#Tudor Sicomaș

[rudyroth79]

Încă din timpul lui Shakespeare, teatrul și-a propus, și-a dorit și a reușit să devină oglinda realității și a tuturor timpurilor. Nu întâmplător există nenumărate piese de teatru care au rezistat timpului și, cu toate că uneori au fost date uitării, au fost mai apoi redescoperite spre a încânta și convinge alți și alți spectatori. Fie că e vorba de bardul din Stratford, de Oscar Wilde, de Victor Hugo, de Cehov sau de oricare alt dramaturg care continuă să fie jucat cu succes și astăzi, publicul a știut întotdeauna să recunoască adevărata valoare teatrală, precum și contemporaneitatea subiectelor atacate de dramaturgi. Unul dintre aceste cazuri este și celebrul George Bernard Shaw, autor dramatic britanic (dar de origine irlandeză – un aspect foarte important, căci, asemenea lui Oscar Wilde, a avut curajul să ironizeze fără teamă poporul englez și, în special, aristocrația, din care nu considera că face parte). Dintre piesele sale de teatru, cea care a înfruntat vicisitudinile vremurilor a fost și va fi mereu ”Pygmalion”, una dintre cele mai inspirate fresce ale societății artistocrato-burgheze britanice de la început de secol XX. Inspirată, din punct de vedere tematic, din mitologia greacă, comedia amară a lui G. B. Shaw folosește cadrul unei povești de iubire aproape imposibile drept pretext pentru a dezvălui falsitatea, artificialitatea și snobismul clasei nobile din Marea Britanie. De fapt, nu face altceva decât să ne prezinte cu fine observații și subtil umor caractere diverse pe care le întâlnim și astăzi oriunde pe mapamond. Probabil că acest aspect, alături de ironiile usturătoare îmbrăcate într-un limbaj elegant și plin de vervă au făcut din ”Pygmalion” una dintre cele mai jucate piese ale repertoriului britanic din secolul XX. Și probabil că aceleași motive i-au împins pe cuplul creator Frederick Lowe – Alan Jay Lerner să preia textul lui Shaw și, aproape neschimbând nimic din construcția lui, să-l transforme în ceea ce a devenit, poate, cel mai de succes și jucat musical din toate timpurile: ”My Fair Lady”.

După ecranizarea din  1964, realizată de regizorul George Cukor și avându-i în rolurile principale pe Audrey Hepburn și Rex Harrison, următoarea mea întâlnire cu capodopera de pe Broadway a avut loc la Teatrul Național de Operetă și Musical ”Ion  Dacian” din București (deși pe vremea aceea, instituția purta un nume puțin diferit). Din păcate, nu m-am putut bucura de distribuția ce-i aducea în atenție pe Cleopatra Melidoneanu și Ion Dacian, însă m-am bucurat la fel de mult urmărindu-i de nenumărate ori pe Mioara Manea-Arvunescu (de fiecare dată amuzantă, elegantă și fermecătoare în rolul Elizei Doolittle), alături de Silviu Stănculescu și, mai apoi, de George Pănescu (excepționali amândoi în rolul severului, dar șarmantului profesor Higgins). Aceea rămâne montarea mea de suflet, pentru simplul fapt că a fost prima mea întâlnire nu doar cu musicalul admirabil, ci și cu însuși spectacolul muzical românesc.

Cu toate acestea, acum adaug galeriei de montări ”My Fair Lady” pe cea excepțională realizată de regizorul Răzvan Ioan Dincă pe scena Sălii Palatului. Cu toată obiectivitatea necesară și cuvenită, cuvântul excepțional își are locul aici, căci spectacolul se ridică la nivelul artistic cerut de un musical de pe Broadway ori West End. Deși nu perfectă (pentru că deja este arhi-cunoscut faptul că România stă încă foarte prost la capitolul săli de concerte/spectacole și, totodată, la sonorizare care nu de puține ori poate ruina o performanță admirabilă), această nouă montare are toate ingredientele unui succes de casă: un corp de balet care nu este numeros, dar care execută mișcările cu precizie, vervă și talent, îndrumat cu atenție la toate detaliile de Violeta Dincă; o orchestră și un cor, conduse cu măiestrie de Daniel Jinga, și care au însoțit soliștii într-un mod admirabil; și, nu în ultimul rând, distribuția care s-a ridicat la nivelul așteptărilor mele și, evident, ale întregului public.

Trebuie să recunosc că surpriza serii, pentru mine, a fost Horia Brenciu. Deși îl admir de multă vreme și îl consider unul dintre cântăreții români de vârf și un show-man remarcabil, nu știam la ce să mă aștept din punct de vedere actoricesc – cu toate că având un frate ca tenorul Marius Brenciu, care cântă pe marile scene de operă din întreaga lume, mă gândeam că e posibil să fiu plăcut surprins. Și s-a dovedit că așa a fost. Horia Brenciu este și un actor desăvârșit. Și-a asumat pe deplin rolul îngâmfatului, misoginului, dar totuși, fermecătorului profesor de fonetică Henry Higgins. Fiecare gest, fiecare cuvânt rostit și cântat aveau un gând în spatele său, privirile erau studiate cu atenție, fără a fi, însă, nenaturale. Iar relația pe care și-a construit-o cu Irina Baianț, interpreta Elizei Doolittle, s-a dezvoltat într-un crescendo așezat, dar totuși ritmat, încă de la început, trecând prin câteva momente tensionate de ceartă, executate corect, și culminând cu finalul plin de emoție. Cât despre soprana Irina Baianț, nu pot decât să reafirm ce am spus și în trecut – este o interpretă care face cinste scenei muzicale românești, cu un glas cristalin, clar, cu o tehnică foarte bine studiată și controlată. Și adaug că este și o actriță talentată care ”a trecut rampa” cu brio, transmițând publicului un sentiment foarte plăcut, mai ales datorită transformării sale fulminante, dar discrete, dintr-o simplă florăreasă într-o doamnă din înalta societate.

