#lumea arabă

[nicolae]

Istoria conflictelor din Orientul Mijlociu

Lansarea cărții Istoria conflictelor din Orientul Mijlociu a fost generată de nevoia de a cunoaște originile acestei zone istorice diversificate, plecând de la interesul nostru personal privind studiul conflictelor militare de-a lungul istoriei moderne și contemporane și a pasiunii noastre pentru lumea arabă, o lume dificil de înțeles de occidentali în mod deosebit. Subiectul analizei, îl…

[laivinduroriginal]

Reuters: După vizita lui Biden în Israel, SUA sunt legate de orice ofensivă în Fâșia Gaza

Vizita preşedintelui american, Joe Biden, miercuri în Israel a avut loc la o zi după ce bombardarea unui spital din Fâșia Gaza, care a ucis sute de palestinieni, a devenit rapid un punct nevralgic în lumea arabă. Biden a venit pentru a susţine lupta Israelului împotriva Hamas şi pentru a oferi ajutor palestinienilor, dar prin faptul că a zburat la Tel Aviv atunci când a făcut-o, Biden s-a legat…

[rudyroth79]

„O mică poveste de toamnă…” de Ionuț Cristache

„O mică poveste de toamnă…” de Ionuț Cristache

Am revăzut, în aceste zile de toamnă, un film pe care-l uitasem. Dacă aveți o oră și jumătate pentru sufletul dumneavoastră, așezați-vă îngândurați în fața televizorului și priviți-l, se numește Copiii cerului și este creația unui mare regizor iranian, Majid Majidi. El este foarte cunoscut și pentru controversatul film Mohamed, care a provocat tensiuni în lumea arabă. Regizorul susține că…

[stireazileiuk]

Premieră în lumea arabă. O femeie va arbitra finala Cupei Marocului

[actualitate]

Război Gaza-Israel: cine sunt „învingătorii” şi cine „învinşii”

Printre cei care susţin această teză se numără istoricul şi universitarul francez Jean-Pierre Filiu, specialist în lumea arabă. Faptul că Benjamin Netaniahu iese întărit politic din acest conflict apare ca o evidenţă, din nou el poate pretinde că este singurul lider capabil să protejeze Israelul de agresiunile teroriste ale organizaţiei Hamas. Marele paradox constă în faptul că şi mişcarea Hamas a cîştigat în prestigiu politic. Ea poate spune acum: iată, noi cei din Hamas suntem singurii veritabili reprezentanţi ai cauzei palestiniene, capabili să luptăm pentru ea cu mijloace militare. Iar preşedintele turc Recep Tayyip Erdogan poate pretinde în faţa întregii lumi musulmane şi a Orientului mijociu că este singurul lider avînd suficientă grutate pentru a media în conflictul dintre arabi şi israelieni, şi în acelaşi timp că este marele apărător al musulmanilor. Despre Joe Biden mulţi comentatori afirmă că această criză l-a prins pe nepregătite şi că de fapt a rămas destul de pasiv în contextul ei, mulţumindu-se doar să reactiveze vechiul plan de pace rezumat prin sintagma: două ţări, două popoare. Istoricul Jean-Pierre Filiu consideră că Organizaţia Naţiunilor Unite a fost încă o dată umilită de faptul că Statele Unite au refuzat orice rezoluţie legată de conflict, inclusiv una pe care francezii voiau să o propună, de simplă încetare a focului. Uniunea Europeană a avut şi ea o atitudine mai degrabă de spectator, „neputincioasă şi divizată” scrie istoricul francez. Read the full article

[bartholomaus]

Sclavia de astăzi este folosită pentru a subjuga omul european. Prin mijloace necinstite, suntem făcuţi să credem că Europa a avut o oribilă istorie a sclaviei, că ar trebui să ne simţim cu toţii vinovaţi şi de asemenea să ne fie ruşine de ce au făcut strămoşii noştrii. Aici sunt nişte date cu privire la istoria sclaviei în lumea noastră : 

1) Toate popoarele de pe această planetă au avut sclavi într-un anumit punct din istorie. Unele cazuri erau mai grave decât altele, şi popoarele europene erau printre cele mai îngăduitoare în acest context.

