#Planul lui Kalergi

[mariancojanu]

Cam aşa ia sfârşit existenţa rasei albe în Europa. PLANUL KALERGI

Cam aşa ia sfârşit existenţa rasei albe în Europa. PLANUL KALERGI

Când vine vorba de genocidul în masă, ar fi bine să uităm de Hitler și de Stalin pentru că ei au fost doar amatori în comparaţie cu Richard Coudenhove Kalergi (1894 – 1972) – un om despre care majoritatea nici n-a auzit.

În 1922, Kalergi a fondat mișcarea „Pan–Europeană” de la Viena, care viza crearea Noii Ordini Mondiale, bazată pe naţiuni federale conduse de Statele Unite ale Americii.…

[crappa-crapinum]

SORIN LAVRIC: Ce ne doboară nu e un microb, ci psihicul nostru adus în pragul surescitării apocaliptice

SORIN LAVRIC este filozof, dar a profesat și ca medic. Din această perspectivă, bivalentă, l-am întrebat dacă se teme de moarte în aceste zile de pandemie, ce efect va avea întoarcerea atâtor români din străinătate, dar și cum va arăta lumea la finalul crizei de coronavirus. Răspunsurile sale sunt de-o luciditate specifică diagnozelor medicale. Un interviu exclusiv Q MAGAZINE.

SOLIDARITATEA VA FI PUSĂ LA ÎNCERCARE MAI TÂRZIU

O astfel de criză poate duce la o nevroză colectivă sau mai degrabă la o solidaritate naționala?

Deocamdată nevroza e izbitoare, ba chiar e în fază acută, în schimb solidaritatea va fi pusă la încercare mai tîrziu, cînd vom intra într-o triplă criză: socială, economică și financiară.

Ce sare în ochi este valul de spaimă provocat de abuzul mediatic din toată Europa. Trăiesc cu impresia că o conjurație a mass-mediei și-a pus în gînd să-i aducă pe oameni la un prag de isterie obștească. Iar de isteria aceasta s-au molipsit politicienii, dovadă tonul prăpăstios cu care se adresează fiecare națiunii lui.

Oriunde te întorci, nu auzi vorbindu-se decît de o temă: pandemia.

Eu nu cred în virulența mortală a acestei epidemii, o virulență care, din cauza presei, a ajuns să fie percepută ca o plagă trimisă de Dumnezeu pentru păcatele omenirii.

Cei care dau ortul popii nu mor din cauza virusului, ci din pricina unor boli prealabile, cărora virusul, pe fondul căderii imunității, le sporește simptomele. Dar nici un om sănătos nu va muri în urma infestării directe cu virusul. Dacă românii ar înțelege acest  lucru, ar dormi mai liniștiți și nici nu s-ar mai repezi să golească magazinele.

Nu virusul ne ucide, ci tarele patologice pe care le avem deja.

E ca și cum dacă, aș ciupi de ureche un cardiac cronic care va muri peste trei zile de infarct, voi declara că el a murit din cauza ciupitului. Nu există o relație cauză-efect între infestarea cu coronavirus și decesul unui pacient.

Dumneavoastră cum aţi trăit aceste săptămâni?

În prima săptămînă am luat în serios amenințarea virală, oscilînd între teama de infecție și grija de a anula micile proiecte în care eram prins. Apoi, citind oracolele pierzaniei din gura oamenilor politici -de la Angela Merkel la Bibi Netanyahu, de la Macron la Boris Johnson, tonul apocaliptic prezicînd o contaminare de 70% din populație aducea a palinodie previzibilă- am simțit că ne îndreptăm spre o criză nemaiîntîlnită, provocată de excesul de zel al unor politicieni care, vrînd să preîntîmpine un dezastru, de fapt îl provoacă în numele profilaxiei lui. E precum o profeție care se împlinește prin simplul fapt că ai apucat s-o rostești.

Statele din Europa vor intra în faliment nu din cauza virusului, ci a sufocării complete a vieții sociale.

Ce trăim azi nu au mai apucat decît bunicii noștri în timpul ultimului Război Mondial. Dar cauza nu e pandemia, a cărei patogenie e exagerată pînă la pragul hiperbolei macabre, ci blocarea vieţii sociale din cauza psihozei. Ce ne doboară nu e un microb, ci psihicul nostru adus în pragul surescitării apocaliptice.

NU SUNT PREGĂTIT PENTRU MOARTE

Vă temeţi de moarte? Pentru cine sau pentru ce aţi vrea să mai trăiţi?

Întrebarea dumneavoastră e ca o măciucă în cap.