Alături de cei doi protagoniști, le-am aplaudat îndelung pe Anca Țurcașiu (doamna Higgins) și Ecaterina Ladin (la debut în rolul simpaticei doamne Pearce), cele două aducând nota puternică de umor, necesară oricărui musical care se respectă. De altfel, amândouă sunt actrițe de caracter, temperamente vulcanice, care reușesc de fiecare dată să smulgă hohote de râs publicului. Ionuț Radu Burlan a revenit în rolul lui Alfred P. Doolittle, tatăl-gunoier al Elizei. Deși îl mai văzusem în același rol, în montarea doamnei Alice Barb la Teatrul ”Toma Caragiu” din Ploiești, de data asta m-a convins parcă și mai mult de vocea sa bas-baritonală condusă cu grijă, dar și de talentul său clocotitor, pe care l-a scos la iveală în scenele temperamentale și pline de haz. Nota de romantism a fost adusă în scenă de Florin Budnaru, unul din cei apreciați tenori ai Teatrului Național de Operetă și Musical „Ion Dacian”. Prezența lui în rolul lui Freddy Eynsford-Hill, pețitorul Elizei, mi-a reamintit de marile spectacole din trecut de pe scena instituției amintite. Vocea sa caldă, aerul boem, totul a dat spectacolului un plus de melancolie, de nostalgie pentru vremurile de demult. Admirabil! Nu întâmplător l-am lăsat la final pe Ernest Fazekas, interpretul colonelului Pickering. După ce l-am văzut în câteva spectacole pe scena operetei bucureștene, m-am convins că este unul din atuurile instituției. Actor-cântăreț, dar și compozitor și libretist (autor a două inspirate musicaluri care, din păcate, nu beneficiază încă de montări la scară largă – ”Apocalipsa iubirii” și ”Secunda doi”), Ernest Fazekas a strălucit prin eleganță, bun-simț scenic și maturitate artistică în rolul militarului pensionat. Și nu pot să nu amintesc și faptul că el a realizat traducerea și adaptarea textului englez, făcându-l să sune normal în română (un lucru foarte greu cu o piesă ca ”Pygmalion”, în care limbajul și jocurile de cuvinte sunt personaje în sine).

Spațiul scenografic creat de Maruti Evans a dat Sălii Palatului o notă de rafinament, întâmpinându-i pe spectatori spre a-i conduce în lumea înflorată a Elizei Doolittle. Cu puține, dar impresionante elemente de decor, scenograful a redat atmosfera piețelor londoneze și a interioarelor Belle-Époque. În același timp, costumele Oanei Botez au contribuit din plin la plăcerea estetică pe care publicul a resimțit-o. Iar light-design-ul lui Daniel Klinger – atât de important într-un spectacol de asemenea anvergură – a susținut pe de-a-ntregul jocul actorilor, subliniindu-le momentele solistice. Iată de ce spun cu obiectivitate că Răzvan Ioan Dincă a știut cum să îmbine cele mai bune elemente (scenografie, costume, lumini, actori, orchestră și cor) într-un mod simplu, dar ingenios, pentru a oferi publicului o bucurie vizuală, auditivă, sentimentală și, mai ales, o lecție. O lecție de ”așa da!”. O lecție de iubire și respect față de teatru și o lecție de cum se poate face un musical de succes chiar și în România, unde școala de musical este inexistentă.

Vezi arhiva rubricii Cronica muzicală

Arhiva rubricii Cronica de teatru

”Așa da! «My Fair Lady» – o lecție de iubire, o lecție de spectacol” de Tudor Sicomaș Încă din timpul lui Shakespeare, teatrul și-a propus, și-a dorit și a reușit să devină oglinda realității și a tuturor timpurilor.

[rudyroth79]

”Tandreţea zilelor obişnuite” de Tudor Sicomaș

”Tandreţea zilelor obişnuite” de Tudor Sicomaș

Suntem asaltaţi în existenţa noastră cotidiană de lucruri din ce în ce mai urâte, mai violente. Nu reuşim să scăpăm de ură, de răutate, de îndârjire, de negativitate decât foarte greu. Şi chiar şi când putem evada din acest cerc vicios şi întunecat, nici măcar atunci nu suntem liberi. Oriunde întoarcem privirea ni se aminteşte că trăim într-o lume câinoasă, în care dragostea parcă nu-şi mai are…

[rudyroth79]

”Eleganţă franceză, disciplină rusească, farmec spaniol” de Tudor Sicomaș

”Eleganţă franceză, disciplină rusească, farmec spaniol” de Tudor Sicomaș

Da, titlul sună ca şi cum ar fi vorba despre un subiect multi-naţional. De fapt aşa şi este. Pentru că arta, în sine, este un domeniu multi-naţional. Internaţional, dacă stăm să ne gândim mai bine. Iar când vorbim de muzică şi mişcare – în acest caz, dans – vorbim despre două limbaje înţelese de oricine, din orice perioadă, de pe orice continent. Aşadar, vorbim despre două limbaje universale în…

[rudyroth79]

”Tandreţea magnoliilor de oţel” de Tudor Sicomaș

”Tandreţea magnoliilor de oţel” de Tudor Sicomaș

Robert Harling. Poate numele nu vă spune prea multe. ”Steel Magnolias” (”Magnolii de oţel”). Deja sună cunoscut, nu? Este titlul piesei de teatru scrisă de dramaturgul american şi adaptată de nenumărate ori pentru marele ecran, televiziune şi radio. De ce a avut un asemenea succes acest text? Nu este oare doar o poveste ca oricare alta? Poate da, poate nu… Pentru că ceea ce reuşeşte Robert…

[rudyroth79]

Aşa ar trebui să spunem la fiecare despărţire fizică de cineva. Indiferent dacă persoana pleacă temporar sau porneşte în călătoria eternă. Căci, până la urmă, cu toţii ajungem în acel punct în care trebuie să ne îmbarcăm pe corabia spre necunoscut, ce ne va conduce… cine ştie unde şi cine ştie pentru cât timp. Tot aşa am ales şi eu să îmi iau rămas-bun de la stelele teatrului românesc care au apus în lumea noastră tot mai des în ultimul timp. Iată că acum a venit momentul să fac acelaşi lucru şi faţă de una din marile doamne ale teatrului românesc dintotdeauna, Ilinca Tomoroveanu.

