#șah | Explore Tumblr Posts and Blogs

meet-roots · 2 years

Text

De nada

Nimicul cred că-i cel mai puternic “lucru” dacă poate fi numit ...ceva. Tocmai de-aia e puternic. Scapă pană și definiției. Nimicul e (sic!) omniprezent, e lipsa oricărui lucru sau manifestări. Ba mai mult: înaintea Universului a fost nimicul. Oriunde ai afirma ca începe nimicul, e adevărat. Că altceva nu știu. Știu că toată viața mea e un haos. Știu că sunt “cam” iresponsabil. Nu prea m-am protejat și am riscat mai mereu – doar pentru senzația aia de mijloc dintre viață și moarte. De-aia mai totul în mine si-n afara mea seamănă cu o halucinație și nu are continuitate. Cum stăteam pe creangă, cu cartea-n mână (mai mult de ochii verișoarelor care se aciuaseră pe o altă creangă a bătrânului dud) doar în echilibru fără a mă tine de ceva, o aud pe mătușă-mea strigând de jos:

- George, maică, sa nu cazi d-acolo că mă taie tac-tu...

- Nu cad, tușică...

Uneori râdeam si-o zi-ntreagă de tușica - avea o mustață vizibilă și neagră, iar un var de-al meu îi zicea “mătușă-miu” Și în timp ce spuneam asta îmi trecea prin fata ochilor visul din ultima noapte, în care stăteam, tot așa, pe-o creangă și la un moment dat cădeam...si cădeam si când sa ating pământul s-a deschis o ușă. Vedeam pe holul școlii, în al cărui capăt era o fereastră si-i punea pe toți în contre-jour, un grup de colegi, doi cu două – 14 anișori. Ele cu priviri furișe, ei cu ochii încinși si iscoditori, ele timide dar fără sa dea înapoi, ei îndrăzneți... Nu înțelegeam, nu știam ce se întâmplă. Nasul meu nu le simțea hormonii ce jucau o hora îndrăcită. Târziu, după doi sau trei ani am aflat că ei explorau încă de-atunci...poate de-aia am rămas la 13 ani, de-aia toata lumea îmi reproșa diferența dintre atitudine și minte. Nu-mi pare rău, dimpotrivă, zâmbesc amintindu-mi ca m-am jucat mai mult ca ei. Îmi pare rău ca n-am știut să îndrăznesc ca ei. Să îndrăznesc mai mult. Așa cum am îndrăznit sa intru în parcul asta imens, cu ochelarii încă pe nas , chiar dacă nu-mi foloseau . Am îndrăznit pentru că văzusem oameni jucând șah – mi-ar fi plăcut să fiu printre ei. Sa fiu unul de-al lor, liga deștepților. Îmi era lesne să mă laud ca-s “linuxist” în club dar ei erau îndeajuns de bătrâni sa nu știe ce-i ăla Linux. Și toți îmi aminteau de personajele din Pi. Jucau șah încruntați, sperând ca într-unul din gambituri sa găsească formula vieții. As fi fost o curiozitate – tânăr între bătrâni. Cu sacou beige, cu cămașa albă fără cravată, cu blue jeans si pantofi de piele eram în același timp nepotrivit cu parcul și cu bătrânii dar potrivit cu paharul de whisky ce tocmai îl lăsam pe masă. Usturimea din gat abia era estompată de aroma fină și fumul de țigară. În jurul meu toată lumea era beată și dansa in semi-întuneric. Sâni albi si stropi de transpirație, bubuiala din boxe și mâna întinsă către mijlocelul ei subțire. Un “nu” din ochi speriați urmat de-un “da” din pubisul împins brutal în mine.

O alta zi. Un dans macabru al electronilor de pe ultimul strat. Si unul vesel, irlandez, al neuronilor prinși pe picior greșit...

Și voința acerbă cu care-as vrea sa contemplu spațiul dintre ei. Fie dintre electroni ...fie dintre neuroni. Ca atunci când mă uit în stereograme și le dibui sensul si zâmbesc tamp – oricum nu știe nimeni, oricum n-am rezolvat ceva. Poate ca exista o expresie matematică să reflecte liniștea. Totul egal cu zero absolut.

Strivindu-si țigara in scrumiera scânteile îi luminează fugar ridurile în timp ce-mi povestește o secventa din Secondhand Lions:

- Si zice: „Ba, io-s Hub McCann” - zice. „Am luptat in doua razboaie mondiale si in nenumarate altele mai mici. Am dus la lupta mii de oameni cu de toate , de la sabii si cai la artilerie si tancuri. Am văzut izvoarele Nilului și triburi de indigeni pe care niciun om alb nu le-a văzut până acum. Am câștigat și am pierdut o duzină de averi, am ucis mulți bărbați și am iubit o singură femeie cu o pasiune pe care un purice ca tine nu ar putea niciodată să înțeleagă.” Ei bine, toata tirada bătrânului mi-a definit filosofia vieții mele.