Iertați-mă…

Cui nu-i e frică de moarte? Dar mai ales mi-e teamă că nu am ajuns la un echilibru lăuntric cu mine însumi. Nu sînt pe picior de concordie cu mine însumi. Sînt în dizarmonie față de un demon a cărui voce îmi șoptește că sînt în naufragiu sub pecete viageră.

Nu sînt pregătit pentru moarte fiindcă nu sînt în acord cu mine.

Aşa că vreau să mai trăiesc pentru cîţiva prieteni, pentru familie şi pentru împlinirea unor cauze ideologice.

Întoarcerea românilor din Diaspora va duce la coeziune în actuala situaţie sau trebuia evitată?

Fiindcă nu vreau să vă răspund în spiritul de obediență al corectitudinii politice, vă împărtășesc secretul lui Polichinelle: cei care s-au repezit să se întoarcă au fost țiganii cărora amenițarea virusului le-a secat imboldul de a cerși, a fura și a codoși în țările europene.

E de prisos să vă spun de cîte ori am dat, în împrejurări jalnice, de îndrăgiții noștri conaționali în centrul Stuttgart-ului și al Frankfurt-ului. Tocmai ei au dat buzna înapoi, urmarea fiind previzibilă: necazuri sociale, cu creșterea infracțiunilor în locul unde se așează, dincolo de riscul de contaminare pe care pofta romilor de a încălca normele impuse de stare de urgență îl mărește.

Şi atunci despre ce concordie naţională vorbiţi? Inșii aceştia sînt o plagă socială pe care numai ipocrizia politicienilor şi numai duplicitatea gazetarilor o trec sub tăcere.

LUDOVIC ORBAN PARE A AVEA O PRESTANȚĂ IDEOLOGICĂ

Aveti încredere în liderii actuali: Klaus Iohannis, Ludovic Orban, Florin Citu, Victor Costache, Marcel Vela?

Fiindcă sînt un intelectual conservator, nu am cum să-l privesc cu ochi buni pe președinte. De curînd Klaus Johannis a primit premiul „Coudenhove-Kalergi“ din partea Uniunii Europene. Austriacul Kalergi a fost încă din perioada interbelică iniţiatorul planului de corcire a popoarelor europene de rasă albă cu alogeni aduşi de peste tot din lume: scopul era formarea unui om nou al cărui fenotip să aibe trăsăturile vechilor egipteni, deci un hibrid cu pielea închisă la culoare, din care trăsăturile ariene să lipsească. Planul e în plină desfăşurare de la summitul de la Marakesch din 2019, iar preşedintele nostru e o marionetă a cărei perseverenţă în punerea în pratică a planului Kalergi i-a adus premiul omonim. Se pare că vrea să-i facă concurență Angelei Merkel, a cărei hotărîre de a deschide graniţele Germaniei în faţa invaziei arabe în septembrie 2015 a preschimbat-o în cel mai malefic cancelar german de care au avut parte nemţii după al Doilea Război Mondial.

Ceilalți pe care i-aţi pomeni sînt persoane minore, fără o vocație anume, nici politică şi nici cuturală, doar Ludovic Orban pare a avea o prestanță ideologică ce amintește de un lider de caracter.

SE POT PRODUCE RUPTURI IREPARABILE ACUM ÎN CUPLURI

Se vor transforma cuplurile după această perioadă de izolare la domiciliu?

Cînd doi oameni fierb în suc propriu fără putința de a ieși din țarcul cuplului, vor scoate din latență, din goace, toate sedimentele de suflet pe care le-au lăsat să se depună în timp: obsesii, reproșuri, dezacorduri, sau dimpotrivă: apropieri dorite, umori tandre, clociri amoroase în ritm lent. Totul ține de cîtă drojdie bună sau rea au mocnit pe dinlăuntru în anii în care, furaţi de rutina de peste zi şi de programele diferite de lucru, au trăit cu certitudinea că totul merge ca uns.

Ceva asemănător pățeau deținuții politici: după un timp de stat în aceeași celulă, nemaiavînd ce să-și spună, ajungeau să se urască.

Se știau atît de bine unul pe altul că nu se mai puteau suporta. Singura scăpare era evadarea în teme culturale, în poezie sau rugăciune. Așa și cu viaţa în clenciul de cuplu: dacă nu există o supapă în cultură (o pasiune comună, o cauză spirituală, un crez religios) uzura fierberii în suc propriu le poate provoca rupturi ireparabile. Asta dacă nu sînt perechea ideală: doi amorezați stînd plisc în plisc de dimineață pînă seara, ceea ce statistic vorbind, e o raritate tot atît de insolită ca o fosilă intactă de pterodactil.