De acest nume mă leagă memorii frumoase şi chiar personale. De când eram încă în cele mai fragede momente ale vârstei mele, îmi aduc aminte că  bunica îmi povestea de spectacolele din propria-i adolescenţă şi tinereţe, de toţi acei mari actori care astăzi nu mai trăiesc decât în cărţile de istorie teatrală. Aşa că nu pot să uit nici când am aflat de unul dintre cele mai iubite spectacole ale Naţionalului bucureştean în 1968 – ”Heidelbergul de altădată”, în regia lui Victor Moldovan, care i-a avut protagonişti pe Florin Piersic şi Ilinca Tomoroveanu. Îmi amintesc de imaginile pe care mi le creasem cu aceşti doi mari actori, imagini pe care mi le alimentau poveştile nemuritoare ale bunicii şi care mi-au deschis apetitul pentru teatru şi pentru artele scenice. Aşadar, iată o prima întâlnire neoficială cu arta Ilincăi Tomoroveanu şi un prim pas pe care domnia-sa, fără să ştie, l-a făcut în alegerea viitoarei mele cariere. Reţin ca şi ieri portretul plin de eleganţă şi candoare pe care bunica mea i-l făcea doamnei Tomoroveanu: ”Era o fată, extrem de frumoasă, plăpândă şi elegantă. Şi avea o voce… inconfundabilă”.

Toate aceste calităţi şi încă ceva în plus aveam să le descopăr după ani buni, ”pe viu”, la Teatrul Naţional „I. L. Caragiale”, unde am pătruns cu emoţie şi înfrigurare. Căci prima mea întâlnire faţă în faţă cu doamna Ilinca Tomoroveanu (eu din fotoliul de tânăr spectator, dumneaei pe scenă) avea să se petreacă atunci când eram la început de drum în formarea mea, în liceu, în 2007, odată cu premiera spectacolului ”Jocul ielelor” de Camil Petrescu, în regia lui Claudiu Goga. Acela a rămas unul dintre spectacolele mele de suflet, pe care nu le voi uita niciodată, datorită faptului că a desăvârşit alegerea mea de a urma un drum artistic. Şi pentru că, în acelaşi timp, a prilejuit adevărata revelaţie a talentului şi a caracterului uman deosebit al Doamnei Ilinca Tomoroveanu. Într-o seară, după a cincea reprezentaţie a ”Jocului ielelor” la care participam, mergând la cabinele actorilor pentru a mă reîntâlni cu Liviu Lucaci (actorul şi omul care m-a susţinut mereu şi care m-a ajutat să văd care este calea mea în viaţă), am avut bucuria de a o vedea şi pe doamna Tomoroveanu, cu care am avut şi onoarea de a face cunoştinţă (tot prin intermediul lui Liviu Lucaci). O voce caldă, blândă, un zâmbet parcă al bunicii mele, o politeţe, o eleganţă, o distincţie cum rar mi-a fost dat să văd – calităţi care veneau să întregească personalitatea actriţei care cu câteva minute înainte fusese Irina Romescu, pe scena Sălii Atelier şi care transmisese determinare, mândrie, încăpăţânare şi prestanţă. Mi se părea imposibil ca toate aceste aspecte să fie cuprinse într-un singur om. Dar iată că se putea. Şi cu ocazia aceea, am înţeles ce înseamnă talentul, ce înseamnă pasiunea pentru artă şi ce înseamnă coloana vertebrală pe care trebuie să o aibă un om şi mai ales un artist. Iar cea care a slujit Teatrul Naţional bucureştean timp de 40 de ani şi care i-a fost şi director artistic în ultimii 14 ani avea acest caracter uimitor, destul de rar întâlnit în lumea teatrală românească, unde cei implicaţi fac (şi nu doar o dată) compromisuri nenumărate.

A venit, apoi, a doua întâlnire teatrală cu Ilinca Tomoroveanu, în primul spectacol pe care Radu Afrim l-a montat la TNB – ”Avalanşa” de Tuncer Cücenoğlu, în 2010. În rolul Bătrânei şi avându-l ca partener pe Constantin Cojocaru în rolul Bătrânului, actriţa mi-a apărut cu totul şi cu totul schimbată, vulnerabilă, exact cum o cerea rolul şi regizorul – o femeie în vârstă, cu fricile şi superstiţiile aduse de bătrâneţe, dar care mai reţine în suflet puterea tinereţii de altădată. Un personaj căruia Ilinca Tomoroveanu i-a dat viaţă în mod admirabil şi care mi-a sădit în inimă o şi mai mare admiraţie a talentului său. Şi aceea a fost ultima oară când am văzut-o pe scenă în calitate de actriţă. De atunci înainte, întâlnirile cu domnia sa au fost doar la premierele TNB sau pe culoarele birourilor din spatele scenei, când ne întâmpina pe toţi cu zâmbetul şi blândeţea ei atât de cunoscute şi iubite de toţi cei care au avut bucuria să o cunoască.

