Facebook, „U r s u l de la S o v a t a”, să ne minunăm cu toții.

Adela Muntean s-a născut la Alba Iulia în 1988. Este artist și studiază Media Design la Universitatea de Arte din Budapesta. www.adelamuntean.com 

Articol apărut pentru prima dată în ediția print al gazetei Reforma #3.

[reformacommunity-blog]

Vizibilitatea invizibilă: Paul Hitter în dialog cu Eugen Frunză

Paul Hitter are 30 de ani, pictează într-un stil autointitulat ”expresionism balcanic” și locuiește într-o garsonieră din Obor cu iubita sa. Se uită la televizor, citește cărți și își amintește adeseori viața trăită în Germania, la München. Multe din câte se întâmplă acum nu-i sunt pe plac. Nu s-ar despărți niciodată de șevalet și de plimbările cu trenul.

Era început de septembrie, trecut de ora 9 seara. Într-o garsonieră din strada Avrig mă aștepta Paul Hitter pentru o discuție. Nu veneam singur, ci cu Irina care mă însoțea și care trebuia să surprindă în câteva imagini atmosfera. Pe Paul nu-l mai văzusem niciodată, era pentru prima dată când mă întâlneam cu el.

După două încercări de a ne răspunde la interfon reușim să intrăm în scara blocului, chiar să urcăm până la etajul 8. Aici ne răspunde Livia, iubita lui Paul care, anterior, încerca să taie un pepene verde în bucătărie. Paul stătea la un PC și trăgea dintr-o țigară, obosit. Era după o zi de lucru. Se trezește pe la 10 și opt ore și le petrece la birou pe scaun, unde „e mai grav decât să stai toată ziua în picioare și să servești la bar”, avea să ne spună mai târziu Paul.

Primele lucruri pe care le-am observat la Paul au fost brațele tatuate, bocancii albi și tricoul rupt. Însă cel mai mult mi-a atras atenția un tatuaj făcut pe capul bicepsului, un tren cu direcția București - München. Mi-a explicat că există o semnificație personală în spatele acestui tatuaj. „Da, și mie îmi place, e drumul meu de colo-colo dar mai trebuie completat cu ceva”. Îmi place la el sinceritatea, e simplu, e timid. „Păi ce-i mai lipsește?”, continui eu curios. „Mi l-am făcut în 2004 când am plecat din România. Ajungeam la München cu câțiva euro, bani de buzunar de la părinți. Peste câteva zile mi-am făcut acest tren cu ruta de unde am plecat și unde am ajuns. L-am rugat pe tipul care mi l-a făcut să-mi bată și anul, și o liniuță. Trebuia să-mi tatuez 2012 anul când m-am întors din pribegie”. Pare că plecarea asta în lume l-a schimbat pe Paul fără ca el să realizeze la momentul respectiv efectele sau implicațiile; îl întreb dacă și-a dorit, dacă la 22 de ani cât avea când a plecat, era pregătit să plece de acasă, pentru că aflasem că e singur la părinți și mai știam că are o legătură specială cu ei. „Da, m-am născut într-o familie frumoasă, singur la părinți. Nu-mi place deloc că sunt unic copil, dar nu prea am cum să mai schimb asta”. „Dar și copii răsfățați și egoiști... sunt tot felul de mituri legate de familiile cu un singur copil”, îl întrerup eu discret. „A fost bine cândva, poate când eram mic și nu știam ce înseamnă realitatea socială. Acum trăiesc altfel și uneori simt că voi fi părăsit și voi rămâne singur dacă nu vor mai fi ai mei. De aceea mi-aș fi dorit un frate. Am câțiva veri, stabiliți prin Viena, cu care nu am neapărat o relație apropiată”.

L-am lăsat puţin să o privească în ochi pe Livia, iubita lui cu care împarte garsoniera din Avrig. Voiam să aflu mai multe despre el şi „exilul” lui în Germania, despre perioada din Germania. M-am gândit să-l întreb cum era privit de nemţi în acea perioadă de după mâncarea lebedelor de către ţigani. „Să ştii că n-am plecat că îmi era bine acasă. Era pe fondul unor crize social-politice din ţară, unde se instalase haosul. Nu reuşisem să intru la facultate, unde am primit la admitere nota 4. Trebuia să fac meditații cu profii de la facultate pentru a mă cunoaște dinainte. Însă veneam de la liceul de arte Tonița și am considerat că nu am nevoie de pregătire. Dar nici pile nu aveam ca să pot intra fără mari eforturi. Am ajuns la München şi am lucrat vreo 3 luni la negru, la un turc. Apoi am fost femeie de serviciu în scara blocului unde stăteam.” „Cum? Femeie de serviciu?”, m-am întrebat eu fără să-i dau prea mult credit la început. Fiindcă din punctul de vedere al românului, și va recunoaște și Paul Hitter ulterior, ideea despre bărbatul care spală scările unui bloc este una dezagreabilă și falsifică un fapt.

Tatăl lui Paul, maghiar de etnie, a fost persecutat și urmărit în perioada ceaușistă. Pentru a-l proteja de excesele regimului, a refuzat să vorbească limba maternă în fața copilului și a soției. De mic l-a învățat că viața este dificilă; că nu te joci cu realitatea și că trecerea noastră către acele tărâmuri fabuloase unde ni se sting cele mai luminoase speranțe și unde fragilele noastre bărcuțe sunt înghițite de beznă presupune, mai întâi de orice, curaj, adevăr și tărie de a îndura. „Chiar am fost băiatul de serviciu al scării și așa mă priveau și locatarii. Duritatea acelor timpuri m-a făcut să mă întreb de mii de ori ce căut acolo și ce-mi doresc. Am venit să învăţ, urmam o facultate de arte la München. Îmi place să pictez, trebuie să fac ceva în direcția asta. Erau niște răspunsuri retorice pentru a mă ascunde în spatele unor frustrări. Ajungeam să dau cu mopul şi să plâng, să-mi fie dor de casă şi de cei dragi. M-am angajat ulterior într-un bar şi serveam la mese. Şi asta am făcut până când m-am reîntors la Bucureşti. Dar am ştiut să mă adaptez condiţiilor de acolo, mi-am făcut prieteni şi am început să ies. Trebuie să recunosc că cei mai mulţi erau străini. Foarte puţini români ok am întâlnit la München şi în Germania, de fapt. Toţi care veniseră au devenit aroganți. Bine, eram plecaţi din ţară şi într-o perioadă de căcăt, cu Iliescu la putere unde toţi furau ce puteau. Majoritatea care au plecat din țară în această perioadă au revenit aici absolut sictiriţi”.

E o conversație foarte obișnuită pe care o am cu Paul. Îmi spune că deseori era numit mai în glumă, mai în serios țigan. „Bine, peiorativ”, voind, parcă, să minimalizeze aceste constrângeri printr-o acceptare tacită a lor. N-am ezitat și trec direct în subiectul acesta. Îl întreb cum și-a obținut dreptul la vizibilitatea invizibilă a bunului imigrant român, uitându-mă la încălțările sale și făcând totodată aluzie la acordeonul pe care-l văzusem de cum intrasem în casă, lângă bibliotecă, acoperit de o geantă de voiaj.

„Eu am reuşit să mă înţeleg mai bine cu ţiganii aici decât cu românii. Mi s-au părut mai sinceri şi mai aproape de mine. Cumva m-am regăsit în marginalizarea lor și i-am luat ca atare. Nu am avut niciun fel de conflict cu ei acolo. Cei ”culți” din comunitatea rămasă în țară m-au acuzat de discriminare după ce într-o expoziție pe subiectul acesta (sic!) am venit cu niște benzi desenate cu ciori, svastica nazistă vs Europa, un drac vs un înger, etc., scris pe ele câteva enunțuri sugestive, gen cioară borâtă, țigan – român, etc., scopul meu fiind să ilustrez aceste stereotipuri exact așa cum sunt ele întâlnite. Bine, în Germania eram numit țigan până când le-am zis chiar că sunt și nu au mai avut ce comenta. Sunt un popor cu care nu am reușit să mă împrietenesc, dar îi admir că sunt corecți și mi-au dat posibilitatea să fac o facultate și să învăț cu ei. Iar la vernisajul de absolvire a facultății a venit un puhoi de lume, sunt interesați de artă, le place să iasă din casă, să socializeze… e altfel. Și când mă gândesc că eu munceam în bar și am putut sta doar 30 de minute la prima mea expunere publică a lucrărilor… dar am fost fericit, i-am plăcut unei galeriste și așa am început să colaborez”.

Asociind trei tablouri aranjate frumos într-un colț cu „Folclor din Muntenia și Oltenia”, o carte veche pe care o zărisem în biblioteca lui Paul, l-am întrebat ce pictează acum. Mi-a zis că de câteva zile terminase cu „Ursitoarele”. Fără a stărui Paul mi-a pus în față tablourile. A ținut cumva să-și legitimizeze munca de construcție simbolică. Pictase trei ursitoare inspirate din mitologia românească. Erau diferite față de cele imaginate de mitologia populară. Și până la urmă acestea sunt niște spirite care pot fi auzite câteodată, dar nu văzute. „Astea-s! Sunt diferite: prima mi-am imaginat-o ursitoare de dragoste, apoi ursitoare de viață bună și a treia este ursitoarea de noroc, mai mistică. Culorile sunt alese atent pentru fiecare pentru a exprima starea și a impune o diferențiere între ele”. În lunga suită a chemărilor sale, riturile ocupă un loc aparte pentru Paul, ca urmare a caracterului lor profund și durabil. Astfel, deși naive, simbolurile se înscriu în toate lucrările sale. Ele înfăptuiesc într-un mod mai insidios și, fără îndoială, mai eficient mesajul către receptor. „Revin la un desen pe care l-am făcut când aveam vreo 5 ani, și anume înmormântarea lui Ceaușescu, așa cum mi-o închipuiam eu că o să fie, neștiind că va fi împușcat. Apoi la Carpați, cap de cerb. Niciodată nu mi-am ales culorile pentru picturi, cumva ele vin automat, e o chestie de simț, de talent” avea să puncteze Paul la a mea reacție „Ce cromatică puternică de roșu, galben și verde”.

În final l-am întrebam ce vrea de la viață și care ar fi următoare destinație pentru o perioadă mai lungă, după discuții legate de trecut și prezent. Paul îmi reamintește că și-ar dori să călătorească. Nu departe. Nu cu avionul. Paul vrea să meargă cu trenul. Acum mi se conturează și mai evident tatuajul lui, reflectând și la ceea ce avea să-mi zică în timpul discuției. „Am luat vara asta trenul și am plecat la Sărulești. Aș merge oricând pentru locurile și oamenii de acolo. Iar mersul cu trenul mă detașează și visez… Evit locurile aglomerate, prefer să merg într-un pub de la o margine de cartier. Aș alege peste ani să mă retrag lângă apă și nisip, undeva prin Franța”, semn că acea corabie din mijlocul camerei sale și ancora tatuată chiar de el pe braț nu este deloc un fleac. „Viața mea, nu știu cum va fi, sper să fie bine și să pot citi sau asculta liniștit Bulat Okudjava”, moment în care l-am oprit. „Ți-e frică de ceva?”, observând o ambiție de a reuși și a demonstra că poate. Pănă la urmă călătoria cu trenul este de fapt simbolul evoluției sale în viață. Avea să-mi răspundă după câteva momente de ezitări că „Îmi este frică de ratare. Tocmai de aceea m-am întors din Germania, să nu rămân toată viața un barman”.