- Am o grămadă de d-astea...

- N-ai...daca n-ai doar una de-asta care sa te urmărească o viață, n-ai.

- De ce-as fi atât de înrădăcinat într-o singura iubire?

- Pentru ca e trăsnetul ala de-ti pica in creștet...

- Și n-am dreptul la mai multe?

- Nu știu...dacă n-am supraviețuit la mai multe, nu știu... poate ca tu ești un pic mai puternic

E ceata, afara, si-n lumina vâscoasă a străzii vad fantomele atâtor “trăsnete în creștet” ... Iadul exista sub forma părerilor de rău ale acestor fantome, sub forma suferințelor pe care ni le-am provocat crezând prostește în eternitate.

- Mă gândesc că mai multe astfel de experiențe fără nici un efect asupra ta ar trebui sa aibă o explicație: ori ești prost ori ești inert.

- Poate-oi fi prost...știu și eu? Multe chestii din viața mea n-au avut efect, nu m-au făcut sa învăț ceva. Dar înclin sa cred ca-s un altfel de bărbat. Noi bărbații avem ceva din loialitatea prostească a câinilor. Ceva din noi face sa putem fi cu ușurință manipulați. Vedem o pereche de sâni si credem ca aia ne vor hrăni o viață. Clacam când suntem înșelați de parcă lumea se sfârșește în exact acel moment. NU. Se sfârșește O lume – nu toata si nu toate. Înșelăm fără regrete – ori “n-am fost eu ăla” ori “a fost o joacă, nimic serios” ...

- Și simți de fiecare data ca iubirea aia ajunge-n străfundurile ființei tale?

- Eh...uneori doar in “funduri”

- Ești scârbos

- Știu

- Tu n-ai iubit complet o femeie.

- Ba da...si iubesc mereu. Iubesc adânc si intens si pe loc. Si e bine fie daca-i vorba de aceeași femeie sau alta.

Si-așa se mișcă iarba asta-n valuri verzi-gălbui... Clopot îndepărtat suna a înmormântare in timp ce un taur călărește o vaca. As fi vrut sa vad ochii vacii – exista expresia aia “ochi de vaca blândă” – sa vad daca extazul procreării exista si in alte ființe. Aerul e uscat si țărâna îmi ajunge pana la glezne. Am mâncat o lubeniță dulce, si mai dulce c-a fost furata din bostanul de la marginea pădurii. La capătul drumului prăfos e moș Niță, bărbierit proaspăt in fiecare zi, a fost plutonier la MAI si iubitul a peste 90% din babele din sat.

- Sa trăiești nea Niță!

- Bai...curata-ti dracu’ pantalonii aia ca se vede de unde vii..

- De unde vin, nea Niță? Fusei in pădure după ceva ciuperci...

- Ciuperci pe dracu’ ..o văzui pe Viorica ca venea zâmbind, acu’ 10 minute si tu ești verde in genunchi...

- Dau o țuică, nea Niță..

- Pai sa dai ca altfeli ii zic mă-sii.

- Pai și nu-i zici? Îți dau țuică pentru că mi-ești drag, nu că mă spui...

- Sa nu furi țuica mă-tii mare ca știi ca-mi pare rău de ea...

- Știu nea Niță...și-ți pare rău des de ea?

- Mama ta de bagabont...

Doare. Doare rău. Fericirea doare. Doare și c-o ai doare și c-o pierzi. Dacă nu-ți poți imagina c-o pierzi, nu doare. Și știu ca viitorul nu e scris dar trecutul moare lent. Uneori prea lent.

Mă hotărâsem sa răspund oricărei întrebări cu versuri din melodii – aveam mintea plina de ele. Banca în care stăteam cu Nina, o miniona roșcată lipsită de sâni dar cu un par imens pe picioare ce-i trăda lupta hormonala cu propria-i morala, acoperea totul de la piepturile noastre in jos. Era frumoasă chiar și cu sânii mici – mult mai târziu am aflat despre mine ca , de fapt, îmi plăceau sânii mici. Băgasem fițuica sub dresul ei – aveam nevoie de un nouă în teza că am vrut să-i scot ochii profesoarei cu un pix. Știam chimie – dar nu de nouă...si mai ales nu chimie organica. Cu dreapta scriam, cu stânga îmi plimbam mana pe piciorul ei plin si tare, in sus si in jos, sa vad ce scria pe fituica. Pana dresul s-a comportat ca un fitil. Secrețiile bietei fete excitate au fost transportate, molecula cu molecula, de la chilot pana la fițuica...fițuica s-a udat. N-am rămas corijent, am muncit mult, iar la balul de încheiere mi-a zis “prostule”.