De ce am ales să vorbesc despre această doamnă, acest Om, acest Artist atât de târziu după dispariţia ei? De ce nu am făcut asta chiar în zilele când ne despărţeam de domnia sa? Pentru că este important să ne amintim de cei plecaţi şi după ce nu mai sunt aici. Iar eu am avut şi un al doilea motiv: trebuia să îmi găsesc cuvintele cele mai potrivite pentru a evoca personalitatea unei mari doamne şi al unui om care, iată, fără să ştie, a contribuit atât de mult la dezvoltarea mea ca om şi ca artist. Aşadar, închin acest moment celei care a fost şi va fi mereu una din pietrele de temelii ale propriei mele existenţe, Doamna Ilinca Tomoroveanu. Pe curând, stimată doamnă!

Arhiva rubricii Cronica de teatru

”La revedere, nu adio!” de Tudor Sicomaș Aşa ar trebui să spunem la fiecare despărţire fizică de cineva. Indiferent dacă persoana pleacă temporar sau porneşte în călătoria eternă.

[rudyroth79]

Japonia și, de fapt, întregul Orient îndepărtat au reprezentat încă din secolul al XIX-lea de când și-au redeschis porțile spre Occident o continuă ”ispită” pentru creatorii și artiștii din Vest. Și acest lucru s-a întâmplat datorită misterului în care a fost, este și va fi învăluită acea zonă a mapamondului. Căci, contrar a ceea ce am vrea să credem, noi, occidentalii, nu vom reuși niciodată să înțelegem cu adevărat cultura orientală, atât de avansată și diferită de cea a noastră.

Și totuși, așa cum am spus deja, artiștii occidentali au fost mereu atrași de China și Japonia. S-au creat lucrări de arte vizuale inspirate din caligrafia și stampele japoneze. S-au scris tomuri întregi despre viața de acolo, de peste mări și țări, unele mai documentate, altele mai romanțate. Și, nu în ultimul rând, s-au compus partituri întregi de muzică inspirate din acordurile atât de exotice ale acelor țări unde Soarele zâmbește în fiecare zi pentru prima oară. Unul dintre compozitorii cei mai îndrăgostiți de acea zonă a fost Giacomo Puccini , care nu doar că a creat două opere a căror acțiune se petrece în China (”Turandot”) și Japonia (”Madama Butterfly”), dar și-a ”asezonat” mai toate operele cu influențe muzicale orientale. Cu toate acestea, astăzi o să ne îndreptăm atenția doar spre una din compozițiile lui, ”Madama Butterfly”, una dintre cele mai cunoscute și îndrăgite opere din istorie, și spre spectacolul cu această creație ce a avut loc pe scena Operei Române din București, în data de 11 aprilie 2019.

Incredibil cum o montare veche de câțiva zeci de ani reușește să nu fie prăfuită și să-și mențină parfumul specific. Bineînțeles, acest lucru se datorează și soliștilor, însă este și un semn că regizorul și scenograful au avut o viziune etern și general-valabilă, astfel încât producția lor să rămână valabilă și după trecerea timpului. Așadar, varianta bucureșteană a cărei regie este semnată de maestrul Jean Rânzescu și scenografia este creată de Theodor Kiriakoff Suruceanu este încă viabilă – probabil nu pentru mult timp, dar chiar și așa, merită văzută și apreciată la adevărata-i valoare. Chiar dacă decorul primului act poate părea puțin artificial și scena puțin lipsită de personalitate – în special din cauza fundalului pictat și a pânzei de lumini ce coboară pentru a înfățișa cerul înstelat (cred că se poate găsi o soluție mai modernă aici) – se păstrează totuși o atmosferă îmbibată de orientalism, în special în cea de-a doua parte a spectacolului, unde sunt relevate toate detaliile și toată frumusețea interiorului unei case japoneze autentice.

Protagoniștii serii s-au dovedit a fi la fel de autentici, atât din punct de vedere actoricesc, cât și vocal. În primul rând, am descoperit o nouă Irina Iordăchescu (o soprană pe care, de altfel, o admir foarte mult). De data asta însă, mi s-a revelat o voce plină, puternică, aptă să zboare peste orchestra uneori cam prea puternică și care a riscat să acopere soliștii de prea multe ori. De asemenea, am descoperit profunzimi nebănuite, prin gravele impresionante, rotunde, pline și catifelate ale sopranei pe care mi-o amintesc cu plăcere din roluri ca Gilda, Lucia sau Norina. Dar iată că orice artist evoluează, iar evoluția Irinei Iordăchescu este una cu adevărat impresionantă și demnă de toate laudele. În plus, așa cum o cunosc și cum mă așteptam deja, artista a dat o maximă importanță și dimensiunii actoricești a rolului și a studiat îndeaproape detaliile gesticii japoneze, căci pe parcursul spectacolului am avut impresia că asist la un mic fragment de teatru Kabuki sau Nô – soprana a creat un întreg micro-univers de imagini și emoție doar cu ajutorul privirii, al capului și al mâinilor.