2) Majoritatea navelor şi pieţelor de sclavi nu erau deţinute de oameni cu descedenţă europeană. Şi majoritatea clienţilor nu aveau descendenţă europeană.

3) Navele care traficau sclavi din Africa în Americi cumpărau oameni care erau deja sclavi. Erau deja înrobiţi de către indivizi cu altă origine (arabi şi alţi africani, în majoritatea timpului), care doar îi vindeau altor comercianţi de sclavi.

4) Musulmanii (turci, arabi şi berberi) operând din Marea Mediterană, au subjugat aproximativ un milion şi jumătate de europeni numai între secolele XVI şi XVIII. Ei au navigat coastele europene chiar până în Islanda, şi au luat deopotrivă femei şi bărbaţi pe post de sclavi.

5) Europenii au fost primii care au oprit sclavia în timpurile moderne. Sclavia în Africa şi lumea arabă încă se continuă. Ambii, africanii şi europenii (în special femeile tinere) sunt înrobiţi chiar şi în ziua de astăzi.

6) Mai puţin de 2% din populaţia europeană in America secolelor XVII, XVIII şi XIX au deţinut vreodată sclavi!

7) Doar 5% din sclavii ajunşi în cele două Americi mergeau către ce se numeşte azi SUA. Restul mergeau în America Latină.

Deci, nu doar că popoarele europene nu ar trebui să se simtă mai rău decât altele, în ceea ce priveşte sclavia, dar ar trebui să se simtă mândre că au fost printre cei mai îngăduitori în acest context ; Au fost printre popoarele care şi-au tratat sclavii în cele mai umane moduri, care au deţinut cei mai puţini sclavi şi primii care i-au eliberat. Dacă cineva încearcă să vă inducă o altă idee, aceea este greşită. Fie din cauză că nu ştiu mai bine (ar putea fii victime ale propagandei mincinoase împrăştiată de inamicii Europei) sau pentru că au o agendă anti-Europeană, şi voiesc a ne disturge cultura, mândria, istoria, puterea, poporul şi valorile. Vina pe care ei încearcă să o răspândească asupra noastră e o parte din campania pe care ei o duc pentru a ne distruge.

[news24hrou]

Scriitorul Mathias Énard, orientalist: Intervenţia militară străină în Irak, Afganistan şi Siria, o catastrofă. Oamenii sunt destul de conştienţi de unde le vine nefericirea Scriitorul şi jurnalistul Mathias Énard, orientalist, a fost protagonistul ultimei seri a Festivalului Internaţional de Literatură şi Traducere Iaşi, unde a vorbit cu dramaturgul şi poetul Matei Vişniec despre literatura angajată, imigranţi, separaţia artificială între Orient şi Occident, despre intervenţia Statelor Unite şi Europei în ţări din Orientul Mijlociu, literatura subversivă din lumea arabă şi despre situaţia politică din Catalonia. https://ift.tt/30TE1yj

[rudyroth79]

Dalida – articol de Raul Gabriel Gavra

Dalida – articol de Raul Gabriel Gavra

Cântăreața, dansatoarea, actrița și modelul Iolanda Cristina Gigliotti s-a născut în 17 ianuarie 1933 la Cairo, Regatul Egiptului. A interpretat melodii în cel puțin cinci limbi (franceză, italiană, arabă, germană și engleză) și a abordat o gamă variată de genuri (pop, chanson, schlager, folk, easy listening, dance și rock), reușind să vândă 170 de milioane de albume în toată lumea. A câștigat 55…

[stejarmasiv]

Când i-am arătat Adrianei prima imagine despre Mangour a reacționat încântată, asociind-o cu decorurile dintr-un serial pe care îl urmărește. Eu am vazut altceva, m-a fascinat tehnica lemnului folosită pentru a prelucra minuțios lemnul cu artă de inspirație arabă.