- I’m goinig slightly mad, i-am fredonat la ureche si un tremur scurt a traversat-o.

Si ce mi-a zis Nina?

- And you could have it all/My empire of dirt...

Am dat-o-n bară...rău de tot. Acum chiar ca mi-e frica. Frica de-aia din stomac. Ca atunci când ești pe cale de a pierde pana și propria identitate. Si nici aia nu m-ar deranja atât de rău.

- Tu trebuie sa știi mai bine – ai fost părăsit de tot atâtea ori de cate ori ai cucerit...eu am pierdut totul dintr-o data.

- N-ai pierdut, ai vrut sa pierzi. E ca atunci când în cronicile tale sportive scrii despre echipa ta favorita – trebuie sa ai una, nu? – cu părtinire. Echipa a pierdut ca are antrenor prost și fotbaliști și mai proști – dar tu ai fi vrut sa castige istoria echipei, trecutul ei. Așa si cu lamentările tale despre-o iubire unica. Dac-as crede într-o iubire unică as avea toate ingredientele cu care-as putea explica divinitatea.

- N-ai putea s-o explici...

- Nici n-as avea cui...sau, mă rog, aia cărora as putea încerca așa ceva sunt ori duși de multa vreme ori nu-i știu eu.

Dau cu pieptul de pământ, rămân fără respirație si din gat mi se aude un șuierat când încerc sa iau aer, fruntea se izbește imediat de pământul uscat si lipsit de iarba si înțeleg: gravitația e iubire...si tare m-a strâns la pieptul ei. Ochii percep imagini încețoșate, mâinile se împing fără vlaga in pământ, pământ ce seamănă-n comportament cu puntea unei corăbii zguduite de-un ciclon in Pacific. A doua, a treia si chiar a patra încercare de a respira sunt fără succes. Coșul pieptului doare, panica pune stăpânire pe mine, mor! O mana ferma mă apuca de ceafa, o mana, cum spunea Anca, soția celui ce tocmai mă tăvălea, cat inima lui Stalin. Doare un picior primit in vintre. Cu o seara înainte îmi zisese “vino, la 22:30 sa fii la mine, mă iei din fata porții”...si-am condus 3 ore, pe autostrada credeam ca se aprind cauciucurile după care pana-n satul ala uitat de lume am făcut off road. Dar am luat-o si-am mers in crâng...si încă un pumn in falca...deja un vapor arunca-n orizont un curcubeu fad. Asta e momentul când grija ca nu-mi trăiesc viața cum vor alții a dispărut, când întrebările insinuante ale tuturor au dispărut …mă revăd slab, slăbit vulnerabil si sănătos…curat , chiar daca încă sub măști.

- Sa știi ca înțeleg: diversitatea nu o poți învinge, si nici n-ar trebui sa te pui cu ea – câtă vreme e antidotul împotriva plictiselii si motorul progresului.

- Si-atunci de ce diversitatea ce mi-a plăcut mie, ție îți repugna?

- Pentru ca in căutarea ta se vede singurătatea.

- Nu sunt singur. Sunt un solitar. E o diferență.

- E pe dracu’

- E! E o mare diferență. Ca solitar pot iubi global. Pot iubi o alta ființă in timp ce mă iubesc si pe mine.

- De ce te-ai iubi pe tine? E un Dumnezeu creat pentru așa ceva. Daca nu te iubesc ceilalți, îți rămâne iubirea lui Dumnezeu. Iubirea ta pentru tine e inutila si grețoasă.

- Omule...te-ai uitat la tine, cel ce nu te iubești? Chip pământiu de la țigări, fata brăzdată de la alcool si frustrări? Piele nemângâiata, ochi obosiți de urâțenii. Ce vezi pe terenul de fotbal? Vezi tandrețe? Vezi îmbrățișări ce ignora egoul reușitei unui gol?

- Vad efort pentru a obține ceva de la viată. Vad munca. Vad chestii care au si ele valoare.

Sa nu mori înaintea mea. Sa nu îndrăznești. Sunt las si nu vreau sa mă confrunt cu o lume fără tine. Pierd orice simt al orientării. Credeam ca-s solitar. Credeam ca nu-mi trebuie o imagine de dincolo de o fereastra fluturându-si mana când plec sau vin.

- Tu, ca jurnalist, ar trebui sa fii precum un detectiv. Îmi spui tot ce-mi spui ca un popa ce rezolva orice necunoscută cu un crede si nu cerceta.

- Mi s-a luat de-atâta cercetat si sa nu am nici un rezultat. Mai știi șahiștii?

Oh, da , șahiștii. Bătrânii printre care n-am ajuns sa fiu văzut ca fiind parte a grupului lor. Unul dintre ei cu mustața alba si dinții roși pana la jumătate mă simpatiza. Avea o cămașă albastra in carouri si fuma Plugar.