Eugen Frunză este sociolog și jurnalist. A scris pentru diverse publicații printre care Vice, Reforma, Jurnal de Chișinău și a colaborat cu Centrul de Investigații Jurnalistice din Chișinău. Este masterand în antropologie la Universitatea din București. Trăiește și lucrează la București.

Fotografii de Irina Gache.

Interviu apărut pentru prima dată în ediția print al gazetei Reforma #3.

[reformacommunity-blog]

Pawel Kuczynski: Noi ilustrații satirice care te pun pe gânduri

Arta nu are doar intenția de a arăta bine - poate fi folosită si pentru a transmite idei și mesaje. Lucrările sinistre și satirice ale graficianul polonez Pawel Kuczynski sunt exemplul perfect pentru artă care are ceva de spus.  

Imaginile lui Kuczynski sunt puternice pentru că ne forțează să ne putem față în față cu unele din cele mai groaznice adevăruri din prezent. Sunt frumoase - nu în sensul de flori și soarele care strălucește -, dar în sensul adevărului fundamental. El adresează probleme precum război, manipulare și ipocrizie politică, deteriorarea mediului, discrepanța economică și multe alte probleme cu care se confruntă omenirea astăzi. Imaginile ating balansul perfect între evident și complicat - aproape oricine poate înțelege mesajul lor, dar va trebui să găsești acel mesaj mai întăi.

Culorile pastel, figurile și formele simple din lucrări le oferă un aspect atemporal, și, de bine de rău, la fel face și mesajul lor.

Recomandat de Eugen Rădescu

Traducerea de Gergő Horváth

Sursă

[reformacommunity-blog]

Eugen Rădescu: 2003 = 2013

Am găsit în arhiva lui Eugen Rădescu un text despre contextul anului 2003, dedicat revistei Dilema. Uluiți de asemănarea cu 2013 am decis să îl republicăm. Titlul original era “Mă piș pe tine dulce Românie”

Mitocanie. Mîrlănie. Prostie pură. Vegetatism. Manelism. Marea Neagră – un deșeu al prostului gust și al abjecției în stare latentă. Experiența de anul acesta de la malul mării a fost una traumatizantă. Aproape sinistră.

Vama Veche, 2003 = ski-jet-uri, manele, găletușe (asortate cu copiii mitocanilor), colăcele, chelneri apretați, patroni de terase mîrlănești, manele plus mașini de Constanța (CT)….

2 Mai, 2003 = ski-jet-uri, manele, găletușe (asortate cu copiii mitocanilor), colăcele, chelneri apretați, patroni de terase mîrlănești, manele plus mașini de Constanța (CT)….

Carențele societății românești au fost dezbătute și răsdezbătute de-a lungul celor 14 ani ce ne despart de “revoluție”. Nu mă încumet acum să critic o societate întreaăa. E problema ei dacă scuipă semințele pe jos sau într-un coș, e problema ei dacă românul-burtos se scarpină în cur în autobuz. E treaba ei. Eu îmi asum dreptul de a nu participa la existența ei. Am acest drept să nu particip la existența mocirloasă și împuțită a “rinocerilor”. Vreau să fiu lăsat în pace. Se poate?

Mulțumesc…

Care este cea mai mare mîndrie a poporului român? Ștefan cel Mare. Uneori, cînd suntem prea stupizi să mergem mai departe recurgem la Vlad Țepes.

Balcanism…

Ce înseamnă a fi balcanic? În primul rînd, logica îmi spune că este vorba despre un locuitor din zona geografică numită Balcani. Pe de altă parte, a fi balcanic înseamnă a fi insuportabil de prost. Prost-crescut. Mitocan. Răpus de spasmele unei existențe care, conștientizat, nu se îndreaptă către nimic.

Există în societatea românească, balcanică prin excelență, un fel aparte de a privi existența umana. Nici pe departe românii nu pot fi interpretați ca fiind umaniști. Românii urăsc oamenii. Nu străinii, nu negrii, nu evreii…ei urăsc noțiunea de om. Cînd se apropie de un Om, românii apelează imediat la Istorie. La nenumăratele momente ale istoriei cînd, maltratați și batjocoriți, au biruit. Straniu.

Intervenția primului-ministru…

Caz de ucidere a 5 jandarmi într-o garnizoană din Baia Mare. Motivul? Respectivul asasin (care ulterior s-a sinucis) ar fi fost satanist! Ok. Intervenția: trebuie ca organele abilitate, recte poliția, să supravegheze și să anihileze eventualele…bande de sataniști?! Nimic despre situația de-a dreptul paralizantă în care se află structurile armatei române. Nimic despre situația grea și gravă a soldaților români obligați să devină bărbați prin varza acră și spălat de wc-uri.

Nu mă miră…

Prostituția masculină. Subiect controversat pentru societatea românească. Ca de altfel și veșnica, eterna, controversă în ceea ce privește prostituția feminină.

Închisoare de la 3 luni la 3 ani dacă se dovedește că te prostituezi. Problema este că nu se poate dovedi asta…

Mass-media propune flagrantul. Dar cum să-l faci? Cine să-l facă?

Stupoare…

MapN. Ministerul Apărării Naționale! Propune: obligativitatea serviciului militar neobligatoriu. Conform noii Constituții serviciul militar NU mai este obligatoriu. Asta înseamnă că NU mai sunt obligat să devin, forțat, bărbat. Ministrul Apărării NU pricepe acest lucru. Ba mai mult, contrazice Constituția instituind pe mai departe obligativitatea serviciului militar.

Greșit! Domnule ministru vă stau la dispoziție cu o bibliografie consistentă în ceea ce privește dreptul constituțional.

(Stiți dumneavoastră, domnilor MapN-iști, cît stă un tînăr recrut să aștepte o “expertiză” medico-militară? 5 ore! 5 ore de stat în picioare într-un mediu mai mult decît infect – dovada: strada Viitorului nr. 50. După toate “expertizele” lor de rahat, cînd mergi acolo înarmat pînă-n dinți cu dovezi medicale că ai, spre exemplu o boală cronică, ești declarat APT medical!).

Scutiți-mă cu armata voastră de căcat.

PS: Nu simt nici un fel de datorie morală să-mi apăr țara domnule Președinte. Mă constipă ideea.

Cine nu are pensionari…sa meargă cu 65.

Cine are să meargă cu taxiul. Să vedeți atunci distracție. Doamnele dispecere au bețe în cur. La orice firmă de taximetrie ai suna, pentru un amarît de taxi, ești luat drept tîmpit. Dispecerele abia au răbdare să-ți asculte comanda. Urîtelor. Obositelor. Cine dracu v-a pus acolo? Dacă nu vă place ce faceți acolo, mergeți dragelor și vă angajați în altă parte. Așa mi se pare corect. Mă întreb dacă directorii firmelor de taximetrie dau vreun test cînd le angajează pe aceste domnițe. Tarife mari, servicii proaste, pericol de hepatită…asta te așteaptă dacă te încumeți să mergi cu taxiul. Dar directorii firmelor de taximetrie au dat vreun test?!

Poate nu e vina noastră... poate e vina francezilor care fac Dacia. Imperialiștii!

Niciodată românul nu a fost vinovat de ceva. Mereu s-a găsit un responsabil pentru mîrlănia lui.

Publicul de teatru.

Întotdeuna vine cu curu’ la un spectacol de teatru. Pus pe criticat. E riscant să faci teatru în România. Desigur, “Criăa pentru pămînt” este o piesă apreciată. Nu apreciabilă. Apreciată de pensionarii cu abonamente. Dar cine are nevoie de ei? Cine are nevoie de “Crimă pentru pămînt”? Nu v-ați plictisit să jucați aceleași porcării de 10 ani? Care este mesajul acestei piese?

Vreau să-mi raspundă la această întrebare (la adresa HYPERLINK “mailto:e.radescu@pcnet.ro” e.radescu@pcnet.ro) toți acei siniștri realizatori tv care pupă în cur Naționalul lăudindu-I stagiunile, aceleași de 10 ani încoace. Se știu ei care sunt. Nu se schimbă nimic. Nu acceptați noutatea. Vă este frică să schimbați ceva în lugubra voastră existență, domnilor.

Vă pupați între voi, vă lăudați unu’ pe celălalt. Ca niște copii tembeli.

Luați o pauză.

Am fost la Dakino. Am văzut Dogville. Genial.

După asta…

Am fost într-un bar de heterosexuali. Horror.

Yestergay=bărbat căsătorit, care iubește o femeie, dar care este gay. Se impune apariția unui nou dicționar de explicație a comportamentelor sexuale.

Super mișto ideea. Stiți cîți sunt din ăștia?!

Cu certitudine tăierea porcilor de Crăciun, această cretinătate sinistră, ramîne un gest macabru pe care românii îl gustă din plin, de vreme ce este singurul moment din viața lor (de peste an) cînd reușesc să-și dezlănțuie furia. Cu cîtă cruzime, răutate, furie bagă cuțitul în biata ființă. Nu risc nimic dacă zic că este o formă de “canibalism”. Porcii se mănîncă între ei. Mai nou, porcii se taie și în parcurile bucureștene. Prin cretina amabilitate a primarilor de sectoare porcii sunt aduși vii, în parcuri, și apoi sunt înjunghiați!! Pe viu, în plină alee, cu martori. Dacă a strînge capital politic inseamnă o asemenea demență de ce dracu primarii nu și-au adus copiii, în parcuri, să-I dezbrace în curul gol, așa de dragul diversității, să-I arate alegătorilor.

În afară de tăiat porci, devorat magazinele și, singurul lucru bun, Moș Crăciun iarna mai înseamnă și …multă zăpadă!!

Și asta nu de ieri, de azi, ci de mii de ani, stimabililor. Autoritățile publice însă se lasă în fiecare an futute-n cur de acest fenomen. Recte: căderea zăpezii. Mereu iarna prinde autoritățile cu chiloții în vine. Anul ăsta a fost la fel, desigur. Au ramas mute cînd au vazut că… ninge!

Așa de plictisit sunt de România că m-am decis să o părăsesc. Da. Asta este singura șansă. Vreau să las porcimea să se zbenguiască zăludă în propriul căcat.

PS: Prefectul, dacă îl enervezi, plînge ☺))

Eugen Rădescu este politolog (specializat în relativism moral și etică politică), manager cultural, curator și teoretician. A scris pentru diferite reviste și ziare naționale și internaționale. A fost, printre altele, curatorul Bucharest Biennale 1, cu tema “Identity Factories”, al expozițiilor ”How Innocent Is That?”, “presently i have nothing to show and i’m showing it!” și “Common Nostalgia” la Pavilion București. A publicat cartea “How innocent is that?” la Revolver Book, Berlin. Este co-editorul PAVILION - journal for politics and culture, co-directorul Bucharest Biennale (împreună cu Răzvan Ion) și președinte al board-ului organizațional al PAVILION și BUCHAREST BIENNALE. Este membru al boardului de selecție al apexart, New York, pentru programele apexart “Franchise” și “Unsolicited Proposal Program”. A ținut numeroase prelegeri și conferințe la diverse instutuții, printre care apex, New York; Badisher Kunstverein, Karlshrue; Casa Encedida, Madrid; Universitatea de Arte, Cluj. În prezent lucrează la editarea volumului “Relativism moral - două perspective”. Este profesor asociat la Universitatea din București și Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj. Locuiește și lucrează în București.

Foto: Răzvan Ion

[reformacommunity-blog]

Comics by Krank (Andrei Cotruț)

Andrei Cotruț (Krank) a semnat benzile desenate din numărul #3 al ediției print a Gazetei Reforma. Totodată, el este și fondatorul revistei Great Snake. 