Citind despre Kaaba am ajuns să aflu că are o streașină de aur pentru scurgerea apei de ploaie, deși la Mecca plouă foarte rar, să nu zicem că deloc. Ferestrele pe de altă parte nu la ploaie trebuie să reziste, au rol de separare a spațiilor, cu caracteristica de ventilație și trebuie să permită circulația aerului. În locul unui grilaj de șipci, arabii, printre cei mai timpurii matematicieni din istorie au preferat forme derivate din geometrie.

Mangour este arta geometriei, a repetitivității unor simboluri compuse din pătrate și cercuri suprapuse.

Nu am găsit prea multă informație, spațiul online al limbii arabe mi-este inaccesibil, iar în limba engleză se pare că meșteșugul a fost imortalizat doar la British Museum. Nu am găsit nimic nici pe Wikipedia. Tehnica este una extrem de migăloasă, geometria aplicată fiind în spațiu. Șipcile prelucrate la final cu dalta, manual, sunt repetitive, însă din îmbinarea lor rezultă modele foarte variate.

Imaginile pe care le-am selectat din online m-au pus pe gânduri, trebuie beneficiat de tehnica actuală și folosite scule ajutătoare pentru a produce astfel de piese panel de ferestre. N-am văzut nicăieri la Mangour sticlă, mai ales că se preferă modelele foarte mărunte. Vreau să mă inspir din această tehnică, folosind motive arabe, pentru o lucrare din viitorul apropiat unde mi s-au cerut simboluri apropiate de lumea araba, musulmană, orientală.

Privind la arta din spatele Mangour îmi amintesc că invazia arabă asupra Spaniei înainte de Evul Mediu a fost feroce din punct de vedere militar, însă bibliotecile au fost cruțate. Dominația arabă a adus educația, a favorizat artele, filozofia, arhitectura, poezia și băile publice. Este de notorietate că igiena era extrem de precară, chiar inexistentă în Europa timpurie.

Războaiele de ocupație au fost apanajul tuturor semințiilor la care sângele clocotea în vene, nu e corect să acuzăm doar o parte de purtare barbară asupra celor dominați. Totuși, amestecul de culturi diferite a dus la progres, la idei și abordări noi, chiar dacă acestea s-au produs sub ocupația străină. Europa, în interiorul ei, a fost scena unor războaie de ocupație dramatice. Astăzi influența maghiară asupra Transilvaniei este vizibilă, la fel cum la Budapesta s-a respirat aer suflat din Viena. Cum ar fi fost să fie Viena la 250 de km de București?

Revenind la prelucrarea lemnului, celor care li se pare interesantă ideea adusă în discuție, despre Mangour și motivele repetitive geometrice la grilajele ferestrelor poate căuta mai multe informații. Mie mi-a luat o jumătate de zi să identific numele care definește aceste zăbrele.

Spor, succes!

Mangour – tehnica araba pentru panel de ferestre Când i-am arătat Adrianei prima imagine despre Mangour a reacționat încântată, asociind-o cu decorurile dintr-un serial pe care îl urmărește.

[truthseekerro]

Parintele opticii

http://ro.truth-seeker.info/nestemate-ale-islamului/parintele-opticii/

Parintele opticii

  Parintele opticii

  Ibn Al-Haytham, născut în anul 965, a fost primul care a explicat faptul că vederea este posibilă datorită refracției razelor de lumină.

Opera lui Ibn Al-Haytham a fost reluată și dezvoltată de matematicianul persan Kamal Al-Din Al-Farisi care a observat traiectoria razelor de lumină în interiorul unei sfere de sticlă pentru a examina refracția luminii solare în picăturile de ploaie. Acest fapt i-a oferit o explicație a formării curcubeielor primare și secundare.