Alături de Irina Iordăchescu, s-a remarcat Antonela Bârnat, o Suzuki cu adevărat impecabilă, atât vocal, cât și ca prezență scenică. Având o interesantă paletă a ambitusului, mezzo-soprana a demonstrat încă o dată că este unul din marile atu-uri pe care opera bucureșteană le are și pe care ar trebui cu mândrie să le arate publicului mult mai des decât o face. Asemenea Irinei Iordăchescu, și Antonela Bârnat a alăturat unei voci somptuoase și pline, o parte actoricească la fel de bine studiată, dar naturală. Apoi, tenorul Liviu Indricău, în rolul lui Pinkerton, s-a dovedit o surpriză plăcută a serii (cel puțin, pentru mine). Am descoperit o voce frumoasă, un tenor cu capacități și abilități vocale-interpretative la care nu mă așteptam, dar care m-au surprins în mod plăcut. Bineînțeles, ținând cont că a debutat în acest rol nu demult, mai încape loc de perfecționare, atât vocal, cât și actoricește vorbind (i-a lipsit oarecum o doză de naturalețe). Cu toate acestea, Liviu Indricău a realizat un rol bine conturat. Nu în ultimul rând, trebuie aplaudată performanța extraordinară a baritonului Dan Indricău, debutant în rolul consulului american Sharpless. Spun acest lucru, deoarece cu toate emoțiile inerente unui debut, artistul a făcut mai mult decât doar să se achite de o datorie artistică. A încercat, pe cât posibil, să-și mascheze emoția puternică prin forța vocii și printr-un joc scenic cât se poate de firesc. Îi doresc și îi prevăd un viitor frumos în rolurile principale de bariton pe scena Operei din Capitală (și nu numai). Nu trebuie uitat nici Andrei Lazăr, unul dintre cei mai buni interpreți ai lui Goro din câți am văzut până acum. Privirile sale șirete, răutatea aspră, interesul pentru bani, toate acestea s-au îmbinat de minune cu vocea sa care a subliniat aceste trăsături de caracter. Alături de aceștia, s-au remarcat, bineînțeles, Cristina Eremia (Kate Pinkerton), Florin Simionca (Prințul Yamadori – care, în treacăt fie spus, ar merita un debut în Sharpless), Horia Sandu (Bonzo), Ion Dimieru (Comisarul Imperial – care, și acesta, ar trebui să primească roluri mai consistente, datorită vocii sale foarte frumoase și puternice) și Adrian Ionescu (Ofițerul stării civile).

Deși cu o apariție scurtă, corul Operei Naționale din București, a demonstrat încă o dată (dacă mai era nevoie) că este unul din cele mai bune ansambluri corale din lume la ora actuală și acest lucru se datorează atât regretatului maestru Stelian Olariu, cât și celui care îi duce mai departe moștenirea, maestrul Daniel Jinga. La pupitrul orchestrei operei s-a aflat maestrul Tiberiu Soare, probabil unul din cei mai carismatici și iubiți dirijori români din prezent. Ca de obicei, orchestra a sunat impecabil sub bagheta sa, deși (așa cum deja am menționat) au fost pe alocuri pasaje care au tins să acopere soliștii. Dar, bineînțeles, acest aspect ține și de acustica sălii care nu mai este cea ideală, de altădată, din pricini obiective pe care nu le voi discuta aici și acum.

În încheiere, nu pot decât să mă declar încă o dată fericit că Opera Națională București încă se află pe primul loc în preferințele mele și ale publicului și că ne delectează în continuare cu asemenea spectacole valoroase. De asemenea, îmi doresc și îi doresc instituției și, implicit, conducătorilor ei de azi și de mâine, să nu se dezică niciodată de la un crez artistic onorabil și lipsit de orice fel de compromis.

Vezi arhiva rubricii Cronica muzicală

”Despre iubire și onoare” de Tudor Sicomaș Japonia și, de fapt, întregul Orient îndepărtat au reprezentat încă din secolul al XIX-lea de când și-au redeschis porțile spre Occident o continuă ”ispită” pentru creatorii și artiștii din Vest.

[rudyroth79]

”Delicatețea vârstei” de Tudor Sicomaș

”Delicatețea vârstei” de Tudor Sicomaș

Un roman bine scris este un roman pe care nu-l poți lăsa din mâna orice alte ispite ar exista în jur. Este, de asemenea, un roman în care simți nevoia să te afunzi și să te lași pradă universului său, fără a fi deranjat de nimic din lumea exterioară. Nu întâlnesc foarte des asemenea cărți. De fapt, le pot număra pe degetele de la mâini. Dar iată că cea mai recentă lectură a mea se poate adăuga…

[rudyroth79]

Nu cred că există cineva căruia să nu-i placă o poveste frumoasă de dragoste, cu atât mai mult cu cât are împletită în iţele sale şi o tentă întunecată, sângeroasă. De când lumea, oamenii au fost atraşi de iubire, dar şi de moarte, de pasiune, dar și de violenţă. Iată de ce curentul verist-naturalist a fost imediat îmbrăţişat de publicul de operă de pretutindeni. Oferea spectatorilor întâmplări din viaţa oamenilor simpli, obişnuiţi, departe de curţile regale şi de lumea aristocraţiei, făcând astfel ca totul să fie mai aproape de sufletul şi înţelegerea auditoriului.

Poate cele mai cunoscute şi iubite două creaţii ale curentului verist (cele care au şi îndurat cel mai bine trecerea timpului, aflându-se în permanenţă pe afişele tuturor teatrelor lirice din lume) sunt ”Cavalleria rusticana” de Pietro Mascagni şi ”I Pagliacci” de Ruggero Leoncavallo. De ce atâta popularitate pentru aceste două titluri? În primul rând, datorită partiturilor încărcate de melodicitate, de pasiune şi lirism, în acelaşi timp. Atât Mascagni, cât şi Leoncavallo au fost fini observatori ai oamenilor, surprinzând în operele lor caractere umane puternice şi complexe şi făcând acest lucru prin intermediul muzicii – un aspect mult mai greu de realizat decât un portret literar sau în acuarelă. Şi cu toate acestea, au reuşit să dea posterităţii unele dintre cele mai iubite şi memorabile pagini muzicale din istora operei.