Great Snake este o revistă lunară de bandă desenată care doreşte să invadeze spaţiul european. "Vrem să creăm un colectiv dedicat formării unui stil consistent Românesc, însoţit de o platformă de recrutări şi workshopuri. Great Snake va aduce pe piaţă o revistă, dar scopul nostru este să creăm o umbrelă pentru banda desenată alternativă care doreşte să lase în urmă fanzina şi să devină un roman grafic sau un single issue de succes."  http://greatsnake.geeknet.ro/

Astăzi, în cadrul evenimentului Reforma MIXNIGHT se lansează revista de comics "GREAT SNAKE" de la 21.30, urmată de o petrecere disco la Carol 53.  

Facebook event: 

https://www.facebook.com/events/552914061451064/

[reformacommunity-blog]

Cui i-e frică de Virginia Lupu? - vii cu vii, morții cu morții -

Snapshoturi făcute rapid, unghiuri dubioase, poziționări neclare, mult blurr, morți și vii.

Fotografiile sunt un mix unic între documentar și fantasme. Nimic din fotografiile Virginiei Lupu (aka Mădălina Iacob) nu e improvizat, totul e spontan, nefardat, real; o realitate aparent crudă, multivalentă chiar dacă contextul în care acestea sunt făcute este unul trist - realitatea este tristă, personajele par a se bucura de prezența lor în acestea. Ele nu pozează, ele există așa cum sunt, în mod natural, neprefăcut, adevărat.

Fotografiile Virginiei oscilează între documentar și staged-photography, iar practica ei se acomodează vieții de zi cu zi, fără improvizație, lucru prealabil, creare de situații. Banalitatea realului devine o temă centrală, o înclinație “heroin chic” către gesturile nesemnificative din realitate, cu un adaos de psihologie și emoție socială - un soi de primitivism al existenței simple, cu oamenii săi aruncați în real, puși să se descurce cu cele mai rudimetare mijloace. Cele mai multe dintre personajele Virginiei sunt homeless, travestiți, oameni răpuși de viață, îmbătrâniți înainte de vreme, nefericiții sorții; fotografia ei devine un mediu fictiv al unor realități stranii, bazate totuși pe o compunere a imaginii foarte simplă. Iei realitatea și o imortalizezi. Și ce dacă e dură sau urâtă? Fiecare dintre noi participă la gesturile personajelor Virginiei, ele nu fac nimic deosebit, nu își creează nicio altă realitate inumană sau inexistentă, iar realitatea lor este sau poate fi și realitatea noastră.

Virginia îmi spunea la un moment dat că ea vrea ca fotografiile ei să fie din popor și pentru popor, dar în sens sociologic. Ceea ce ea aduce în prim plan nu e de fapt poporul, ca un întreg al nefericirii, ci mai degrabă cea mai de jos parte a lui - acea magmă socială care duce la un soi de dihotomie între ceea ce vedem noi ca real și ceea ce, în fapt, e acesta. Nu e nimic urât aici, nici grav, nici măcar ceva ce ne-ar putea induce dorința de a ajuta acești oameni. Comicul spală păcatul, drama nu prea, zice Virginia. Înclin să-i dau dreptate, de asta nu cere nimeni ajutor în fotografiile ei, personajele par să fie luate așa cum sunt și imortalizate, fără nicio dorință, fără să ceară ceva.

Evident, fiecare personaj vine cu narativul său, povestea vieții sale, de cele mai multe ori, dură, morbidă, aproape ireală - viața lor pare ruptă într-un punct, iar acel moment este ceea ce vedem în aceste fotografii.

Virginia Lupu este fotograf și studentă în anul II la Istoria Artei, Facultatea de Istorie. Născută în Călărași, la un an după revoluție, Virginei îi place Sofia Vicoveanca, muzica electronică și petrecerile nereușite.

Text de Darius Sebastian.

[reformacommunity-blog]

Andreea Pătru în dialog cu Swel Noury: "Nu aparțin unui loc..."

Swel Noury. La început, numele nu-mi spunea nimic. După o oarecare cercetare, mi-am dat sema: l-am întâlnit undeva înainte. Nu în persoană, ci prin filmul său, „Heaven's Doors”, pe care îl văzusem în 2006, în selecția din cadrul Festivalului "Anonimul". Fiindcă la acea ediție adunasem numai amintiri plăcute, trebuia să îl cunosc. 

/ for English version please scroll down

După vernisajul expoziției "Common Nostalgia" și o prelegere susținută de el la Pavilion, am avut ocazia să îl cunosc mai bine și să îi prezint o frȃntură de București. Pentru că nicio seară încântătoare nu ar trebui să se termine abrupt, am ajuns să privim niște indivizi la karaoke, într-un pub oarecare, luȃnd în derȃdere personajele pe care le interpretau. Fiind și fotograf de profesie, întȃlnirea noastră a fost o conversație luată cadru cu cadru despre concepțiile sale filmice și influențele personale. 

Filmul pe care cineastul îl elaborează acum este povestea unui paricid. Am observat că Swel are o pasiune în a explora probleme de familie în scenariile lui, așa că l-am întrebat cum a fost pentru el să lucreze cu familia sa și am făcut aluzie la abordarea unei teme oedipiene. 

„Lucrul cu propria familie vine cu bune și rele; e bun pentru că este un mediu al încrederii pure, dar, în același timp, este atȃt de visceral pentru că te trezești alături de aceiași oameni cu care faci filmul, ceea ce face totul foarte intens. De asemenea, filmările aduc foarte multă tensiune, multe probleme, dar măcar știi că nu vei fi trădat. Cȃt despre Oedip, cel mai drag lucru pentru mine este să scriu despre familii, pentru că eu cred că familia este esența unei societăți, structura de bază, dacă vrei să analizezi o societate…chiar dacă eu îmi pun personajele în niște situații dificile, oamenii relaționează cu ele”. Mărturisește că merge la psihiatru de ceva timp, atȃt din motive personale, cȃt și în scop profesional. Pe lȃngă familie, crede că este foarte important să îți confrunți conștiința prin interpretarea viselor, un exercițiu foarte bun pentru un artist. 

Swel a călătorit prin multe țări, s-a născut în Maroc dintr-o mamă spaniolă (producător) și un tată marocan (regizor și el), s-a mutat la Barcelona, iar acum lucrează la Paris…așa că întrebarea mea evidentă a fost legată de cȃt de mult conteză rădăcinile sale. „Aș spune că filmele mele nu vin din același loc din care vin eu… ceea ce duce la problema identității, iar atunci cȃnd ești cineva ca mine sau ca fratele meu, este o situație foarte diferită față de alți regizori, spre exemplu, un tată marocan, o mamă spaniolă și o educație în școli franceze, face din legătura mea cu societatea ceva foarte diferit. Eu asta am încercat să explic, nu pot face acele filme despre social, deoarece cultura mea nu are nicio legătură cu asta, din această cauză cred că filmele mele sunt universale, pentru că nu cunosc atȃt de bine cultura arabă, nici pe ce spaniolă, cultura mea este, în mare parte, franceză, mintea mea, intelectul meu. Cred deci că rezultatul este mai mult universal, astfel încȃt sunt atras de diverse forme de artă, care pot fi japoneze, ruse, mexicane, de orice fel, dar nu cred că aparțin unui anumit loc”. De aceea, ca regizor, ar vrea să filmeze fiecare peliculă într-un loc diferit. 

Voiam să aflu unde începe procesul creativ așa că l-am întrebat despre modul în care lucrează. Unii regizori de film nici măcar nu cred în ideea de scenariu; spre exemplu, Wong Kar Wai se inspiră dintr-un loc, o atitudine, și schimbă totul sau lucrează la scenariu în timp ce filmează, alții, însă, pot fi foarte stricți… „Atunci cȃnd citești un scenariu este ca și cum ai avea o traducere a felului în care vrei să filmezi, dar ai, în același timp, și un dialog scris. Iar dialogul rămȃne în imagine. Eu nu pot concepe filmul ca fiind legat numai de imagine și nu este adevărat că un scenariu este un mod de a codifica și decodifica. Și există foarte multe feluri de limbaj. Petrec foarte mult timp lucrând cu dialogul. Îl citesc cu voce tare și-mi ascult ritmul vocii. Pentru mine este o suprapunere utilă. Din această cauză adaptarea unei cărți nu înseamnă doar păstrarea dialogului, ci și adăugarea unei ambianțe”. 

Swel a fost pentru prima dată expus într-o galerie, mai specific în contextul unui centru de artă contemporană. Tema curatorială „Common Nostalgia” a fost o asociere a viziunii sale despre nostalgie ca o tȃnjire a Paradisului Pierdut, iar „figura lui Christos este Paradisul pe care l-am pierdut, este salvarea noastră și toți avem nevoie să fim salvați, deci există o conexiune între nostalgia pe care n-am avut-o niciodată și figura lui Christos care reprezintă această nostalgie. Din această cauză „Idiotul”, salvatorul și, de asemenea, personajul X par atȃt de ireale. Dacă urmărești conversația dintre Ivan Karamazov și preotul, fratele său, novicele Aliosha, și conversația dintre Meursault și capelanul din „Străinul” lui Camus…există întotdeauna un moment în care ne simțim pierduți și avem nevoie de un salvator, oricȃt de ireal ar suna”.

Cunoscȃndu-i interesul pentru teme religioase, am fost curioasă dacă a crescut într-o familie religioasă sau societate seculară. „Religia este un alt mit al civilizației noastre chiar și acum, cȃnd religia are o mare putere într-un sens foarte restrictiv. Așa cum a fost spus (n.m. Malraux) „secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc”…vedem cum Islamul cucerește lumea și, cu cȃt încerci mai tare să oprești acest lucru, cu atȃt mai repede se va răspȃndi. Chiar și în viața personală am întȃlnit oameni care se apropiau mai mult de religie, am avut iubite care aparțineau altor religii, dar ce nu suport este dependența care vine odată cu ea. Pe de altă parte, am un mare respect față de oamenii religioși, însă, odată ce faci public acest lucru, devine o lipsă de respect. Nu îmi plac oamenii care își impun părerea, care se expun și care creează societăți religioase, urăsc ideea de religie de stat. Dar ceea ce îmi place la religia catolică, este partea estetică a ei, în special Patimile lui Christos, nu știu de ce, dar cred că e ceva ce rezonează cu mine, chiar și în muzică, recviemurile, și de aceea îmi place Dostoievski”. Eram sceptică în privința ideii unui salvator, însă Swel m-a asigurat că este un concept care îi place deoarece arată vulnerabilitatea umanității. „A avea pe cineva care să izbăvească toate păcatele omenirii înseamnă că umanitatea nu poate face acest lucru de una singură. Deci este mereu mai ușor să creezi o figură care să o facă. Pentru că nimeni nu face asta. Eu cred că păcatul este pretutindeni, iar el (n.m. Dostoievski) crede că femeia este păcătoasă. Niciodată nu am crezut în ideea din secolul 21 că oamenii sunt, de fapt, buni și corupți de societate. Eu cred că oamenii sunt în esență răi și că încearcă să se descurce cu această răutate dintre ei și din cauza asta am creat justiția, legea și toate acele lucruri care controlează violența. Aceasta este o altă temă bună și sunt toate legate, există o legătură între violență, familie și religie, este Sfȃnta Treime a societății. Uneori o privesc într-o manieră foarte romantică, este interesant să existe cineva care să facă asta pentru noi și ceea ce acest lucru exprimă, este că noi nu o putem face”. 