Din anul 800 până în 1300, lumea Islamului a produs nu mai puțin de 60 de specialiști în oftalmologie sau oculiști, autorii cărților și monografiilor în oftalmologie. Însă, în Europa înainte de secolul XII termenul de oculist era necunoscut. De abia în secolul XVIII, metoda de îndepărtare a cataractei cu ajutorul acului scobit s-a folosit în Europa.

Parintele opticii

Musulmanii au produs multe lucrări originale pe anatomia ochiului. Studiile lor erau însă limitate, deoarece ei își făceau constatările doar pe ochiul animal. Disecția vreunei părți a corpului uman era considerată necuviincioasă, în principiu. Aceste lucrări ne oferă ilustrația cea mai veche a anatomiei ochiului.

Lucrarea originală a arabilor include introducerea termenilor ca glob ocular, conjunctiva, corneea, uvee și retină. Musulmanii au mai efectuat operații și pe afecțiunile pleoapei ca Trahomul (o întărire a interiorului pleoapei), Glaucomul (o creștere a presiunii intra-oculare) a fost descris prima dată de un arab. Însă, cea mai măreață contribuție în oftalmologie a arabilor a fost în domeniul cataractelor.

Parintele opticii

În secolul XII, Gerard de Cremona, faimosul traducător în limba latină a lucrărilor științifice și medicale din limba arabă, și-a petrecut 40 de ani din viață în Toledo (Spania) traducând lucrările muuslmanilor, inclusiv a lui Ar-Razi și Ibn Sina.

Medicii arabi au fost în prima linie în efortul de a preveni orbirea din anul 1000 e.n., când Ar-Razi a devenit primul doctor care a descris acțiunea reflexă a pupilei. Cam în același timp, Ammar Bin Ali Al-Mosuli a inventat tehnica de îndepărtare prin aspirație a cataractelor prin folosirea acului scobit.[1]

    [1] Optometria azi, publicația Asociației Optometriștilor, Anglia, 1987.

[politicaastazi]

Siria-război-Severin-SUA-chioșc

Sunt câteva posibile cuvinte cheie pentru o întâmplare pe cât de uluitoare, pe atât de reală. Și pentru care voi prezenta în cele ce urmează dovezile necesare. În 2013, Adrian Severin a găsit și a promovat soluția crizei din Siria, generată și atunci, ca și acum, de utilizarea armelor chimice împotriva unor civili. Paternitatea soluției i-a fost recunoscută. Soluția Severin este valabilă și acum.

Totul a început într-o dimineață și într-un chioșc amplasat în grădina mea, în prezența unui cunoscut om de afaceri și a avocatului Dan Chitic. Cu oarecare întârziere, a sosit și Adrian Severin, care este personajul cheie al acestei istorii. Și-a motivat întârzierea relatându-ne că tocmai a redactat o scrisoare către doamna Catherine Ashton, responsabil cu politica Externă UE, vicepreședinte al organizației. Era „soluția Severin” la criza declanșată de primele atacuri cu arme chimice din Siria, cărora le căzuseră victime un mare număr de civili. Propunerea sa a ajuns și la secretarul de stat John Kerry, la Departamentul de Stat, precum și la cancelarul german Angela Merkel. Câteva zile mai târziu, soluția Severin a fost adoptată. Anterior, pe CorectNews, europarlamentarul, devenit un „penal” de mai mult timp, în accepțiunea Monicăi Macovei și, mai nou, a lui Klaus Iohannis, a publicat un editorial pe această temă. Uluiți de cele aflate în chioșcul de la Snagov și, câteva zile mai târziu, în lumea întreagă, omul de afaceri și avocatul Dan Chitic au dezvăluit pe pagina lor de Facebook ceea ce ne relatase Severin în cursul întâlnirii și cum, în câteva zile, un simplu proiect a devenit o realitate la nivel mondial.