CINISM SAU EVLAVIE? ACEASTA-I ÎNTREBAREA

Cum va fi lumea la finalul acestei crize?

Ori cinică pînă în pragul cruzimii belicoase, ori evlavioasă pînă în pragul smereniei religioase.

Uitați-vă acum: teme care cu zece zile în urmă păreau de o importanță capitală sînt azi atinse de dezinteres unanim. În privința aceasta, pandemia e providențială: despică apele separînd trăsurile esențiale ale vieții de chichițele ei insignifiante.

Pandemia este o lecție de spirit pentru cei care sînt pregătiți s-o primească. Că lecția va culmina în creștere spre bine sau, dimpotrivă, în chiricire spre rău, asta depinde de stofa fiecăruia.

Vă bucuraţi ca generaţia dvs va fi înlocuită cu actuala generaţie de tineri educată în spiritul timpurilor moderne?

Îmi spunea un prieten din Oradea în cursul unei spovedanii în care mă văitam de lipsa de dialog dintre generația mea și cea a tinerilor de 20-30 de ani, tineri cărora le-am fost în felurite împrejurări profesor: „Noi ne străduim să-i educăm și ei se străduiesc să scape de noi.” Cam aşa poate fi descrisă, în chip lapidar, relaţia de afecţiune dintre noi şi ei.

E o ruptură evidentă, dar cu trecerea timpului spărtura se va umple, cînd îşi vor dea seama că fronda lor e semn de teribilism infantil.

Prin convertirea aceasta am trecut şi eu. Taică-meu, cînd eram elev de liceu, se uita la mine ca la o momîie necoaptă şi suspina: „ Pe mîna cui lăsăm noi ţara asta?” Cum mi-ar sta mie să-i repet vorbele?

Dar chiar dacă roata generaţiilor se învîrteşte, ştiu că partea esenţială a fibrei naţionale trece mai departe.

E predania istorică, care nu e vorbă în vînt. E pur şi simplu ştafeta de reflexe, afinităţi, credinţe şi repulsii pe care tinerii le primesc implicit de la bătrîni, chiar dacă la prima vedere nu sînt dispuşi s-o recunoască.

Ce îl poate salva pe om de la coborarea în Infern?

Trei pîrghii îl pot salva: 1) caracterul, partea tare a vînei morale, a cărui sursă nu poate fi decît credinţa întro stihie transcendentă; 2) intuirea frumuseţii mirabile a acestei lumi, intuiţie care culminează pînă la urmă tot în credinţa în numenul divin; 3) puterea de a postula o înălţare a ceva din tine după moarte, adică ridicarea sufletului într-un empireu despre care nu ştii deocamdată nimic.

Se vede aşadar că scăparea de infern cere o soluţie sacră, ceea ce e totuna cu a spune că partea laică a culturii noastre nu face două parale.

Aceasta epidemie va întoarce şi ateii la credinţă?

Mă îndoiesc, căci totul atîrnă de predispoziţiile ce-i dospesc în ungherele sufletului. Un ateu egal sieşi e o piatră fără tresăriri de umoare credincioasă. Potopul de-ar veni peste el, va rămîne de piatră. Aici nu e vorba de argumente raţionale şi de subtilităţi logice, ci de presimţiri obscure.

Aşa cum existenţa lui Dumnezeu nu poate fi dovedită logic, în aceeaşi măsură nici inexistenţa lui nu poate fi probată în vreun fel.

La fel cu credinţa: unii au fler şi intuiesc că, fără sacru, viaţa nu are sens, şi alţii nu îl au şi conchid că credinţa e o smiorcăilă de fiinţe debile.

Cum psihoza pandemiei va arunca lumea într-o criză căreia nu-i poţi găsi echivalent decît în calamităţile pricinuite de războaiele din trecut, probabil că mulţi se vor deştepta. Dar mă îndoiesc că un ateu autentic, aflat în totală identitate cu orgoliul lui, va lăsa vreodată „viermele” credinţei să-i pătrundă în suflet. Va deveni cel mult superstiţios şi fricos, mutîndu-şi necredinţa din buzunarul ateismul ţanţoş în buzunarul mai cuminte al agnosticimului tehnic. Nu aţi observat că ateii se dau în vînt după tehnică, din care fac un substitut al zeilor lumeşti?

Neîndoielnic că psihoza de azi -una e pandemia şi alta e psihoza din jurul ei, cea de-a doua fiind cea care o sufocat azi viaţa socială, şi nu spectrul unui virus preschimbat în Diavol- îi va scutura. Cu ce deznodămînt, numai Pazvante Chioru ştie.

qmag