Scrierea scenariului este singurul proces pe care Swel nu îl împarte cu fratele său. Odată ce scenariul a fost scris, cei doi vorbesc ore în șir despre film, despre felul în care îl percep, vin cu idei, cu referințe vizuale, muzică, fragmente din videoclipuri, realizează un mood board, asemănător cu cele folosite în reclame, astfel încȃt echipei să îi fie mai ușor să înțeleagă puctul de vedere regizoral. „Orice decizie este luată înainte de filmarea propriu-zisă, ne certăm des, dar nu ne vei vedea niciodată avȃnd un conflict în public, în fața echipei, și mai avem altercații la montaj pentru că fratele meu nu este cel care scrie scenariul, deci are o atitudine mai degajată în timpul editării; a împărți un proces creativ cu cineva nu este un lucru natural, este ceva foarte complicat, ia timp pentru că avem de-a face cu orgolii”. Vizionȃnd „Heaven's Doors” și, mai ales, „The Man Who Sold The World”, am observat un tip de atmosferă specială, dată de un format cinematic, nenatural de wide. Ochiul uman nu este obișnuit cu o astfel de privire, este ceva artificial, astfel încȃt le-am admirat curajul de a explora așa ceva. Bineînțeles, efectul specific dat de camera ținută în mȃnă a fost și mai tulburător, dar, cumva, a fost o alegere bună. „În mod ideal filmăm pe 16mm, dar ar fi fost foarte greu să retușăm imaginea, iar noi lucrăm mult la imagini după ce filmăm. Nu vei obține niciodată negrul și albul dorit pe 35mm, dar atributul rapidității este o calitate bună, poți edita imediat”. 

În timp ce ne plimbam pe Calea Victoriei, nu puteam să nu mă întreb cum ar fi fost dacă „The Man Who Sold The World” ar fi avut loc într-un spațiu real, recognoscibil? „Dacă s-ar fi petrecut în Casablanca, cu nume arabe reale, ar fi fost respins din prima zi. Distopia pune probleme publicului, pentru că el nu face parte din acea lume, nu are referințe, dimpotrivă, trebuie să creezi replici și acest lucru este mai greu, ar fi fost mult mai ușor dacă am fi filmat având referințe marocane, trebuie să faci tot timpul compromisuri. De asta nu putem vorbi despre artă. Și de asta arta este oarecum pervertită”. Acest sentiment mi s-a părut familiar, iar lucrul în acest domeniu și lupta constantă cu lipsa de resurse din lumea artei m-au învățat ceva despre această dezbatere nesfȃrșită din filmul independent. E ceva misterios despre București, e un oraș pe care înveți să îl iubești; te intrigă, îi urăști căile fără scăpare, sictirul, însă ceva te ademenește în atmosfera lui ciudată și labirintică. Romȃnia a fost numită de Huffington Post „Prima Distopie”. Chiar mergȃnd pe stradă te întrebi cȃt de absurdă poate părea această societate văzută prin ochii unui străin. De la șoferii de taxi care se ceartă la individul care, în mod inexplicabil se ceartă cu un semn de circulație, pare că trăim într-o lume nebună de tot. M-am simțit rușinată, umilită de detaliile irelevante care conturează romanul absurd în care pare că trăim. Din fericire, Swel a recunoscut „Sunt foarte voyeur. Cȃnd se ivește o ceartă în stradă, îmi place să privesc”. Am rȃs, gȃndindu-mă că e cel mai romȃnesc gest cu putință… 

Fotografii de Swel Noury preluate de pe: https://www.facebook.com/SwelPhotography

Swel Noury este scriitor, regizor și fotograf. Trăiește în Barcelona și co-regizează alături de fratele său Imad. De la debutul lor regizoral cu “Poarta Raiului” (ales în Selecția Oficială de la Festivalul de Film de la Berlin în 2006), Swel și Imad sunt cunoscuți publicului larg ca fiind copiii teribili ai cinemaului marocan contemporan (Jim Jarmusch îi definește ca “derbedei vizuali”).“Omul care a vândut lumea” a fost de asemenea parte a Selecției Oficiale de la ediția din 2009 de la Berlinale. 

Andreea Pătru este manager cultural și specialist în relații publice. În prezent este coordonator la PAVILION - centrul pentru artă și cultură contemporană și director executiv la Bucharest Biennale. A absolvit Comunicare și Relații Publice la SNSPA și are un masterat în Producție Multimedia și audio-video la Universitatea București. 

---

Swel Noury. At first, his name didn't sound familiar. Only after some research, it shook me: I've met this person before. Not in person, but throughout his movie, "Heaven's Doors" which I've seen in 2006, in the "Anonimul" Festival selection. Since happy memories happened back then, I had to meet him. After the opening of "Common Nostalgia" and a lecture he held at PAVILION, I got to know him better and showed him a glimpse of Bucharest. Since no enchanted evening should stop abruptly, we ended watching some guys performing karaoke in some random pub, making fun of the characters they were playing. Also a photographer, our encounter was a frame by frame conversation about his filmic views and personal influences. 

The film Swel is developing now is a story about parricide. I've noticed that Swel has an interest in exploring family issues through his scripts, so I've asked him how working with his family is and dropped a hint if he wants somehow to capture an oedipal theme. 

"Working with family has its ups and downs, it's good because it's an environment of pure trust, but also it's so visceral because you wake up with the same people you shoot the movie with, which makes it very very intense. Also the shooting brings a lot of tension, of problems, but at least you know you won't be fucked. Now for my next movie we are working with a French producer and in a way it's amazing because of the respect, the distance. And about Oedip, my dearest thing is to write about families, because I think it's the essence of society, the basic structure if you wanna analyse society… even if I put my characters in tough situations people relate to them…" He told me he has seen a shrink for some time, both because of personal and professional reasons. Besides family, he thinks, it is important to face your conscience by interpreting dreams and it it is a very good exercise for an artist. 

Swel has travelled to many countries, he was born in Morocco from a Spanish mother (a film producer) and a Moroccan father (film director as well), moved to Barcelona and now works in Paris…so my obvious question was about how much do his roots matter. "I would say that my films don't come from the place I come from… it leads to the question of identity and when you're someone like me, or my brother, it's very different from other filmmakers for example, Moroccan father, Spanish mother and educated in French schools, which makes my link to society very differently. So that's what I've tried to explain, I can't make that kind of movies about social because my culture is nothing like that, that's why I think my movies are universal, because I don't know so much the Arab culture, I don't know that much the Spanish culture, my culture it's very very French, my mind, the way I think intellectually, so I think the result it's more universal so I am attracted to different forms of art which can be Japanese, Russian, Mexican, whatever, but I think I don't belong to a place." That's why as a filmmaker he would like to shoot a movie in another place every time. 

I wanted to know where does the creative process begin so I asked him about the way he works. Some film directors don't even believe in a script; for instance Wong Kar Wai is inspired by a place, a pose and changes everything or works on his script meanwhile shooting, others are very strict…  "If you read a script you have a translation of how you wanna shoot it, but also you have written the dialogue. And dialogue stays in the image. I can't conceive cinema as something only about image and it is not true that a script is a way to codify and uncodify. And there are very different languages. I spend a lot of time on my dialogue. I read it loud and listen to the rhythm of my voice. For me it's a good mix between them. And that's why adapting the book is not only keeping the dialogue, it's also adding the atmosphere." 

Swel was for the first time exhibited in a gallery, to be more specific in the context of a centre for contemporary art. The curatorial theme "COMMON NOSTALGIA" came as a link to his views on nostalgia as the longing for the Paradise Lost and "the figure of the Christ is the Paradise we lost, it's our salvation and we all need to be saved, so there's a link between the nostalgia we've never had, and the figure of the Christ who represents it. And that's why "The Idiot", the redeemer and also the character X seem so unreal. If you look at the conversation between Ivan Karamazov and the priest, his brother, the novice Aliosha, and the conversation between Meursault and the chaplain in "The Stranger" by Camus… it is always a moment when we feel lost and feel the urge of a redeemer, as unreal as it might seem" 

Knowing his roots and interest in religious themes, I was curious if he'd grown up in a secular family or a religious one. "Religion is also a myth of our civilisation and even now when religion is taking a lot of power in a very restrictive way.  As it was said, (n.m. Malraux) "the 21st century will be religious or not"….we see how Islam is taking over the world and the more you try to stop it, the more it's gonna spread. Even in my personal life i've met people getting closer to religion, I had girlfriends that belonged to other religions, but what I can't stand is the addiction that comes with it. On the other hand, I totally respect religious people, but once you make it public it's a lack of respect. I don't like people imposing, showing off and creating a religious society, when religion becomes a state one, I hate it. But, what I do like, about the Catholic religion, the aesthetic part of it, especially the Passion of the Christ, I don't know why, but I think it's something that goes back to me, and even in music, the requiems, and that's why I like Dostoyevsky." I was skeptical about the idea of the redeemer, but Swel assured me it's a concept he likes because it shows the vulnerability of the human. "Having someone to take all the sins for the humanity means that humanity can't do it by itself. So it's always easier to create a figure that does it. Nobody does that. I think sin is everywhere and he thinks the woman is a sinner. I've never believed in this idea of the 21st century that men are actually good and corrupted by society. I do believe that men are bad and trying to deal with this evilness between us and that's why we created justice, law and all those things trying to control violence. That's also a good theme and they are all linked, there is a link between violence, family and religion, it's the Holy Trinity of society. I sometimes see it in a very romantic way, it's interesting to have someone to do it for us and what it expresses is that we can't do it."

Writing the script is the only process Swel doesn't share with his brother. Once the script written, they talk hours and hours about the movie, how they see it, they bring ideas, visual references, music, excerpts from videoclips, create a mood board, like in commercials to be easier for the team to understand their point of view. "Every decision is taken before the shooting, we argue a lot, but you will never see us argue in public, in front of the crew,  and we argue a bit in the editing room because my brother hasn't written the script so he has a cooler position in the editing, sharing a creative process is not a natural thing, it's very complicated, it takes time, because we are dealing with egos." Viewing "Heaven's Doors" and especially "The Man Who Sold The World", I noticed a very special feeling, given by the format so cinematic, almost unnaturally wide. The human eye is not accustomed with that kind of gaze, it is artificial, so I admired their courage to explore something like that. Of course, the effect was even more disturbing by the signature hand-hold camera, but somehow it was a good choice. "Ideally we would shoot in 16mm but it would have been so hard to retouch the image, and we work a lot on our image afterwards. You will never get the blacks and the whites in 35mm, but immediacy is a good quality, you can edit immediately." 

Strolling on Calea Victoriei Street, I couldn't help but wonder; what if "The Man who sold the World" would have taken place in a real recognisable location? "If it would have taken place in Casablanca with real Arab names it would have been rejected day 1. Dystopia creates a problem with the audience, because they are not into it, they don't have references, on the contrary, you have to create replicas and it is harder, it would have been much easy if we would have filmed the movie with Moroccan references, it's about compromising all the time. That's why we can't talk about art. And that's why art is somehow perverted". This feeling sounds familiar, working in the field and the constant struggle for resources in the art world taught me something about this endless debate in the independent film area. There is something mysterious about Bucharest, which is a town you grow on loving; it intrigues you, you hate its inextricable ways, its grumpiness, but something draws you into its weird labyrinthian feelings. Romania was called by Huffington Post "The First Dystopia". Even walking down the street you can get a sense of how absurd society must look through the eyes of a foreigner. From the taxi drivers fighting to the guy who inexplicably had a quarrel with a traffic sign, we seem to be living in a mad, mad world. I felt embarrassed, humiliated by the crazy irrelevant details which outlined an absurd novel we seem to live in. Gladly, Swel confessed "I am very voyeur. When there's a fight in the streets I like to watch." I laughed thinking that is the most Romanian thing to do…  

Photo of Swel Noury in Pavilion by Bianca Soare

Photos by Swel Noury from:

https://www.facebook.com/SwelPhotography

Swel Noury is a writer, director and photographer. Based in Barcelona, he co-directs his movies with his brother Imad. Since their directorial debut HEAVEN’S DOORS (shown in the Official selection of the Berlinale in 2006), Swel & Imad are widely regarded to be the enfants terribles of contemporary Moroccan cinema (Jim Jarmush define them as “visual troublemakers”).“THE MAN WHO SOLD THE WORLD” was also part of the Official Selection of the Berlinale 2009.