Citesc astăzi stupefiat editorialul de atunci, din 2013, semnat de Adrian Severin. Situația în care ne află este asemănătoare. Regimul Bashar al Assad a trecut din nou înspre linia roșie. Aliații au reacționat. Și probabil nici de această dată războiul nu va fi escaladat. După atâția ani, soluția Severin rămâne în picioare . Între timp, omul politic a făcut și închisoare, la capătul unei anchete și a unui proces eminamente politice.

La Organizația Națiunilor Unite, Titus Corlățean, pe atunci ministru român de Externe, a aflat în mod oficial că Siria nu a devenit pentru președintele Obama ceea ce devenise Irakul pentru George Bush datorită planului conceput de Adrian Severin. Câteva zile mai târziu, la Londra, secretarul de stat american John Kerry a anunțat oficial că un război generalizat în Siria, purtat printr-o intervenție masivă NATO, a putut fi evitat adoptându-se „soluția Severin”.

Această soluție este încă și azi valabilă. Ea prevede predarea către un alt stat în depozit a tuturor instalațiilor care servesc sau ar putea servi la fabricarea armelor chimice și distrugerea de către regimul Assad, sub supraveghere internațională, a instalațiilor care nu pot fi demontate.

Un român, care la acea dată era un simplu europarlamentar, iar în țară era fugărit de DNA, a dat această soluție valabilă și azi și, drept mulțumire, a fost pedepsist de ai lui și aruncat după gratii. Așa că ar mai exista câteva cuvinte cheie.

Sorin Rosca Stanescu

Postez în cele ce urmează cele două materiale semnate de Adrian Severin la care am făcut referire:

Scrisoarea lui Adrian Severin către Catherine Ashton

In atentia Dnei Catherine Ashton

Înaltul Reprezentant al Uniunii Europene pentru afaceri externe şi politica de securitate / Vice-Presedintele Comisiei Europene

Bruxelles

2 septembrie 2013

Subiect: Situatia din Siria

Stimata Doamna Înalt Reprezentant / Vicepreședinte

Nu există nici o îndoială că în războiul civil în curs de desfășurare din Siria, s-au folosit arme chimice. Cum au fost utilizate acestea sau de către cine, nu mai contează. Folosirea lor însăși este motiv suficient pentru ca o reacție adecvată a comunității internaționale să fie legitimă. Natura, mijloacele și magnitudinea acestei reacții este ceea ce contează acum cu adevărat.

Fără a mai lua în calcul investigațiile și probele viitoare, ceea ce se cunoaște deja și este demonstrat constituie o reală problemă de securitate și ca problemă de securitate trebuie tratată. Nu există nici un motiv și, pentru moment, nici o nevoie de a lega această problemă cu o alta care să implice discuții asupra vinovăției, responsabilității, represiunii sau pedepsei.

Pe de altă parte, deja există semne cum că, în căutarea unui răspuns la această provocare, atât UE cât și NATO sunt divizate. Trebuie de asemenea observate și controversele interne din cadrul statelor membre. Or, adâncirea acestor controverse trebuie evitată cu orice preț. Aflându-ne în mijlocul unei crize globale, când solidaritatea și unitatea noastră sunt mai necesare ca niciodată, dezbinarea nu face decât să slăbească Uniunea și alianța noastră transatlantică. Mai mult decât atât, această ruptură diminuează capacitatea noastră de a negocia cu partenerii noștri strategici ruși și chinezi o abordare comună, realistă și eficientă față de Siria.

În calitate de europeni avem interesul vital de a nu lăsa SUA singure și izolate în executarea unei acțiuni militare în Siria, precum și de a evita alimentarea unei noi dispute între așa numitele „Europă veche” și „Europă nouă”. Trebuie de asemenea să ne preocupe și insecuritatea crescândă a Israelului, aflat în mijlocul „coșmarului arab” izvorât din „visul primăverii arabe”.