Opera Naţională din Bucureşti s-a mândrit întotdeauna cu prezenţa acestor două titluri pe afişele sale, ele fiind prezentate de fiecare dată în spectacole-coupé care mai de care mai inovatoare şi provocatoare. Nu pot uita montarea împrumutată de la Covent Garden, cea în regia lui Franco Zefirelli, care a atras mulţi spectatori de-a lungul câtorva stagiuni. Însă era timpul şi pentru o producţie autohtonă, aşadar Ion Caramitru (care a mai montat la opera bucureşteană ”Evgheni Oneghin”) a fost chemat pentru a imagina lumea Siciliei de odinioară asezonată cu iubire, cu gelozie, cu ură, cu sânge, cu crime, dar şi cu puţin umor. În viziunea lui Caramitru, cele două opere au loc în aceeaşi localitate din sudul Italiei, la diferenţă de câţiva zeci de ani. Dacă în opera lui Mascagni, regizorul păstrează atmosfera apăsătoare şi mereu ameninţătoare, în capodopera lui Leoncavallo, el schimbă cu totul cadrul, aducând acea notă de culoare şi optimism atât de necesar în cadrul unei seri dominate de spleen şi întuneric. Scenografia şi costumele (în tonuri de negru, gri şi albastru în ”Cavalleria” şi în vesele nuanţe colorate în ”I Pagliacci”), semnate de Viorica Petrovici subliniază atât atmosfera sumbră din”Cavalleria”, cât şi culoarea din ”I Pagliacci” (păstrând undeva, în colţul inimii o lacrimă tragică). La toate acestea contribuie din plin şi light desgin-ul realizat de Chris Jaeger, un colaborator vechi şi constant al tandemului Caramitru – Petrovici şi care şi de această dată a compus situaţii de lumină adecvate fiecărui moment (de remarcat momentul Intermezzo-ului din prima operă, când s-a creat un adevărat tablou-vivant din mişcări şi lumină, dar şi momentul celebrei arii a lui Canio, ”Vesti la giubba”, când personajul a fost decupat din decor cu ajutorul light-design-ului).

Bianca Mărgean (Santuzza)

Distribuţia serii de 21 martie a fost una de excepţie pentru ambele opere. În primul rând, ”Cavalleria rusticana” a beneficiat de o interpretare cum de mult nu s-a mai auzit la Bucureşti. Etern geloasa şi pasionala Santuzza a fost Bianca Mărgean, una dintre cele mai bune soprane dramatice pe care le-am ascultat vreodată. Pot spune că încă de când am aplaudat-o pentru prima oară în Amelia din ”Bal mascat” de Verdi, tânăra şi frumoasa solistă mi-a lăsat impresia unei noi stele pe cale de a se forma şi de a lua cu asalt nu doar opera bucureşteană, ci marile opere din lume. Şi în ingratul rol scris de Mascagni, Bianca Mărgean s-a dovedit imbatabilă prin catifelarea, puterea şi inflexiunile întunecate ale vocii sale, imprimând şi un necesar tragism şi o disperare paroxistică prin jocul scenic desăvârşit. I s-a alăturat în acest tur de forţă tânărul tenor Adrian Dumitru (Turiddu, amantul Santuzzei, dar şi al frumoasei şi nestatornicei Lola), căruia par să i se potrivească mai bine rolurile de tenor dramatic din repertoriul verist decât cele de tenor lejer (cum ar fi recentul debut în Ducele de Mantua din ”Rigoletto”). Şi el s-a aflat într-o formă vocală foarte bună, demonstrând că poate să-şi conducă vocea peste orchestră (care de data asta a sunat puţin cam prea în forţă, obligând soliştii la eforturi suplimentare). Alături de ei s-au aflat Vicenţiu Ţăranu (o plăcută surpriză în rolul lui Alfio, rivalul lui Turiddu şi soţul Lolei, etalând o voce caldă, bine controlată şi destul de puternică), Sorana Negrea (o frumoasă, atrăgătoare Lola, care dintr-un rol mic a realizat o apariţie de forţă, atât vocal, cât şi scenic) şi Andreea Iftimescu (aflată la debut în rolul mamei lui Turiddu, Lucia – şi ea a subliniat trăirile şi zbuciumul interior ale bătrânei prin jocul simplu, dar bine echilibrat şi prin vocea caldă şi nuanţată).

După un final alert şi cutremurător al ”Cavalleriei” a urmat tragicomedia trupei ambulante de actori şi paiaţe din ”I Pagliacci” de Ruggero Leoncavallo. Frumuseţea partiturii a fost scoasă în evidenţă de prezenţa unor artişti remarcabili. Canio, şeful trupei teatrale, a fost portretizat cu forţă, aplomb şi o voce de o rară putere şi nobleţe, a italianului Francesco Anile (prezent pe scena operei bucureştene şi în dificilul rol verdian al lui Otello, dar şi solist la Metropolitan Opera din New York). Poate cel mai bun Canio pe care l-am auzit în ultimii 15 ani la Bucureşti, Francesco Anile a dat dovadă că vârsta nu este un impediment în privința calităţii vocale, etalându-şi splendida voce de tenor şi impresionantele acute, atinse cu perfecţiune şi uşurinţă uimitoare. Un alt debut al serii a fost cel al Simonidei Luţescu (cunoscută publicului bucureştean din spectacole precum ”Le Nozze di Figaro”, ”Falstaff” sau ”La Traviata”, unde interpretează roluri ca La Contesa, Nannetta, respectiv Violetta Valéry) în Nedda, frumoasa şi mult-prea-tânăra soţie a lui Canio. Soprana şi-a demonstrat încă o dată calităţile vocale, tessitura aparent fragilă, dar care uimeşte prin forţa acutelor, adăugând la toate acestea şi un joc scenic plin de candoare şi naturaleţe. Cu alte cuvinte, un debut de succes şi care îi anunţă un parcurs interesant în repertoriul verist. De urmărit!

Surprize plăcute s-au dovedit a fi şi baritonii Vasile Chişiu – care a dat viaţă lui Tonio (clovnul cocoşat şi intrigant, un adevărat Iago) prin vocea sa profundă şi prevestitoare de tragedie în celebrul Prolog – şi Iordache Basalic în rolul Silvio, amantul Neddei, care a bucurat auzul spectatorilor cu vocea-i de bariton nobile, cu minunate accente lirice. O prezenţă-surpriză a fost şi balerina Monica Petrică (care a semnat şi coregrafia), care a oferit un moment poetic de balet neo-clasic în Intermezzo din ”I Pagliacci”, amintind de vechea tradiţie a commediei dell’arte, aceea de a distra publicul cu momente de virtuozitate între acte. Nu în ultimul rând, vreau să subliniez prezenţa tânărului tenor Paul Lungu în rolul lui Beppe-Arlecchino, care a strălucit şi căruia îi prevăd un destin promiţător (poate chiar preluând unul dintre rolurile principale de tenor din acest spectacol-coupé), atât timp cât îşi va alege cu înţelepciune repertoriul.