Andreea Pătru is a cultural manager and public relations specialist. Presently she is the coordinator of PAVILION - center for contemporary art and culture and executive director of Bucharest Biennale. She studied communication and public relations at SNSPA and she holds a MA degree in multimedia and audio-visual production from the University of Bucharest.

[reformacommunity-blog]

REFORMA | MIXNIGHT

Film, comics, discuții, petrecere

Vineri 15 noiembrie 2013, 20.00 @Carol 53 București

FB event

20.00 Ferma animalelor (subtitrat)

"Animal Farm" este un film de animație britanic, produs în 1954 de Halas and Batchelor, bazat pe romanul omonim, alegoric și distopic, scris de George Orwell, și publicat în 1945. Orwell spunea că reflectă evenimentele care au condus la Revoluția Rusă din 1917 și apoi la era Stalin și creearea Uniunii Sovietice. Filmul a fost finanțat de C.I.A. Halas & Batchelor erau producătorii filmelor de propagandă pentru Guvernul Britanic. Durata: 81 min. Proiecție cu scop educațional.

Proiecția va fi urmată de discuții libere pe tema propagandei, a mecanismului politic și politica esteticii.

21.30 Lansarea revistei de comics "GREAT SNAKE"

Great Snake este o revistă lunară de bandă desenată care doreşte să invadeze spaţiul european. Vrem să creăm un colectiv dedicat formării unui stil consistent Românesc, însoţit de o platformă de recrutări şi workshopuri. Great Snake va aduce pe piaţă o revistă, dar scopul nostru este să creăm o umbrelă pentru banda desenata alternativă care doreşte să lase în urmă fanzina şi să devină un roman grafic sau un single issue de succes. Revista este fondată de Andrei Cotruț/Krank. http://greatsnake.geeknet.ro

22.00 Disco Shit Party cu DJ Susu & Bonjour Bonsoir

DJ Susu, pe numele său real Suerte Afortunado, este unul dintre cei mai cunoscuți DJ cubanezi. Havanez de origine și axat pe disco el a dărâmat cluburile de dans din Cuba, dar și din SUA sau Europa. Îndrăgostit ireversibil de La Bionda sau Ssion, ne promite o seară disco de mare angajament și o reprezentare a free musical style.

Bonjour Bonsoir s-a născut pe 6 ianuarie 1990 în Bucuresti. Începuturile sale au fost influențate de street art/graffiti aflându-se într-o continuă evoluție. Sound-ul său este static și repetitiv, influentat de Kraftwerk, TC Studio și alții. În seturile sale folosește diverse sample-uri din filme/povești vechi românești. http://soundcloud.com/bonjour Intrarea liberă.

Un eveniment organizat de Sorin Florea & Andrei Cotruţ.

REFORMA este un mijloc de comunicare al unei comunități distincte. Reforma este transformare pentru a obține progres. Reforma permanentă este progres continuu.

Citiți mai mult pe:

www.re-forma.ro www.facebook.com/REFORMAcommunity www.instagram.com/reformacommunity www.twitter.com/REFORMAco

Un eveniment susținut de:

Carol 53 casacarol53.wordpress.com

Recomandat de:

Pavilion www.pavilioncenter.ro

Bucharest Biennale www.bucharestbiennale.org

[reformacommunity-blog]

Paul Radu vizitat de Ioana Moldoveanu

L-am cunoscut pe Paul Radu la o bere, în Control. Bronzat și relaxat, arăta mai mult a wind surfer, decât a jurnalist de investigații cu 15 ani de experiență și premii jurnalistice întinse pe o pagină. Ultimul, primit în 2011, este The Daniel Pearl Award for Outstanding International Investigative Reporting, unic printre jurnaliști, pentru că a fost creat ca să onoreze anchetele transfrontaliere.

Paul este directorul executiv al unui ONG care unește centre de investigație din estul Europei și până în Asia Centrală. The Organized Crime and Corruption Reporting Project (OCCRP) nu produce doar anchete, ci formează reporteri de investigație și le oferă instrumente de lucru, cum ar fi baze de date. Pentru a face rost de bani scriu proiecte și câștigă finanțări europene sau americane, printre care The United States Agency for International Development sau The Open Society Foundations. Membru OCCRP din partea României este centrul Rise Project, fondat tot de Paul acum doi ani și bazat foarte mult și pe voluntariat. Jurnaliștii Rise nu iartă nimic ce ține de corupție la nivel înalt și crimă organizată, de la trafic de persoane și interlopi, la politicieni și fețe bisericești. De-asta pe siteul lor scriu că sunt „un index al vremurilor noastre”.

În contextul în care presa de la noi este mai toată cumpărată de diverse personaje dubioase și cu dosare pe rol, mi-am dat întâlnire cu Paul pe skype, ca să înțeleg mai bine cine și cum reformează presa la noi, cu bătaie internațională.

Paul, ai fost șef al departamentului de investigații la EVZ (Evenimentul Zilei, n.r.), iar la un moment dat, în 2003, ai plecat. De ce?

Se întâmplau lucruri dubioase, erau anchete care nu apăreau în paginile ziarului și vedeam reclamă în locul lor.

Cum s-a schimbat starea presei de atunci?

Acum situația presei mainstream este mult mai grea din punct de vedere al informării publicului. Anii '90 au fost o perioadă romantică, în care toată lumea făcea jurnalism de investigație, dar la o calitate proastă. La începutul anilor 2000 s-a profesionalizat puțin, dar tocmai atunci au apărut și problemele mari. Jurnaliștii de investigație nu mai erau doar niște unelte în mâna unor surse, nu se mai mulțumeau doar cu a primi un dosărel de la Poliție. Începuseră să sape. Ieșeau la iveală afaceri complicate, fără ca politicienii sau oamenii parte din crima organizată să aibă vreun control. Atunci multe persoane care deja aveau dosare pentru corupție au început să cumpere presă și au ajuns patroni de media.

De-asta ai înființat după EVZ “Centrul Român de Jurnalism pentru Investigații”?

Da, da, da. Împreună cu niște colegi, sperând să facem jurnalism cinstit.

Așa ai ajuns să faci și jurnalism transfrontalier?

Nu. Înainte de EVZ am studiat și am lucrat în SUA, în Marea Britanie, în Olanda, în Austria și în Slovacia. În Slovacia locuiam într-un apartament cu un slovac, un ungur și un lituanian. Ne împrietenisem, ei studiau tot media și ne-am dat seama că avem nevoie de un centru de jurnalism de investigații. Ne-am gândit la ceva grandios, paneuropean, care să acopere cele mai tari subiecte. Dar, fiecare a plecat pe drumul lui. Eu am început să lucrez pentru International Consortium of Investigative Journalists și pentru Institute for War and Peace Reporting. Atunci am coordonat primele investigații transfrontaliere din Europa de Est. Dar au venit dintr-o necesitate. De fiecare dată când mă apropiam de un subiect important din țară, care implica politicieni și corupție, mă loveam fie de firme din afară folosite pentru a deschide conturi bancare sau pentru a fi interpuse în afaceri, fie de legături cu oameni de afaceri și politicieni străini.

Înțeleg că de-atunci ești mai mereu pe drumuri.

Tot timpul. De curând am fost în Panama și în Columbia. OCCRP are programe în America Latină, în Africa, în Asia și în Estul Europei. M-am obișnuit cu jet lag-ul și dorm oriunde, oricând, pernă sau scaun, chiar și jumătate de oră. De multe ori e greu, dar obișnuința face să fie mai ușor.

Te sperii vreodată?

Nu. Avem măsurile noastre de securitate fizică și online, avem asigurare pentru calomnie. Materialele sunt văzute de avocați înainte de publicare, iar dacă suntem dați în judecată oriunde în lume, firma de asigurări plătește avocatul. Cel care o pățește de obicei, din păcate, este jurnalistul lup singuratic, care ține o informație pentru el și nu colaborează. Cei despre care scrie știu că, dacă scapă de el, scapă de problemă. Dar noi lucrăm în rețea, foarte important când documentezi informații despre un grup de crimă organizată din Azerbaijan, spre exemplu. Cel care vorbește cu oamenii de-acolo este corespondentul local: „Uite care e acțiunea: eu lucrez în rețeaua asta și această informație nu o dețin doar eu, ci și alții, în alte țări.” Iar oamenii realizează că nu au de ce să-i facă rău corespondentului, pentru că problema lor nu va dispărea - materialul va apărea oricum.

Trebuie să gândești ca cel despre care scrii.

Și să fii util, nu doar să spui o poveste. Investigația e ca un puzzle. Criminalitatea e ca o marfă: se vinde, se cumpără, se importă. Organizațiile folosesc același model de fraudă, cum ar fi jocurile piramidale. Dacă te uiți la asta în ultimii 20 de ani în România, vezi că aceleași scheme au fost puse în aplicare și în alte țări, de aceleași grupări. Când le verifici mișcările și arăți ce vor să facă dinainte, înseamnă că acționezi precrime, preventiv, și ai un rol mai mare decât a spune o poveste interesantă. Faci un bine.

Dă-mi un exemplu.

Așteptam un coleg pe Otopeni, când a ieșit aproape fugind: „Nu o să-ți vină să crezi ce am văzut în avionul cu care am venit de la Chișinău.” La clasa business călătoreau Gabriel Bivolaru, primul parlamentar român condamnat la pușcărie și alți doi acuzați de corupție. Ne-am dat seama că vor să facă în Moldova un joc de bingo pe TV, pe care-l mai inițiaseră în România de câteva ori și se terminase cu pagube. Am analizat firmele comerciale pe care le aveau peste Prut și am observat că se asociaseră cu soția șefului Serviciului Secret. Am publicat asta și oamenii ăia n-au mai făcut afaceri acolo. Asta îi doare cel mai tare. Nu încălzește pe nimeni că cineva intră la pușcărie atât timp cât îi rămân milioanele de dolari.

Cum a apărut OCCRP?

L-am înființat acum cinci ani, cu un coleg american care locuiește la Sarajevo, tot dintr-o necesitate. Investigam importul și exportul de energie electrică în zona Balcanilor: aia din România era vândută în Serbia și invers, la un preț mai mare. În spatele tranzacțiilor erau aceiași oameni de afaceri, din mai multe țări. Așa am realizat că aveam nevoie de ceva care să ne ajute să facem jurnalism transfrontalier susținut. Erau deja câteva centre de jurnalism de investigație în zona Balcanilor și am înființat o organizație care să le unească și să ajute și la înființarea altora noi.

Sunteți ca o umbrelă protectoare.

Ajutăm cu securitate și cu finanțări - o investigație poate costa de la 50 de euro la câteva mii de euro. Dar suntem și o punte de informație. Investigative Dashbord e un serviciu de due diligence unde se găsesc date despre companii din toată lumea și firme offshore netransparente. Conectăm organizațiile din estul Europei cu altele de același tip, cum ar fi organizația jurnaliștilor de investigație arabi, africani sau brazilieni.

Aveți 16 membri până acum, dintre care unii sunt în Bosnia și Herțegovina, Serbia, Rusia, Armenia, Letonia și Kosovo. A fost greu să conectați centrele astea de jurnalism între ele?