Așadar, sunt convins că, și vă cer și dumneavoastră, Doamnă Înalt Reprezentant, să acceptați punctul de vedere conform căruia o reacție internațională față de problema siriană trebuie să își aibă temelia exclusiv pe terenul securității (siriene, regionale și globale) și trebuie să fie independentă de orice conotații ideologice. Doar o astfel de bază obiectivă, care exclude acuzații unilaterale și care are ca scop asigurarea securității tuturor, ne poate ajuta să construim un consens general pentru o soluție pragmatică și pașnică; o soluție care poate fi și trebuie să fie atât justă, cât și fezabilă și durabilă.

Menționând acestea, sugerez ca Dumneavoastră să luați inițiativa de a propune ONU, o Rezoluție privind problema siriană care să fie adoptată de Consiliul de Securitate, preferabil sub patronajul comun al tuturor membrilor permanenți, după cum urmează.

Pornind de la incapacitatea deja demonstrată a guvernului sirian de a garanta controlul asupra activelor militare ale țării, Rezoluția trebuie să ceară Siriei să își transfere atât armele de distrugere în masă cât și utilajele esențiale pentru producerea lor, într-un depozit sigur, în unul sau mai multe state terțe, sub supravegherea ONU. Armele care nu pot fi transferate vor fi distruse pe loc de către autoritățile siriene sub supravegherea și cu susținerea ONU.

Armele și utilajele depozitate în state terțe vor fi restituite, tot sub supravegherea ONU, către autoritățile siriene legitime, odată ce o soluție politică a crizei actuale este găsită și acceptată de către toate părțile interesate.

O coaliție ad-hoc a țărilor dispuse să se implice, va primi un mandat ONU de folosire a mijloacelor militare pentru a proteja implementarea acestei Rezoluții oriunde și oricând, împotriva tuturor celor care vor încerca să îi submineze aplicarea. (Rezoluția poate menționa faptul că o astfel de intervenție militară va fi operată din aer, fără intervenții la sol). Acest mandat va fi acordat în momentul în care guvernul sirian se va angaja să respecte decizia ONU. Aceasta va fi o ultimă șansă pentru actualii lideri sirieni de dovedi o minimă responsabilitate față de comunitatea internațională și securitatea sa.

Când cineva deține bunuri periculoase și este incapabil să le păzească, punând astfel în pericol siguranța vecinilor, este de datoria sa să mute bunurile respective într-un alt loc, unde cineva le va putea depozita în siguranță. Dacă proprietarul nu o face, toate părțile terțe afectate au legitimitatea de a interveni în scopul apărării securității colective. Nu este vorba de acuzații, condamnări, sancțiuni, confiscări, interferențe în afacerile interne ale altora sau de impunerea extrateritorialitații deciziilor externe. Este vorba despre protejarea securității locale, regionale și globale spre beneficiul tuturor.

În mod normal, membrii Consiliului de Securitate, precum și autoritățile oficiale siriene, cât și toți cei care li se opun cu bună credință dintr-o perspectivă democratică, ar trebui să accepte o astfel de Rezoluție și să lucreze împreună pentru a o implementa. În consecință, sunt încrezător că prin lansarea unei astfel de inițiative și prin promovarea ei pe calea negocierilor adecvate cu aliații și partenerii săi externi, UE va aduce o contribuție semnificativă la neutralizarea pericolului legat de armele siriene de distrugere în masă, evitând implicarea în aventuri militare inutile, care pe lângă pierderile umane și materiale pe care le vor provoca, vor înstrăina, frustra și dezbina atât lumea arabă, cât și alianțele europene și euro-atlantice.

Al Dvs,

Dr. Adrian Severin (MPE)

Editorialul lui Adrian Severin scris în 2013 pe acestă temă:

Siria va fi Irakul președintelui Obama?