- Sunt țigări făcute de Alina ba netotule, Alina Plugaru – îmi zicea când ridica privirea din tabla de șah.

De jur –împrejurul meselor de șah erau trandafiri, niște trandafiri cu aroma grea si petale groase. Mama se trezea foarte de dimineață si culegea petale nu c-ar fi fost pe roua ci ca sa nu o înjure vecinii – dup-aia făcea dulceață..

O dulceață de trandafiri perfecta, aromata si învelită într-o clătita făcută in mult unt. Pe lângă clătita, vânzătoarea îmi întinse prin deschizătura ghișeului si un pahar lunguieț de plastic cu un vin spumos. Nu știu de ce a făcut asta, mi-a făcut cu ochiul si-am plecat. Ceilalți nu au primit așa ceva si din invidie erau sarcastici. De ce n-am zis ceva? Era bulgăroaică, era in Balcik, nici limba gimnastica nu mă prea ajuta acolo... Ce era sa-i zic? “Multumescutătă pentru clatitătă, hai sa ne vedemtătă desearatătă la hoteltătă?”

- Știu șahiștii. Si aia cat sunt de bătrâni n-au renunțat. Caută îndârjit chiar daca s-au jucat toate partidele de șah posibile. Si tot tu ești ala care zice zilnic ca se teme de omul unei singure cârti. Sa “citești” o singura iubire nu-i același lucru?

- Este. Dar este si munca de detectiv. Sondezi un sigur dar vast suflet. Te scufunzi in el, te lovești de el, te rănești cu el. Tu crezi ca spre interiorul tău vei reuși sa mergi daca apuci pe mai multe cai? Da, toate duc in același loc dar trebuie sa prinzi o singura cale si sa te tarasti pe ea daca e nevoie pana ajungi la capăt. Pe una! Nu pe mai multe...

Vinul mi se scurgea in gat, vâscos si mă umplea cu aroma lui. Ii căutam ochii dincolo de pahar si si-i ferea cu timiditate controlata. Mai devreme, la masa cu părinții ei, mă pipăia cu laba piciorului. Ne învârtisem unul in jurul celuilalt cinci ani de zile – ani regretați cu nod in gat in următoarele 45 de minute. De amândoi. A fost si prima si ultima noapte de dragoste – m-a urat si mă urăște si-n ziua de azi pentru asta.

- Tu de fapt te fandosești. Ești ca o curva d-aia bătrâna, care încearcă sa se muleze pe preceptele morale ale vremurilor ei: ea nu o suge, ea nu își bate joc de ea, ea nu i-ar face soțului ei așa ceva.... Analizează un pic ce simți. De iubit , iubești, global, intens, cum vrei tu, cate vrei tu. Dar de urat? Cum urăști? Ce te doare când urăști? Ce pățește obiectul urii tale?

Eram consternat. Nu știam ce sa zic. El arata ca o gaura neagra încercând sa scoată totul din mine si sa mă absoarbă in el ca sa știe, sa poată domina discuția, sa aibă dreptate.

- Pai când urăsc...mai toate motivele pentru care urăsc se topesc in fricile sociale sau fizice.

- Asta zic: pe timpul comuniștilor, ii urai pe comuniști?

- Nu-s sigur daca-i uram...eram mai mult copil, ma durea-n basca de plecat din tara sau de libertate. Intr-un fel eram liber. Când am urat prima oara comunismul a fost când căutam de lucru si nu mă puteam mișca de pile. Dar nu știam exact ce urăsc: sistemul creat sau oamenii care nu mai dispăreau din locurile alea...

- Atunci oamenii pe care i-ai urat...cum i-ai urat?

- S-o luam cronologic: l-am urat pe tata, conform complexului aferent...Dar l-am urat respectându-l. L-am bătut – asta cred ca a secat toata ura, ulterior...N-am urat prieteni, n-am avut dușmani...Mi-am urat nevestele (si rad nervos). Cred ca la divorțuri am avut cele mai intense momente de ura.

- Așa! Așa! Retrăiește-le, adu-ti aminte: cum urai?

- Stai liniștit ca nu mă poți stimula așa..

- Mai bea o gura!

- Nici așa, sunt îndărătnic , nu fac ce mi se spune – trebuie sa mă muncesc eu, sa smulg din mine așa ceva. Nu ca n-as vrea dar le țin in mine de parc-as fi Harpagon cu banii lui

- Pai ce dracului valoare au?