Nu. Creștem organic, în funcție de investigațiile la care lucrăm și lucrăm cam la 10-15 în același timp. Când avem nevoie de o informație din Ucraina, cooptăm în OCCRP pe cineva de-acolo, iar dacă face treabă bună, îl facem și membru. Oamenii văd valoarea rețelei și vin și ei cu cereri pentru anchetele lor.

Cum se făcea jurnalism transfrontalier, până să existe web-ul care să vă faciliteze toate conexiunile astea?

Nu prea se făcea, doar la nivelul organizațiilor mari de presă, dar într-un alt mod. O publicație ca New York Times care are resurse, avea corespondenți în diverse țări sau parașuta pe cineva în Africa. Dar era superficial, că omul parașutat într-un alt mediu nu are cum să intre în contact cu sursele de-acolo și să înțeleagă diverse probleme, ca cele culturale. Noi lucrăm cu localnici, ceea ce face jurnalismul transfrotalier din prezent mai profund.

Rezolvați probleme acolo unde autoritățile nu pot interveni.

Am ținut cursuri unor jurnaliști din Lituania, despre cum să obțină date despre companii din Cipru. Au publicat un material și au fost contactați de poliție: „Cum ați obținut datele astea, că noi ne chinuim cu cereri de un an.” În urma training-ului, jurnalistul le-a arătat că informațiile se obțin cu zece euro, în două minute. Nu există poliție la nivel global. Dar crima organizată și politicienii corupți așa acționează. Comunicarea e greoaie între parchete și forțe polițienești din țări diferite, chiar dacă există Interpol. Un procuror din țară se lovește de bariera limbii, a banilor și a cunoștințelor. Jurnaliștii de investigație suplinesc asta. Noi colaborăm transfrontalier fără probleme. Facem schimb de informație ușor cu reporteri din alte țări și obținem documente unii pentru alții fără să facem cereri oficiale care să fie uitate pe un birou prăfuit.

În contextul în care toată presa e cumpărată de oligarhi, sunt ONG-urile astea singura șansă să faci investigații corect?

Cam da. Oligarhii au interesele lor, pe care le afirmă în ziare și foarte rar vedem jurnalism de calitate acolo. Sunt oameni foarte buni și în media mainstream, care fac treabă excelentă ce alunecă din când în când în paginile publicațiilor conduse de oameni cercetați de corupție. Dar ceva susținut se face doar la nivelul ONG-urilor. La noi apar alte probleme, de finanțare. La Rise sunt oameni care lucrează pe voluntariat. Existăm de doi ani și ies lucruri excelente.

Faceți jurnalism de date. Ce e asta?

În anii '80 era jurnalistul cu sursele lui și foarte puțini lucrau cu microfilme. Acum toată lumea face asta, dar microfilmele însemnă foarte mulți giga. Există mișcări de open data, de e-goverment, se pune foarte multă informație online, la nivel global. E din ce în ce mai mult acces și din ce în ce mai greu să procesezi. Îți trebuie argumente și know how ca să filtrezi informația, să identifici utilul și să conectezi toate piesele de puzzle.

Plus să le redai într-o formă accesibilă cititorului.

Asta este iar foarte important. Ca jurnalist de investigații ai de-a face cu nume de persoane, de companii și cu cifre care sunt plictisitoare. Trebuie să folosești informația altfel. Faci o narațiune bună, iar pe lângă ea adaugi infografii, documente, actualizări de baze de date. Unii citesc doar titlul, alții doar textul, unii se uită și la infografii. O categorie și mai mică vor vrea să recreeze procesul anchetei. Dacă spunem că datele despre o anumită firmă sunt obținute de la Registrul Comerțului din Cipru, postăm un video tutorial care explică cum se poate obține informația aia, ca omul să nu se întrebe: „Sunt ăștia de la SRI?”

Știu că și Rise a fost partener în dezvoltarea unei platforme de vizualizare de date, care să ajute jurnaliști să conecteze piesele de puzzle.

Da, Visual Investigative Scenarios ajută să redai vizual date despre rețele de companii, pe care să le exporți ca un iframe în site. Dar soft-ul are o funcție mai importantă. Dacă jurnaliști dintr-o țară investighează o rețea de zece firme, iar alții din alt stat o alta de 20, iar una dintre ele este comună, printr-un merge (îmbinare, n.r.) al celor două infografii vor descoperi că lucrează la aceeași rețea, numai că vedeau părți diferite.

Spaima infractorilor. Ce alte tehnici de investigație mai folosiți?

Pescuim baze de date. Luăm o țară la întâmplare și numele membrilor parlamentului și le trecem printr-o grămadă de baze de date, ca să vedem dacă au companii, firme în afara țării, dacă dețin diverse proprietăți imobiliare sau fac lucruri pe care nu ar trebui să le facă.

Colaborați și cu oameni care vă extind domeniul de muncă, precum activiști și hackeri. De ce?

Până la urmă suntem limitați, de multe ori superficiali, deși învățăm din orice. Dacă vrem să scriem de gazele de șist, citim despre, dar nu vom fi la nivelul de cunoștințe al unui inginer. De asta e important să funcționăm ca punți informaționale între diverse categorii profesionale, între locuri unde se găsește informația și între baze de date. Până la urmă, asta ar trebui să fie jurnalistul acum, când oricine poate fi jurnalist. Hackerii te ajută să ajungi la informație legal. Investigam familia președintelui Azerbaijan, știam că au interese în Panama. Dar registrul oficial al firmelor permitea să cauți în el doar după numele companiei. Noi începem mai mereu investigația de la un nume de om. Pentru că serviciul e public și gratuit, prietenii noștri hackeri au copiat baza de date și au recreat-o cu alte posibilități de căutare.

Care au fost anchetele voastre cu cele mai puternice efecte?

Investigația The Proxy Platform făcută de OCCRP a dezvăluit prin documente bancare o platformă din sute de firme, majoritatea offshore, multe în Noua Zeelandă, prin care se spălau miliarde de dolari. Guvernul din Noua Zeelandă a închis 1600 dintre ele. Ultima anchetă OCCRP în colaborare cu Rise a dezvăluit cum compania Ericsson a pus la cale o schemă foarte complicată a agenților lor, definiți ca persoane care pot ajuta afacerile firmei. Acum gigantul suedez este investigat de arbitrul american al pieţei de capital, Securities and Exchange Commission. Am descoperit misterul din spatele cărnii de cal, în cooperare cu The Guardian și am arătat cum apropiați ai președintelui sirian Bashar Al Assad au interese de afaceri în România. Le-am identificat firmele, iar după un timp, în țară, dar mai mult în Austria, au fost înghețate niște conturi și s-au confiscat proprietăți.

Materialele voastre le poate prelua oricine gratuit. Cine nu o face?

În general, cei despre care scriem și controlează o parte din media. Și inamicii lor, cealaltă jumătate din media. Depinde de cine scrii, dar cum noi scriem despre toți, anchetele apar peste tot, în funcție de interesul pe care-l are media. Uneori se umblă pe texte, alteori nu se citează sursa și spun că ei au descoperit. Dacă informația este denaturată, intervenim, dar nu avem mereu succes.

Care e situația presei în celalte țări parte din OCCRP?

În unele este groaznică. În Azerbaijan, unde am lucrat destul de mult și am arătat interesele familiei conducătoare, jurnaliștii noștri sunt ținte constante. Pe Khadija Ismayilova o știu de foarte mulți ani și este un reporter extraordinar. Ei i-a fost instalată o cameră ascunsă în dormitor, a fost înregistrată făcând dragoste cu prietenul ei pe o perioadă mai lungă de timp, iar filmul a apărut pe net. Acum mama ei este amenințată în presa partidului de guvernământ. Au apărut articole în care oamenii sunt îndemnați să o ucidă, pentru că ar fi agent al Armeniei și tot felul de porcării oribile. Dar în majoritatea țărilor situația este ca în România. Media mainstream este destul de mult controlată de oameni cu alte interese decât informarea publicului, oligarhi cu interese de afaceri și politicieni corupți.

Tu te duci la vot?

Uneori.

Urmăriți rubrica "Rise against the machine" de pe VICE.

Ioana Modoveanu este jurnalist cu zece ani de experiență în presa centrală, iar de trei ani este redactorul-șef VICE România. Este co-fondator al labelului de muzică electronică Local Records.

Fotografii de Sorin Florea.

Articol apărut prima dată în ediția print al gazetei Reforma #3.

[reformacommunity-blog]

Sorin Florea: Obiecte, probabil, inutil de cumpărat

Tablou cu moară aplicată pe asfințit pictat. Do it at home: pui apă în moară, așezi cu grijă bila pe apă și bagi tabloul în priză. Led-urile se aprind, apa învolburată ridică mica bilă de plastic iluminată de led-ul de culoare schimbătoare. Te așezi în scaun, îți aprinzi țigara de la bricheta cu pointer laser care imită un glonț și ești atent să nu apeși butonul de la care te electrocutezi, a cărui existență te identifică drept șmecher, după spusele vânzătorului. Acum poți să tragi din țigară și să incerci să înțelegi motivul existenței tabloului. Nu e doar kitsch, adică nu e doar urât și prost făcut, e inutil. Pare un exercițiu de inventivitate eșuat.

Ceasul-calendar enorm cu un cuc electronic și fundal de cascadă iluminată, plasat deasupra inimioarelor, delfinilor sau cupidonului care pendulează, cu fundal sonor și care folosește momentelor de meditație, după cum e convinsă vanzătoarea, îți spune că e timpul să-ți pui inelul. Unul cu multe led-uri și sase moduri de iluminare, un fel de stop de bicicletă la purtător. Am întrebat care ar putea fi utilitatea lui. Doamna mi-a aruncat o privire peste ochelari și mi-a comunicat prețul. Poate ar putea fi purtat la o petrecere sau noaptea pentru a fi reperat cu ușurință. Te ridici, te îmbraci și te accesorizezi cu el, îl pui pe modul trei, cel mai agresiv dintre ele. Te mai uiți încă o dată la icoana/lumină de noapte/bibelou cântător, decizi între bricheta care imită patru gloanțe lipite și cea cu trei zaruri și te duci să pui apă în vaza-lampă pitită în spatele unei sticle ornată agresiv pe margine și cu un fluture pe trandafirul din mijloc. Vază pe care o bagi în priză și care luminează lichidul în care pui florile, probabil artificiale și ele. Înainte să ieși din bucătărie apeși pe butonul delfinului care-ți ridică din apă o scobitoare proaspătă, o ridici, pierzi un pic vremea admirând-o luminată de inel, o bagi între dinți și ieși din cameră. Gata, ți-a mai rămas să-ți alegi un breloc. Fie cu logo-ul unei firme mari duplicat la nesfârșit și lipit pe același logo, dar care are o funcție de lanternă și brichetă sau de desfăcător de sticle, pointer și electrocutare a prietenilor, fie de carabină cu furculiță și oricare dintre opțiunile primei variante și esti gata de plecare.

Am continuat să mă intreb de ce au funcții inutile. Și-am reușit să identific două răspunsuri: de șmecherie să vadă fraierii că ești special sau de meditație că îți dă de gândit la infinit.