Problema nu este ce ne vor spune că au văzut experții trimiși în Siria spre a inspecta situația armelor chimice deținute de această țară, ci dacă li se va permite să spună ce au văzut, precum și dacă decidenții politici vor ține cont de ceea ce li se va spune. Perspectiva nu este prea veselă dacă avem în minte acea lecție a istoriei care ne învață că politicienii nu învață lecțiile istoriei.

Reprezentanții administrației americane au declarat că logica indică Guvernul sirian ca fiind utilizatorul armelor chimice împotriva civilior. Ceea ce ar pune în mișcare executarea obligației de intervenție umanitară a comunității internaționale în scopul protejării populației inocente și vulnerabile.

În plină confuzie siriană, singurul lucru care apare tot mai limpede este că se intenționează ca și de astă dată lipsa „armei fumegânde” (a probei directe) să fie suplinită prin „argumente logico-politice”. (Ne explicăm mai ușor astfel simpatia democrațiilor euro-atlantice pentru justiția românească bazată exclusiv pe „argumente logico-juridice”.)

Trecând peste faptul că logica a încetat de mult să mai caracterizeze acțiunile omenirii, să admitem prin ipoteză raționamentul potrivit căruia armele chimice pot fi utilizate doar de cel care le-a creat, le posedă și le are sub control. În condițiile războiului civil care a devastat și continuă să devasteze Siria, mai poate sta, însă, în picioare prezumtia că Guvernul oficial controlează utilizarea întregului arsenal militar al statului? Răspunsul, pe care tot logica îl dă acestei întrebări, este negativ. Nesupunerea civilă, intrinsecă logicii războiului civil, arată că autoritatea formală a pierdut capacitatea de a controla statul. Cum se poate atunci să ții responsabil pe unul care este incapabil să facă tocmai ceea ce i se reproșează că ar fi făcut? Mai degrabă i s-ar putea imputa neîndeplinirea obligației de a interzice accesul terților la armamentul formal aflat în administrarea sa. Acuzație de care autoritățile siriene ar putea scăpa invocând forța majoră și logica exonerării de răspundere consecutivă ei. O forță majoră a cărei insurmontabilitate a fost întărită chiar de acuzatorii occidentali prin sprijinul dat rebelilor, indiferent de motivele lui.

Există, însă, și o altă linie logică posibil de urmat. Este vorba despre cea care pornește de la întrebarea „qui prodest?”. Odată admis că în haosul războiului civil oricine avea acces la armamentul chimic sirian – guvernul, rebelii, organizațiile teroriste străine pescuitoare în ape tulburi, susținători fanatizați și disperați ai regimului pe care acesta nu-i mai poate ține în frâu etc. – devine natural să te întrebi cui a servit utilizarea armelor chimice? Răspunsul logic este simplu: celor interesați de internaționalizarea conflictului sirian.

Guvernul sirian știa prea bine că utilizarea armelor chimice înseamnă trecerea unei linii roșii care va atrage intervenția externă, punându-i chiar pe aliații săi în imposibilitatea de a-l mai susține. În plus, în momentul în care s-a recurs la arma chimică, Damascul începuse să încline balanța de putere în favoarea sa, în timp ce contestatarii săi, fără sprijin militar extern, se apropiau de capătul puterilor. Deci Guvernul oficial nu avea nici un interes să recurgă la un tip de armament interzis. Este logic! Nu-i așa?

Dincolo de logica siriană există, însă, și o logică occidentală. Ea explică ambarasarea actuală a Occidentului. Și avem în vedere în special SUA, fără de care o intervenție militară eficientă este aproape imposibilă.