- N-au...dar așa le țin eu... si nu îmi e rușine sa recunosc ca îmi e si frica sa le las libere... Știu ca atunci când era primul divorț in derulare mă bucuram de sprijinul judecătorului. Omul s-a uitat la fosta mea nevasta ca un adevărat cunoscător, ca un vânzător de sclavi la marfa...Nici n-a trebuit sa facă vreun gest complice, am știut instinctiv ca are ceva asemănător acasă... Dar discuțiile mele cu prima nevasta ajungeau la o intensitate de nesuportat. Oricât as fi vrut sa argumentez eu, eram proprietatea ei , ii făcusem copil si basta, trebuia sa suport orice din acest motiv. Știu ca mi se urca sângele-n ochi si-as fi omorât-o in bătăi daca nu m-as fi dus eu la pușcărie si ea-n mormânt. Cred ca in primii ani, când am cunoscut-o si când ne-am iubit au fost si ceva momente frumoase in viața noastră – mă crezi c-am uitat tot si mi-au rămas doar cele urate?

- Normal...au rămas cele mai intense.

- Cat despre ce ar putea păți obiectul urii mele....am căpătat o abilitate atat de puternica in a îngropa cat mai adânc ura sub un zâmbet superior, s-o diluez in toate acele temeri inoculate de educație, sa mă simt superior celui pe care-l urăsc: uite, eu sunt bun, tu ești rău...

- O sa mori de-un cancer

- Toți o sa te duci

Radem amândoi...

Costumul de baie abia ii putea cuprinde sânii. Urcase cu mine pe balustrada podului, “George , mă ții de mana si sărim amândoi” ... Erau cincisprezece metri pana la apa maroniu-verzuie de sub noi. Noi, băieții, săream zi de zi , jucam leapșa, urcam înapoi, pe pod, pe pilonul făcut din pietre, cu un “deep solo water” ce nu se inventase încă. “Da Adriana, sărim amândoi...întoarce-te cu fata la apa si la trei sărim...un’...doi...trei” întind piciorul in fata ca si cum as sari, ea sare si eu mă uit in ochii ei măriți de groaza, cum se răsucește. In cădere sânii ei ar fi vrut sa rămână sus....Rămas pe balustrada râdeam in hohote, ea iese din apa, apa-i șiroiește pe fata, si culmea, rade si ea: “ Mamaaaaa...ce mișto a fost”. N-am vorbit vreodată despre faptul ca am lăsat-o sa cada singura – am simțit însă ca pentru asta mi-a fost recunoscătoare.

Doua lucruri - îmi spune lăsând fumul țigării sa si se ridice pe lângă buze , pe lângă nas si întrându-i si in ochi, făcându-l sa lăcrimeze - doua lucruri...ura si durerea. Dar sa te lași adânc in ele ca sa poți vedea de jos in sus, de la-ntuneric la lumina. Dac-ai sta deasupra ai pierde ce se ascunde in adâncurile durerii si-ale urii.

- Ai fost acolo?

- Am fost, normal, altfel n-as vorbi. Am urat tot ce-a fost vreodată creat, ființă sau neființă.

Ajut cumva din lateral infirmiera grasa sa împingă patul rulant cu maica-mea pe el spre sala de operații. E in coma. Iese din coma odată la doua zile , sta conștientă o zi si apoi intra iar in coma. Mâinile ii stau întinse pe lângă corp si pe lângă palma dreapta e telefonul ei, un telefon gri, ieftin. Nu-l poate atinge. E in coma, si dac-ar vrea nu l-ar putea atinge. Sor-mea plânge zguduindu-si umerii, împingem amândoi , fără speranța patul rulant. O prietenă din copilărie, asistentă, ne vede si ne oprește sa vadă cu ce ne poate ajuta - e mană cerească o astfel de oferta, medicii ne jecmănesc de câțiva ani. In timp ce vorbim cu ea îmi suna telefonul: Mama! Mă întorc, mă uit lângă mana ei, telefonul sta cuminte acolo, cu ecranul stins. Răspund cu ochii la telefonul de lângă mana maica-mii si ascult...în telefon se aude zgomotul din jurul meu.

- Cred ca si iubind obții aceleași senzații - însă poate tu sa poți vorbi despre așa ceva.

- N-am cum. Am iubit in zig-zag. Nu am cum sa pot compara. Pot retrăi dureri - ura, nu - dar durerile îmi pot da o imagine despre senzațiile ce mi le descrii. Am iubit ca un afacerist. Profit si vânzarea afacerii imediat când apare un semn de decădere a ei.

- E! Acu vezi ce ziceam de o singura iubire? O singura iubire. O singura ura. Durere cat cuprinde.

A ieșit brusc din coma si a sărit din pat prinzându-mă de mana, plângând si sărutându-mi-o: “Nu mai vreau!!! Nu mai vreaaaau!!!”. Știu. Înțeleg. Probabil si de suferință te plictisești. Nici măcar nu i-am pupat mâinile alea uscate ce mă prinseseră așa. M-am așezat lângă ea, am vorbit puțin, ochii ii erau împăienjeniți, cu greu cred ca mai atârna treizeci de kile.