Cor, ”Cavalleria rusticana”

La pupitrul dirijoral s-a aflat maestrul Vlad Conta, care a condus cu măiestria-i cunoscută orchestra operei (care, din păcate a dat, pe alocuri, semne de nesiguranţă şi mici decalări, rezolvate totuşi, imediat), dar şi excepţionalul cor pregătit de Daniel Jinga, care a primit aplauze şi ovaţii la scenă deschisă la finalul fiecăreia dintre cele două opere.

”Cavalleria rusticana” & ”I Pagliacci” – emoţie, bucuria unor interpretări deosebite, demne de marile scene lirice ale lumii, două partituri încântătoare, toate acestea unite într-o montare simplă, dar grăitoare, ce pune în lumină pure sentimente umane. Aşadar, o reţetă de succes a Operei Naţionale din Bucureşti, un spectacol care merită felicitat şi îndelung reprezentat.

Vezi arhiva rubricii Cronica muzicală

”Între întuneric şi culoare. Între pasiune şi crimă” de Tudor Sicomaș Nu cred că există cineva căruia să nu-i placă o poveste frumoasă de dragoste, cu atât mai mult cu cât are împletită în iţele sale şi o tentă întunecată, sângeroasă.

[rudyroth79]

”Iulia Isaev – o româncă la MET” de Tudor Sicomaș

”Iulia Isaev – o româncă la MET” de Tudor Sicomaș

Pe Iulia Isaev o ştiu de când eram de-o şchioapă. Am urmărit-o de nenumărate ori la Opera Naţională din Bucureşti în roluri precum Tosca (din opera cu acleaşi titlu de Puccini), Elsa (din ”Lohengrin” de Wagner), Nedda (din ”I Pagliacci” de Leoncavallo), Contesa (din ”Nunta lui Figaro” de Mozart), Tatiana (din ”Evgheni Oneghin” de Ceaikovski, Cio-Cio-San (din ”Madama Butterfly” de Puccini), Liù(din

[rudyroth79]

Giuseppe Verdi a fost, este și va rămâne per sempre regele operei italiene. Acordurile sale extrem de melodioase, ariile de tip ”șlagăr”, duetele, scenele ce rămân mult timp în sufletul și mintea ascultătorilor, fragmentele dansante – toate acestea au făcut din maestrul de la Busetto cel mai iubit compozitor de operă din toate timpurile. Bineînțeles, nimic nu se compară cu ”triada” de aur a carierei sale: ”La Traviata”, ”Rigoletto” și ”Il Trovatore” (”Trubadurul”). Dar asta nu înseamnă că alte titluri nu au rămas în posteritate și nu sunt iubite cel puțin la fel de mult (uneori poate chiar mai mult) decât cele trei. ”Otello”, ”Aida”, ”Falstaff”, ”Don Carlo” sau ”Un Ballo in maschera” (”Bal mascat”) sunt opere care, de-a lungul istoriei, au făcut fericiți mulți pasionați de muzică și, de asemenea, au lansat multe voci de valoare.

Opera Națională București este una din scenele pe care Verdi a fost prezent încă de la început. Chiar dacă nu toate operele sale au fost reprezentate aici, o bună parte din creația sa a fost reprezentată în acest teatru liric. Astăzi, îmi îndrept atenția spre ”Un Ballo in maschera” (”Bal mascat”) și spectacolul ce a avut loc pe 17 aprilie 2019.

Este a doua montare cu ”Bal mascat” din ultimii ani și pot spune că, din cele două văzute la București până acum, aceasta este preferata a mea și este cu mult mai valabilă artistic decât cea precedentă. Deși mulți cârcotași ar putea să întrebe: ”Ce legătură are Verdi cu perioada anilor ’20?”, eu le răspund că atâta timp cât subiectul unei opere nu este schimbat și atâta timp cât acesta este universal-valabil și permite plasarea lui în orice epocă și orice spațiu cultural și, de asemenea, atâta timp cât există un discurs și un parcurs regizoral liniar, unitar și coerent, aceste întrebări nu-și au rostul. Am văzut montări așa-zis clasice, fără absolut nicio idee regizorală, în care se făcea doar paradă de voci și costume, însă acțiunea era uitată undeva pe planul x. Așadar, dragi contestatari ai inovației în operă, prefer un ”Trovatore” cu extratereștri decât o Traviată care nu știe ce face cu mâinile și care stă doar în centru înțepenită și cântă, pentru că domnul regizor nu a știut ce altă indicație să-i dea.

Așadar, actuala montare cu ”Un Ballo in maschera” se poate mândri că are și coerență și frumusețe, respectând, în același timp, și subiectul creat de Antonio Somma. Grischa Asagaroff a dat culoare și un nou sens capodoperei verdiene, mutând acțiunea în America anilor  ’20, dar modelând totul astfel încât libretul original să nu sufere nicio modificare. În sprijinul său au venit Luigi Perego (care a creat o scenografie luxuriantă, cu accente de albastru închis, violet și tonuri de gri, parcă subliniind nenumăratele schimbări din psihologia personajelor), Gigi Saccomandi (light designer-ul, lumina fiind un personaj de sine stătător în acest spectacol) și Renato Zanella (care a creat coregrafia divertismentului din ultimul tablou, cel al balului). În ansamblu, s-a creat un spectacol multi-fațetat, care reușește să pună în valoare subiectul elegant, dar tragic, precum și pe soliști.