De șmecherie sunt brichetele care electrocutează utilizatorul neavizat sau chiar pe tine ca proprietar dacă uiți care buton e cel în cauză sau în care sunt zaruri, mărgele cu pietre sau pin-up girls semidezbrăcate, că așa sunt băieții. În lumea din spatele blocului, folosirea obiectelor cu femei semidezbrăcate te identifică, în rândul celorlalți utilizatori avizați, ca fiind bun la pat. Sau vorba unuia aflat lângă mine în fața tarabei: "adică…e ca aia, bat și f...t ca mașina de cusut". Inteligent personaj. Deci astea sunt inutile doar pentru mine. Există o microsocietate care devine din ce în ce mai macro în care adăugirile astea au rol simbolic. Încă sunt complet în ceață despre brichetele în formă de pistol și care cântă atunci când le aprinzi, dar pe care le poți pune repede înapoi în toc și speri să nu te oprească poliția la vederea lor. La fel de nedumerit sunt în privința isușilor pictați și lipiți pe spatele unei sticle-bibelou, iluminată de dedesubt cu leduri și care cântă muzică corală la twitter.

De meditație sunt delfinii argintii rotativi, inimile, bilele și cupidonii. Tot din categoria asta pare a fi și calendarul enorm cu cascadă retroiluminată, vaza de băgat în priză și inelul hipnotizant cu luminițe. Una dintre vânzătoare îmi explică că și Isusul este de meditație, nu că te-ar liniști sau ar ridica întrebări, dar așa…face bine. Dacă făcea și minuni luam două bucăți.

Mă simt special și mai calm. Problema este că sunt mai confuz.

Articol apărut pentru prima dată în ediția print al gazetei Reforma #3.

Sorin Florea a început ca fotograf, a lucrat în advertising, fashion și, în paralel, a început sa facă design. După un parcurs în presa românească a ajuns în Belgia. De curând s-a întors în țară și generează proiecte independente. Lucrează și pentru D’Arts Studio și NoEyePatch.

[reformacommunity-blog]

Eugen Rădescu: How Innocent Is That?

Capitolul III: Grotescul Inocenței

În privinţa moralei...

Sîntem tentaţi să ridiculizăm viaţa zilnică mai degrabă prin accesul la acţiuni groteşti decît la cele ce ţin de un comportament standard – socialmente şi moralmente acceptat de toată lumea. Regulile sînt absurde, convenţiile la fel. Sînt fără conţinut. Nu te poţi încrede în ele. Inocenţa testează validitatea standardelor şi convenţiilor sociale. Cum mă pot raporta la cei din jurul meu cînd sînt nevoit să convieţuiesc cu cei pe care nu-i cunosc? Vai!

Rousseau afirma că omul s-ar naşte pur, blînd şi inocent în sînul naturii, dar societatea este cea care-l converteşte. Ea este marea corupătoare, pervetindu-l spre rău. Însă această teorie bucolică şi elegantă a fost dată repede la o parte de umaniştii care nu au găsit nicăieri omul singur şi pur. Aşadar, ce nu vedem nu există. Lupta împotriva puterii, indiferent că forţa publică a fost preluată de un singur om sau de o mulţime, şi-a găsit forma cea mai bună în preceptele moralei, pentru că, în faţa dezgustului şi a torturii, ea, morala, a răspuns mereu cu egalitate şi dreptate.

Valorile în Ruanda: „Acţiunea umană e determinată pe de o parte de valorile culturale, iar pe de altă parte de mijloacele omologate social pentru a le atinge. Înţeleg prin valori culturale ţelurile finale sau intermediare care sînt considerate drept scopuri adecvate ale activităţilor umane într-o societate dată.

Într-o societate stratificată, cum e cea din Ruanda, e posibil ca fiecare palier să aibă setul propriu de valori, cu toate că unele valori care îşi au originea într-un grup pot să se extindă şi la altele. Să începem cu batutsi. Cînd un batutsi este întrebat ce îşi doresc în cel mai înalt grad oamenii din grupul său, răspunsul vine imediat: copii şi vite. Întrebarea următoare, De ce?, evidenţiază faptul că acestea nu sînt valori ultime, urmărite de dragul lor, ci valori intermediare, mijloace pentru a atinge alte scopuri, mai abstracte. Acestea din urmă ar putea fi puterea (amaboko) şi reputaţia (ugukomera). Puterea e înţeleasă aici în conexiune cu persoanele (putere asupra cuiva) mai degrabă decît cu lucrurile (puterea de a face ceva). Puterea e abilitatea pe care o are o persoană, relaţionată cu o alta, de a o obliga pe cea din urmă să facă sau să nu facă ceva (sub ameninţarea suferinţei cu o privaţiune severă). În Ruanda a fi puternic înseamnă a fi apt de a pretinde de la alţii un tribut în muncă sau în natură ori de a sprijini pretenţiile cuiva de a obţine avantaje de la rege. În al doilea caz presiunea poate rămîne nedefinită şi indirectă: de exemplu, o ameninţare de a refuza sprijinul ce-i poate fi necesar mai tîrziu persoanei căreia i se cere acum să satisfacă o cerere. Noi dorim să avem vite – ne spun subiecţii – deoarece, dînd una sau două unui bahutu, el devine clientul nostru (mugaragu) şi atunci el trebuie să facă, în bună măsură, ceea ce îi cerem să facă. Vrem, de asemenea, să avem vite pentru a ne face vasal un alt batutsi, căruia îi lipsesc. Serviciile aşteptate de la un vasal nu sînt manuale, ci de influenţă, căci vasalul va spori influenţa stăpînului prin intermediul propriilor relaţii familiale şi va fi util, prin iscusinţa sa diplomatică, în conducerea intrigilor stăpînului. În sfîrşit, noi dorim să devenim vasali ai marilor şefi sau chiar ai regelui – spun aceşti oameni – pentru că astfel sîntem sub protecţia cuiva foarte important, obţinem vite mai multe, ceea ce ne permite să avem mai mulţi clienţi.

Un batutsi doreşte totodată în mod deosebit să fie privit ca avînd un ubugado. Asta înseamnă calitatea de a fi om. Ea include încredere în respectarea promisiunilor, generozitate faţă de prieteni, dărnicie faţă de săraci, curaj moral în acceptarea responsabilităţilor. Într-o societate în care relaţiile de inferioritate şi superioritate sînt predominant personale, în sensul că autoritatea e rareori abstractă (o lege, un principiu) şi de cele mai multe ori e identificată cu o persoană (şef, rege, stăpîn), accentul e pus pe fidelitatea în relaţiile personale.

O altă calitate de care batutsi sînt extrem de mîndri este itonde. Ea ar putea fi tradusă prin stăpînire de sine. A-ţi pierde firea, a manifesta emoţii violente prin strigăte este, efectiv, o ruşine. Furia, în speţă, nu trebuie să se manifeste violent....

Aceste valori erau urmărite cu încăpăţînare de ruandezi, dar, ca în orice altă societate, mijloacele pentru atingerea lor erau prohibite în anumite împrejurări. Furtul este rareori acceptat din punct de vedere cultural ca practică obişnuită în vederea îmbogăţirii. Valorile definite social trebuie atinse cu mijloace socialmente acceptate... Unele reguli de acţiune, oricare ar fi originea lor şi întemeierea lor filosofică, sînt parte a moştenirii culturale în orice societate, [...] iar teama de a fi consideraţi de ceilalţi drept lipsiţi de loialitate sau demnitate, groaza de a fi dispreţuiţi de familie îi împiedică pe mulţi să încalce regulile.

Să încercăm acum să arătăm cum e conceput în cultura ruandeză răul moral. Imana – zeul – nu este paznicul ordinii morale. Uneori el este privit ca autorul acesteia, în sensul că ar fi putut decide, de exemplu, că oamenii nu trebuie să fure, dar este clar că atunci cînd un om fură vitele altuia, Imana nu este ofensat personal de acest lucru. Ceilalţi agenţi ai lumii supranaturale au o şi mai slabă legătură cu valorile etice. Nu există nici pedeapsă după moarte.

Astfel, etica ruandeză nu este structurată pe o bază religioasă, cum ar fi credinţa în Dumnezeu [...] şi atunci ne întrebăm: sînt oare concepţiile lor etice integrate? La suprafaţă ele constau, ca orice cod moral, într-o multiplicitate de prohibiţii, ordine şi sfaturi. Au ajuns ei oare la o sinteză a acestor elemente separate, prin reducerea acestei multiplicităţi la unul sau cîteva principii? Sau pot ei da o definiţie a ceea ce este bun şi rău?

Două principii domină cîmpul relaţiilor umane în Ruanda: inegalitatea oamenilor şi autoritatea nelimitată.

Pentru ruandezi toţi oamenii au o natură comună (ei sînt, în ultimă instanţă, descendenţi din acelaşi strămoş), dar există diferenţe fundamentale între caste (batutsi sînt inteligenţi, apţi să comande, rafinaţi, curajoşi şi cruzi, iar batwa sînt gurmanzi, loiali faţă de stăpînii lor batutsi, leneşi, curajoşi la vînătoare, nestăpîniţi)... Această temă a inegalităţii e absorbită şi de organizarea politică indigenă. Conform concepţiilor occidentale, orice autoritate este definită nu numai în raport cu oamenii care i se subordonează, ci şi cu problemele care-i cad în competenţă. Un om care îi dă ordine altuia, deoarece se află pe niveluri ierarhice diferite, poate fi considerat egalul său în alte situaţii. În Ruanda aproape că nu există sferă a vieţii în care un inferior să fie scutit de amestecul superiorului său. Deoarece batutsi sînt consideraţi esenţialmente superiori faţă de bahutu, nu există nici un domeniu în care ei se pot simţi egali. Această atitudine a fost transferată în orice situaţie ierarhică.” (J. J. Maquet)

În Occident cum e? Din copilărie, cînd îmbrăcăm haina inocenţei – urmînd ca undeva pe la mijlocul vieţii să o dăm încet-încet jos –, am fost perfect de acord cu ideea că morala este un element esenţial al... progresului uman. Aşadar, fiecare individ în parte trebuie să contribuie individual la acest progres. Linia progresului uman/moral este trădată prin prisma solidarităţii umane, adică prin acea abilitate de a vedea tot mai multe diferenţe tradiţionale ca fiind neimportante atunci cînd sînt comparate cu apropierile în ceea ce priveşte capacitatea de a te gîndi la oameni extrem de diferiţi faţă de noi înşine ca fiind incluşi în domeniul lui „noi”. Toate trebuiesc făcute însă cu bun-simţ, termen atît de drag moraliştilor de pretutindeni, concept fierbinte în Occident, dar destul de rece şi pustiit, parşiv şi „ne-elegant” în Orient (Europa de Est încearcă acum să-i cuprindă nemărginirea). Occidentul vede bunul-simţ ca pe un mod de adaptare socială şi un tip de comportament prin care morala şi-a exprimat mereu forţa şi vitalitatea; însă acelaşi bun-simţ este în partea estică a Europei un fel de morală a simpatiei, a milei, a compasiunii, a altruismului şi a devotamentului, cumulate cumva cu o morală eudemonistă – plăcerea sau utilitatea ca reper ultim, ca scop în sine, scop egoist, propice „omului vulgar”: „Acel om vulgar provine din aceste ţări absurde, ieşite din implozia blocului comunist, iar comunismul, se ştie, nu a dezvoltat în om sentimentalismul, ci, dimpotrivă, la ex-comunişti predomină mai degrabă brutalitatea. Nu vă încredeţi în ideologiile solidarităţii.” (Michel Houellebecq)

De altfel, prin simplul fapt că un individ aparţine unei mulţimi, el coboară pe scara civilizaţiei. Izolat, el poate fi un tip cultivat, în mulţime însă este un instinctual, un barbar. Dispariţia personalităţii conştiente, preponderenţa personalităţii inconştiente, orientarea într-un acelaşi sens, prin sugestie şi contagiune, a sentimentelor şi ideilor, tendinţa de a transforma de îndată în acte ideile sugerate – iată care sînt caracteristicile principale ale individului mulţimii.