- Cred ca singurul pe care-l pot urî cu atâta stoicism si atâta energie , așa cum o faci tu, sunt eu.

- Uite cine-a inventat culoarea roșie si mirosul de rahat...pai eu pe cine crezi ca urăsc? Fac pe cineva vinovat de suferințele mele? Ridic in slavi pe cineva ca mi-a dat o viziune fugara a fericirii? Sunt si mizantrop si xenofob si rasist si moralist si ce vrei tu - sa am combustibili fosili pentru ura - îmi zice zâmbind strâmb, in coltul gurii.

Am revenit la vreo trei zile, când am fost sunat ca mama murit. Cu noua kilometri înainte de-a ajunge acasă roata din fata a mașinii a zburat si eu am ajuns la doi metri in fata unui TIR. A trebuit sa merg la politie, declarații, service… Probabil si la propria mea înmormântare va trebui sa justific de ce-am ajuns mai târziu, ce mi s-a-întâmplat pe drum.

- Nu mai e băutură. Nu mai am țigări. Te duci tu?

- Mă duc. Mi-am luat sacoul de pe spătarul scaunului si am plecat fără convingerea ca mă voi întoarce. Vreodată.

Am si ras, la priveghi. Eram toți frații si doua vecine, aliniați pe lângă perete, mama in cosciug. Mama nu-i vorbise tatei de câțiva ani...poate zece, cin’spe… Tata cu probleme ale prostatei intra in sufragerie, întoarce spatele cosciugului sa n-o vadă pe moarta si sa-i de-a o ultima imagine a curului sau in pantaloni de pijamale, trecând spre baie. Zic celorlalți: “Noi suntem niște risipitori… (am văzut ca le-am captat atenția după sprâncenele ridicate in așteptarea unei explicații)...am putea lega o ață de mana mamei, s-o trecem prin lustra si când trece ala bătrânu’ spre dormitor tragem odată , brusc, ca si cum aia bătrână l-ar saluta - el face infarct si facem doua înmormântări odată. “

- Sa iei Plugar, rase in urma mea.

De unde naiba sa mai iau așa ceva? Cobor scările blocului in semi-întuneric, îmbrăcând din mers sacoul, stric ștaiful pantofului ca nu reușisem sa mă încalț complet, mai-mai sa-mi rup gatul. Soarele îmi lovește ochii si amețesc - pe moment. Deschid puțin ochii, soarele e tot acolo dar totul e in ceata. Mingea grea mă lovise in fata in timp ce săream “la cap” si m-a dat pe spate. Căzătura mi-a zdruncinat si creierul si plămânii. Co-echipierii veniseră sa ia mingea, sa reintre-n joc, nu sa vadă ce-am pățit. Poate miza era mare - calificarea-n finala si aia era la Costinești. Abia distingeam sarafanul albastru al Ericai, stătea pe ea ca pe gard ca era slaba - ca si mine, de altfel. Mă ridicasem pe jumătate, cu palmele întinse pe asfalt, in spatele meu si picioarele întinse, încă încercând sa deschid ochii. Mi-a pus palma rece pe pleoape: “stai acolo sa-ti revii”. Cum deja fusesem declarat “accidentat” si înlocuit, Erica m-a luat la ea acasă. Mama ei, unguroaica, făcuse niște jumări, mici, lipsite de grăsime si deloc grețoase si le mâncam ca pe chips-uri. Când ne-am revăzut colegi in clasa a cincea începuseră sa-i crească sânișorii. Eu eram tot slab si astenic. Când am terminat a opta am luat-o pe drumuri diferite. Ea in plina înflorire , eu un puber întârziat. Prima discuție după treizeci si ceva de ani a început cu: “eram atât de îndrăgostită de tine ca găseam mereu motive sa întorc capul către spatele clasei , sa te vad”. Chipurile noastre sunt acum brăzdate de riduri si când ne uitam unul la celălalt parca suntem niște exploratori citind harta afluenților Amazonului. Si totul a trecut într-o secunda. O secunda, scurta, seaca fără sa-mi permită s-o explorez, sa vad in ea toți acești ani.

Nici eu nu voi muri așa, cu una cu doua. Ești puternica in ușurătatea cu care te miști de parca orice clipa a zilei - fie ea la serviciu, pe strada sau când faci dragoste - de parca orice clipa îți aparține si te joci cu ea. De parca toate clipele-s făcute sa danseze cu tine, într-o sarabanda tăcută. Mie mi-a plăcut moartea mea si mirosul ei. Eu am dansat cu moartea mea cum dansezi tu cu clipele. De-aia nu mă ia - ii place tangoul meu cu ea. Si mi-ai făcut un pat din clipele tale.