Distribuția din 17 aprilie a constituit un adevărat succes de public. Riccardo, guvernatorul britanic, a fost interpretat cu măiestrie de tenorul Daniel Magdal, un obișnuit al scenei bucureștene. Prin vocea sa de tenor lirico-dramatic, artistul a îmbrăcat sala Operei în sunete catifelate și puternice și a îngemănat tehnica vocală cu naturalețea jocului scenic, rezultând un personaj bine conturat, cu spaimele, emoțiile și defectele sale. Alături de el s-a aflat soprana Bianca Mărgean care nu încetează a mă uimi cu fiecare apariție a sa. De o frumusețe fizică izbitoare, artista deține și o voce de o uimitoare căldură, cu un ambitus la fel de uimitor, în care gravele se ridică deasupra forței orchestrei și în care acutele în pianissimo sunt asemenea unei dantele rafinate. În plus, Bianca Mărgean este una dintre acele soprane care chiar știe ce să facă cu mâinile. Cu alte cuvinte, este și actriță, nu doar cântăreață și este conștientă că opera nu este un concert, ci un spectacol în care nu doar vocea contează (chiar dacă aceasta primează). Apoi, mezzo-soprana Sorana Negrea dă din nou dovadă că este una dintre vocile de valoare pe care Opera bucureșteană le deține în prezent. Ulrica a ei este înfricoșătoare, datorită culorilor întunecate ale vocii, dar are și o latură umană, grație prezenței scenice a cântăreței. De la gesturi până la priviri, totul vorbește despre supranatural și despre moarte – un rol care i se potrivește de minune Soranei Negrea. Lucian Petrean, proaspăt întors de la Tel Aviv unde a repurtat un fulminant succes în rolul Scarpia din ”Tosca” de Giacomo Puccini, se ridică, din nou, la așteptările cele mai înalte. Un bariton nobil, cu o expresivitate aparte, un timbru unic, oricând recognoscibil, Lucian Petrean se înscrie în galeria marilor baritoni ce au dus faima României dincolo de hotare. Renato al său capătă dimensiuni titanice, aproape, și nu doar datorită vocii impresionante și pătrunzătoare, ci și unui joc scenic bine gândit și echilibrat. Ultima, dar nici pe departe cea din urmă, Veronica Anușca a reușit, ca de fiecare dată, să lase publicul fără glas prin trilurile excepționale, prin căldura și claritatea vocii, caracteristici ce o recomandă ca una dintre stelele operei bucureștene și naționale. Agilitățile vocale și ușurința cu care le realizează îi permit să abordeze roluri ca Lucia, Gilda și, iată, Oscar (pajul) și să o așeze între cele mai de seamă interprete din lume. Alături de toți aceștia, demni de amintit sunt și Filip Panait (Tom), Iustinian Zetea (Samuel), Florin Simionca (Silvano), Ciprian Pahonea (Primul judecător), Narcis Brebeanu (Servitorul Ameliei).

Las la sfârșit corul Operei bucureștene, pentru a-i aduce, ca de fiecare dată, laudele binemeritate. Rămâne unul dintre cele mai bune coruri de operă de pe mapamond și, astfel, aduc un omagiu celui care a condus cu brio ansamblul de-a lungul timpului, maestrul Stelian Olariu, dar și felicitări către învățăcelul său și actualul dirijor, Daniel Jinga. Orchestra a sunat bine, ca de fiecare dată, dirijorul Iurie Florea reușind să pună în valoare vocile soliștilor și menținând sub control sonoritățile ce riscau să iasă din matca fosei.

Vezi arhiva rubricii Cronica muzicală

”Viva Verdi!” de Tudor Sicomaș Giuseppe Verdi a fost, este și va rămâne per sempre regele operei italiene. Acordurile sale extrem de melodioase, ariile de tip ”șlagăr”, duetele, scenele ce rămân mult timp în sufletul și mintea ascultătorilor, fragmentele dansante – toate acestea au făcut din maestrul de la Busetto cel mai iubit compozitor de operă din toate timpurile.

[rudyroth79]

”Din Renaștere în anii prohibiției. Bufon sau Al Capone?” de Tudor Sicomaș

”Din Renaștere în anii prohibiției. Bufon sau Al Capone?” de Tudor Sicomaș

Operele verdiene au fost întotdeauna subiect de discuție atât în cercurile de muzicieni, cât și în cele ale simplilor iubitori de muzică de calitate. De ce? Pentru ce se vorbește atât de mult despre creația verdiană? Pentru că este, asemenea celei shakespeariene, universal valabilă și nemuritoare. Mai mult decât atât, majoritatea subiectelor alese de compozitorul italian sunt, la rândul lor,…

[rudyroth79]

”O ultimă reverență – Carmen Stănescu” de Tudor Sicomaș

”O ultimă reverență – Carmen Stănescu” de Tudor Sicomaș

Puține nume de artiști din epoca glorioasă a teatrului românesc se mai află încă printre noi. Încetul cu încetul, actorii ce au deschis căile noului teatru (așa cum îl știm și îl apreciem acum) părăsesc marea scenă a vieții, vorba marelui Will. Cu tristețe ne uităm cum, rând pe rând, reprezentanții generației de aur ies pe ușa acestei existențe planetare atât de mici, în fapt.

Luna aprilie a lui…

[rudyroth79]

”Regal verdian” de Tudor Sicomaș

Pentru al doilea an consecutiv, publicul român iubitor al muzicii de operă a avut plăcerea și bucuria de a-l vedea și asculta live pe scena Sălii Radio pe unul dintre cei mai apreciați și îndrăgiți baritoni români ai momentului – George Petean. De această dată în capodopera verdiană care i-a adus interpretului cea mai mare faimă și recunoaștere în ultimii 3 ani: ”Rigoletto”.

Concertul din 12…