Cînd v-aţi dat seama că sînteţi hererosexual?

„O cam ducem din frenezie în frenezie, spre victoria finală: boala şi moartea”. (Vasile Morar) În Occident nu există artă erotică. Nu învăţăm să facem dragoste, nu învăţăm să oferim plăcere, nu învăţăm să producem plăcere celorlalţi, nu învăţăm să maximizăm plăcerea prin plăcerea celorlalţi. În schimb, avem în Occident o ştiinţă sexuală – scientia sexualis –, despre sexualitatea oamenilor, nu despre plăcerea lor, ceva care nu va viza cum să maximizăm plăcerea, ci va căuta adevărul a ceea ce este un individ sexual: adevăr al sexului, nu intensitate a plăcerii.

În ce scop (ne) perpetuăm? În scopul plăcerii personale (hedonismul pre-creştin) sau din dorinţa de a perpetua specia (post-creştinism)?

Deseori a reuşit să mă uimească violenţa cu care preoţimea – şi în special cea ortodoxă – priveşte subiectul sexualităţii. Căsătoria, spre exemplu, este pentru ei nu o formă ceva mai „relaxată” a sexualităţii dure, vegetative, animalice, ci o unire a bărbatului cu femeia, mijlocită prin şi de puterea divină. „Biblia aruncă asupra acestei probleme, sexualitatea, o lumină ciudată. Citind începutul Facerii, sîntem alertaţi de o contradicţie flagrantă ce desfigurează acest venerabil text”, spune Michel Tournier.

Se spune că Dumnezeu a făcut omul după chipul şi asemănarea Sa, „parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut”. Dumnezeu «i-a binecuvîntat şi le-a spus: “Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pămîntul şi supuneţi-l...”» Ceea ce uimeşte este acest pasaj neaşteptat, în care se trece de la singular la plural şi care e de-a dreptul de neînţeles, cu atît mai mult cu cît zămislirea femeii din coasta lui Adam nu intervine decît mult mai tîrziu, în capitolul al doilea al Facerii. Totul devine mai clar dacă se păstrează singularul în fraza pe care o citează scriitorul: «Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul şi asemănarea Sa, adică bărbat şi femeie în acelaşi timp. El îi spune: “Creşti, înmulţeşte-te, umple pămîntul şi supune-l”... Mai tîrziu Dumnezeu constată că singurătatea pe care o implică hermafroditismul nu e bună”», continuă Tournier. „Îl cufundă pe Adam în somn şi îi ia nu o coastă, ci o parte, pîntecele, adică organele sexuale feminine, din care face o fiinţă independentă. Dacă acesta este adevărul, atunci trebuie judecată cu asprime pretenţia căsătoriei, care este aceea de a încerca să împreuneze din nou cît mai strîns şi cît mai indisolubil ceea ce a fost despărţit. Nu uniţi ceea ce Dumnezeu a despărţit!” (Michel Tournier)

Să folosim un subterfugiu: Banchetul lui Platon, acolo unde Aristofan vorbeşte despre androginism:

„La început omul era o fiinţă suficientă sieşi din punct de vedere sexual, un androgin cu toate atributele femininului şi masculinului. Acest strămoş al omului avea patru mîini, patru picioare şi două feţe, avea o formă sferică, precum şi organele genitale ale ambelor sexe. Deci nu era de mirare că această ciudăţenie de androgin era îndrăgostit de sine. Şi totuşi invidioşii zei consideră că această fiinţă trebuie pedepsită pentru hybrisul său. Astfel că omul primordial este tăiat cu un ferăstrău în două jumătăţi, care de acum înainte se vor numi bărbat şi femeie; şi fiecare dintre ei va fi blestemat să alerge, cu sufletul însîngerat, în căutarea jumătăţii sale, de care a fost despărţit, pentru a înţelege că partea nu este întregul, iar omul nu este zeu. De atunci ambele jumătăţi caută un sprijin din partea lui Eros, care are puterea să reunească ceea ce şi-a aparţinut cîndva şi să-l ofere din nou pe om sieşi.” (Peter Sloterdijk)

Raporturile religiozităţii cu sexualitatea sînt extraordinar de intime, indiferent dacă aceste raporturi sînt conştiente sau inconştiente, parţial directe sau indirecte. În acest sens putem aminti reprezentările şi simbolurile magice şi animiste, în care există astfel de relaţii.

Dacă privim în istorie, vedem că în fiecare epocă a existat cel puţin un om, o personalitate care a reprezentat simbolul sexual în strînsă legătură cu religia, indiferent care este aceea. Îl putem aminti aici pe marele Hercule ce străbătea pămîntul urmat fiind de nimfa Omfala, cea mai frumoasă femeie, care cădea pradă dorinţelor sexuale ale marelui erou. Pe atunci pudoarea era ignorată, castitatea n-avea nici o importanţă. În paradisurile primitive gemetele femeilor şi urletele masculilor nu trezeau atenţia nici unui „apărător al moralei publice”, care este un produs al epocii moderne. Plangona, Philena sau Myrrina erau curtezanele „intelectuale” ale lui Sofocle, Socrate şi Demostene.

Mai tîrziu, în era creştină, Magdalena apare ca simbol al sexualităţii convertit în religie. După tradiţia catolică, ea era o păcătoasă cu numele de Maria, care a trăit în lux şi plăceri în Magdala. Aceeaşi tradiţie crede că ea a fost „posedată” de şapte demoni, o aluzie evidentă la cele şapte păcate principale. Ea este tipul păcătoasei pentru care nu există nici o nădejde de schimbare. Totuşi schimbarea a venit cînd pe pămînt apare Mesia, iar Magdalena, fermecată de puritatea sufletească a acestuia, păşeşte pe calea religioasă.

Pe treapta religiozităţii etice se dezvoltă acum, în locul diferitelor forme ale motivelor magice, două relaţii tipice ale opoziţiei faţă de sexualitate: fie abstinenţa sexuală, privită ca mijloc central al căutării mistice a mîntuirii prin izolarea contemplativă de lume, fie atitudinea ascetică, conform căreia veghea ascetică raţională, stăpînirea de sine, este periclitată de caracterul iraţional al acestui unic act (sexual), care, cel puţin în forma sa ultimă, nu poate dobîndi o formă raţională.

Secolul al XVII-lea – aici s-ar găsi începutul unei epoci de reprimare, specifică societăţilor numite burgheze şi de care, pare-se, nu ne-am eliberat încă. A-i spune sexului pe nume devine acum ceva păgubos şi anevoios. Pastorala catolică şi-a asumat drept datorie de căpătîi grija de a opri să treacă tot ce ar avea vreo legatură cu sexul (interzicerea unor cuvinte, decenţa expresiilor).

S-ar putea trasa o linie ce ar duce de la pastorala secolului al XVII-lea direct la ceea ce a devenit proiecţia ei în literatură, cu deosebire în literatura „scandaloasă”. Marchizul de Sade spunea: „Se cuvine a da în istorisirile voastre” (spovedaniile celor ce mergeau la preoţi) „amănunte cît mai numeroase şi cît mai desluşite; nu vom putea aprecia în ce măsură patima ce o istorisiţi se referă la moravurile şi la firea omenească decît în măsura în care nu puneţi sub obroc nici una din împrejurări.”

Societatea secolului XX, modernă şi „clericizată”, a încercat să reducă sexualitatea la cuplu – la cuplul heterosexual şi, pe cît posibil, legitim. Şi atunci se iveşte întrebarea: familia secolului XX este într-adevăr o celulă monogamă şi conjugală? Poate că da, într-o oarecare măsură, dar ea este în acelaşi timp şi o reţea de plăceri. Este o societate a perversiunii scînteietoare, şi nu pentru a-i face în ciudă puritanismului medieval ori ca un fel de contrareacţie la ipocrizia sa. Ea e perversă realmente şi în mod direct. Alcătuirea omului, fiziologia sa, „logica minţii” şi „logica inimii” îl fac să caute nestingherit, profund, frenetic epuizarea tuturor plăcerilor, dorinţelor şi tentaţiilor „lumeşti”. Însă aşa cum există unii care doresc atingerea ideaticului tuturor plăcerilor, există şi alţii care caută, aproape hipnotic, atingerea ascezei, a purităţii spirituale, şi caută să refuze corpul şi nimicnicia dorinţelor lui.

Text extras din volumul Eugen Rădescu, HOW INNOCENT IS THAT?, publicat de Revolver Publishing, Berlin, 2009 (capitolul III, Grotescul inocenței). Ediția tipărită fiind epuizată, volumul integral poate fi citit în format electronic pe www.pavilioncenter.ro/publicatii Ortografia textului respectă originalul din 2009.

Text apărut și în ediția print al gazetei Reforma #3.

Eugen Rădescu este politolog (specializat în relativism moral și etică politică), manager cultural, curator și teoretician. A scris pentru diferite reviste și ziare naționale și internaționale. A fost, printre altele, curatorul Bucharest Biennale 1, cu tema “Identity Factories”, al expozițiilor ”How Innocent Is That?”, “presently i have nothing to show and i'm showing it!” și “Common Nostalgia” la Pavilion București. A publicat cartea "How innocent is that?" la Revolver Book, Berlin. Este co-editorul PAVILION - journal for politics and culture, co-directorul Bucharest Biennale (împreună cu Răzvan Ion) și președinte al board-ului organizațional al PAVILION și BUCHAREST BIENNALE. Este membru al boardului de selecție al apexart, New York, pentru programele apexart “Franchise” și “Unsolicited Proposal Program”. A ținut numeroase prelegeri și conferințe la diverse instutuții, printre care apex, New York; Badisher Kunstverein, Karlshrue; Casa Encedida, Madrid; Universitatea de Arte, Cluj. În prezent lucrează la editarea volumului "Relativism moral - două perspective". Este profesor asociat la Universitatea din București și Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj. Locuiește și lucrează în București.

[reformacommunity-blog]

Mihnea Mihalache-Fiastru: Zero

Am scris colecția de povești ”Zero” începând din martie 2012. Nu am gândit-o de la început ca pe o serie, am făcut-o pentru că eram obișnuit să scriu și pentru că scrisul e un mediu cu care și în care am crescut. În februarie 2013 m-am oprit, am considerat că era suficient pentru ceea ce ar fi putut însemna o primă colecție. În luna iulie am scris povestea EXTRA pe care am inclus-o ca un preview pentru viitorul proiect.

Poveștile și momentele sunt construcții spontane, expandate, restrânse și aliterare. Scriitura este doar mediu către compoziții ale imaginarului formate din detalii, experiențe istorice, formulări și structuri literare clasice recondiționate contextual. Narațiunea se face la persoana a 3-a, de un raconteur subiectiv, care nu-și asumă imaginarul și conține pasaje cu detalii dintr-o perspectivă anxioasă. Cele 14 povestiri sunt interfețe ale unor structuri situaționale, asemănătoare unor cadre de joc infantile imaginare, în care copilul operează cu imaginația în funcție de elementele fizice din jurul lui, iar jucăriile se schimbă de fiecare dată. La ilustrarea colecției de momente și povești ”Zero” au colaborat cei mai buni 19 din noul val românesc de artă mixed media: Alexandra Maftei “Roiniță”, Tristan, Andronis, Radu Dima, Maria Guță, Ana Kun, Egungun, Nim, Roxana Benea, Carmen Nistor, Pren, 0937, Daniela Vârlan, Kadna, Amalia Dulhan, Miruna Sorescu, Mono, Mihai Neom și Ioana Șopov și poate fi citită pe www.fiastru.com (Mihnea Mihalache-Fiastru)