Mă uit la încălțările scâlciate ale calatorilor din metrou. Nu c-ar fi un lot special de calatori. Majoritatea oamenilor le au așa. Sărăcie sau nepăsare. Cu telefonul in mâini, privirea îmi aluneca pe lângă telefon. Sa nu simtă careva la ce mă uit. In ceafa-mi sta un ghimpe de privire si chiar daca simt asta, încerc sa nu reacționez. E cu un cuplu tânăr si le vorbește intr-una dar se uita la mine încercând sa para pentru acel cuplu ca s-ar uita in gol. Bag telefonul in buzunar , mă ridic si O AUD: “Azi am noroc, o sa cobor aici.”. Știam ca pe mine ma considera norocul ei. Si parca era vorba ca “nici o cursa nu aleargă sa prindă șoareci”, nu? Pe vremea aia aveam o verigheta făcută de un arab, din aur, semăna cu inelul lui Sauron. N-a ținut o clipa cont de ea. Ea nu avea verigheta. Avea in schimb o rochie ușoară, înflorată, cu mult roșu si negru, gambe groase, coapse pe măsură. Am ieșit pe la uși diferite si când am văzut ca se îndreaptă către o ieșire nu știu de ce am vrut s-o apuc către cealaltă - însă treceam sigur prin fata ei. Nu si-a ratat șansa, m-a luat de braț, s-a uitat in ochii mei:

- O sa vorbim. Chiar daca acum simți ca nu vrei.

Am zâmbit ca orice victima a ceva frumos ce va sa se întâmple.

- Duhnesc a tutun si nu fumez, miros a băutură deși am luat doar doua guri, am o verigheta…(vorbeam ca sa vorbesc nu c-as fi avut ceva de spus.)

- Îți e doar frica.

- Îmi e… nici măcar unde mergeam nu mai știu.

- Nu mergeai nicăieri. Arăți de parca ai fi fugit de ceva. Ce-i drept: îți vreau răul Vreau sa te muncesc. Vreau sa te sucesc. Sa te răsucesc. Sa te storc, sa te doară si sa-ti vad un zâmbet peste toate astea.

- Ha...pai de-astea fac zilnic.

- Atunci n-ai de ce te teme..

Fasten your seat belts! Sau mai bine nu. Când ai gura plina de sânge si buzele umflate dureros nu te mai plângi. Poți cel mult sa mormăi ceva si sa-ti dorești sa fii lăsat in pace. N-aveam gura plina de sânge dar așa simțeam, de parca mă pocnise-n dinți. As fi vrut sa vorbesc si-mi ieșeau doar niște mormăieli de înecat. Voiam sa întreb. Voiam sa știu. Nu-mi ieșea nici o întrebare din gura. Unde mă duci? N-am bani. Nu-s nici măcar însurat, abia am divorțat si verigheta, chiar daca-i de aur, nu mai valorează ceva, ti-o pot da si fără sa mă duci undeva… Dar mergeam ca mielul la taiere. Cum ma ținea de braț, un sân tare se sprijinea de încheietura cotului si din când in când soldul de sub rochia cu mult roșu si negru se lipea de coapsa mea si amețeam. Am ajuns rapid intr-o garsoniera de la etajul patru al unei clădiri vechi de pe lângă statuia lui Kogălniceanu. O saltea acoperita de-un cearșaf, direct pe jos. Un calculator pe-o măsuță cu un monitor străvechi. O scrumiera plina. M-a împins pe saltea si a început sa se dezbrace. Înnebunitor trup.

Ma duc mereu la ziarist. Cum fotbalul mă lasă rece si știri din alpinism, parașutism sau scufundări nu are, îl toc la cap cu ale mele. Mereu, când plec, mă jur ca nu mai ajung înapoi. Nu mă cheamă, nu-i spun ca ajung la el. In gura mai are trei dinți, cu ei cred ca se tine de timp.

- Mi-a zis ca aseară s-a culcat cu frate-meu...As vrea sa nu zici ceva. Sa mă lași sa delirez pana vars tot. E adevărat, nu eram împreună. Aseară. Abia azi ne-am cunoscut. Dar știa. Știa ca-s fratele lui. Îmi plăcea de ea. N-am busola, n-am compas, nu-mi merg acele la ceas...

Mai iau o gura din whiskey-ul lui, e cald, încălzit in paharul meu pe care il lăsase de ieri pe masa. Se lasă pe spate in scaunul lui si-si încrucișează brațele pe piept intr-un gest de “nici nu vreau sa știu prin ce treci”.

- OK, i-o pun si eu de câteva ori si asta e. Si prostituata si sa mi-o imaginez cum i-o suge fratelui meu e cam mult.

Se uita la mine preț de 5-6 secunde, își desface brațele in căutarea pachetului de țigări si a brichetei, in același timp, si-mi zice:

- Ba ...tu la cat ești de prost i-o pui si te si însori cu ea.

- A devenit obicei?

- Pai odată, de doua...știi cum e: preseverare diabolicum…

Da, domnule. E grav. Am nenorocit doua femei si-s pe cale s-o nenorocesc pe-a treia. Am facut copii, i-am lăsat pe drumuri. Am iubit si-am lăsat. N-a mers cum cântam eu melodia aia: “cine iubește si lasă, dumnezeu sa-i fac-o casa, si sa-i de multa melasa”... NU. A trebuit sa iau totul asupra mea de fiecare data. Sa-mi asum si războiul din Irak si cutremurul din Chile. N-a contat o secunda viața mea. Năzuințele mele. M-am bălăcit in alcool pana-mi vărsam si călcâiele. Dormeam pe podeaua de beton in cârciumile de la marginea orașului in așteptarea unui “prieten” sa-i pot fura cinzeaca atunci când nu era atent. Apoi, daca m-am revoltat si-am renunțat la băutură, am devenit ciudatul orașului. Mă schimbasem. Pai nu știu io cine ești? Oricât ai încerca sa pari altcineva, io știu de unde vii!!! Nu POTI fi altcineva, ia si bea. NU. NU beau. Nu MAI beau. Nu mai vreau. Era 1986, apăruse Master of Puppets si beam de stingeam. Tremur. Transpir. Din somn sar si cate-un metru din patul fleașcă. Copii ma vad si li se pare ciudat - nu e tati, cine e? Cine e? Ii țin de mana, unul in fata si celălalt in spatele meu. Traversam Oltul pe o grinda metalica. Am un rucsac in spinare, greu si incomod cu cadru de aluminiu. Sunt doua astfel de grinzi - fusese un pod si traversele de lemn fuseseră luate de o viitura. Intre aceste grinzi tot felul de resturi. Câteva cadavre de oi si vaci. Traversam cu grija sa nu alunecam- daca am fi făcut-o nu scăpam nici unul. Am scăpat si am făcut grătar cu cârnăciori si copii au plâns ca nu voiau sa se catere pe stanca...nu i-am obligat. Si-am scăpat de alcool si-am găsit iubire...sau cel puțin așa am crezut. Căutam prin iubire, o evadare din realitate. Eu nu știu de ce o căutam - nu știam nimic despre o asemenea posibilitate. Dar am citit, am citit împreună, am considerat ca putem face asta împreună si nu ca indivizi. Si-am citit si-am petrecut seri de calvar când fosta suna intr-una la telefon. Ne înjura. Ne blestema. Divorțul se încheiase dar noi vom găsi ieșirea. Iluminarea. Guru-ul. Nu vom mai suferi. Fericirea veșnică era la coltul blocului. Pauli? N-o cunoști? E sora mea? Sta acolo! Nu plec dar îmi e frica de tine. Pleacă tu - si își rânjea colții si in ochii ei strălucea iadul rece. Pleacă - si când ochii se mai stingeau îmi zicea: pleacă, altfel te distrug. Si-am plecat si pe copii i-am găsit drogați, intr-un apartament deja distrus, cu pereții plini de graffitti-uri. De dincolo de drog mă priveau ca pe-un dușman. Haide, sa va arat cum se conduce o mașină, așa, încearcă sa sincronizezi piciorul cu mana de pe schimbătorul de viteze. Așa, lasă, starea aia o putem obține si altfel. Am gătit bine? Refacem si casa, încet-încet. Știu, vreau sa va schimb, sa nu fiți originali, sa fiți ce vreau eu, dar vreau doar sa nu mai băgați chestii de-alea-n voi. Uite, iarba voi fuma si eu cu voi, da e mai scumpa, vedem cum facem. Eu mă mut in Bucuresti, veniți cu mine? Sunteți mari, dar daca renunțați la scoală va trebui sa va întrețineți cumva... Si-am găsit-o pe ea si e o fericire ce șchioapătă. Șchioapătă totul. Orb. Oh. A venit pe lume EL. L-am numit multa vreme “Dumnezeul meu” - de-aia e EL! Si-acum? Sa nu mori înaintea mea. Sa nu îndrăznești. Ca-s las si n-am busola n-am compas, am rupt acele la ceas… O singura iubire. Una. Întind ambele mâini, in același timp, sa iau pachetul de țigări si bricheta. Va trebui sa scriu ceva, azi, a fost Mike Tyson cu Roy Jones, a murit Maradona… Nu știu de ce am avut senzația ca pe celălalt scaun din fata biroului ar fi trebuit sa stea cineva. Nimeni. Nimic. Un gol negru, fără lumina dar care parca emana fericire. Un nimic ce te aspira. Un nimic care te cheamă. MA cheamă. Mai am trei dinți in gura si cu ei mă țin de timp.

2 notes · View notes