Să începem cu raționamentele de tip neo-conservator. Potrivit acestora, comportamentul extern al unui stat ține de natura ordinii sale interne. Cum aceasta nu se poate schimba prin „inginerie socio-politică” iar organizațiile internaționale nu îi pot controla eficient opțiunile, democrațiile care au capacitatea de a interveni spre a impune corecțiile necesare, au și legitimitatea de a o face. Astfel ar fi salvgardate stabilitatea și securitatea la nivel global. Cum SUA au puterea necesară punerii în practică a unor asemenea concepții, ele au făcut din neo-conservatorism ideologia călăuzitoare a „intervențiilor lor umanitare” și expresia strategică a mesianimului lor. Republicanii și democrații diferă între ei numai la nivelul nuanțelor. Principiile neo-conservatoare sunt înscrise în gena culturală americană și circumscrise de istoria formării națiunii americane.

De aici apar câteva consecințe esențiale. În primul rând, repulsia societății americane față de orice regim dictatorial, precum regimul actualului Președinte sirian Assad. O atare repulsie este atât de mare încât s-a ajuns a se crede că oricine se opune unui dictator este neaparat democrat și că orice democrat este automat prieten al Americii. În al doilea rând, în calitatea lor de „Nou Ierusalim cu dinți”, SUA sunt convinse nu numai de misiunea lor civilizatoare la nivel global, ci și de faptul că orice slăbiciune arătată în îndeplinirea acestei misiuni nu face decât să îi încurajeze pe cei care îi contestă valorile, reducând astfel șansele victoriei americane ori făcându-o mai costisitoare.

Iată de ce Președintele Obama are dificultăți în a le spune americanilor că mulți dintre cei care luptă pentru dărâmarea odiosului regim dictatorial din Siria sunt niște dictatori poate mai răi și totodată inamicii jurați ai Americii, ai valorilor ei și ai modelului de viață american. În același timp, Washingtonul se teme că lipsa de reacție față de utilizarea armelor chimice ar fi un semnal în atenția tuturor adversarilor săi din lume, sugerând că puterea SUA este în declin și încurajând la manifestări antiamericane. De aici următoarea dilemă: dacă se acționează în forță împotriva elementelor fundamentaliste din rândul rebelilor (admițând că o asemenea intervenție chirurgicală poate fi realizată cu succes în condițiile haosului sirian) societatea americană nu ar mai înțelege nimic și nu ar susține acțiunea întrucât nu i-ar mai vedea baza morală; dacă se acționează împotriva Guvernului Assad se face exact ceea ce s-a vrut a se evita până acum, respectiv se internaționalizează conflictul armat spre profitul forțelor fundamentaliste, în aceeași măsură anti-regim și anti-democrate, dar și anti-americane și anti-occidentale. Nu este nici o îndoială că aceste forțe, odată învingătoare, nu vor ezita să folosească arma chimică și împotriva democațiilor euro-atlantice pe care acum le cheamă în ajutor.

În plus, a-l ataca pe Assad înseamnă a intra în conflict cu Rusia (cel mai angajat susținător al actualului regim sirian, din motive geo-politice, militare, economice și de orgoliu post-imperial); dar a-i ataca pe insurgenți echivalează cu a face jocul Rusiei și a da avans exigențelor ei într-o regiune de importanță strategică pentru SUA. Aceasta într-un moment în care granița spațiului euro-atlantic cu cel euro-asiatic rămâne fluidă și vulnerabilă (situația Ucrainei, ca și cea a Balcanilor de Vest sunt emblematice), aliații europeni ai Washingtonului (probabil cu excepția Marii Britanii) sunt tot mai nesiguri (de loc surprinzător, Germania s-a aliniat cu Rusia în cazul sirian, în timp ce Turcia vede în el ocazia reafirmării ambițiilor neo-otomane) iar principalul aliat din Orientul Apropiat, Israelul, se simte tot mai amenințat în mijlocul uraganului născut din iluzia „primăverii arabe”.

Dacă ne gândim și la incapacitatea dovedită a SUA de a câștiga păcile consecutive războaielor câștigate, înțelegem de ce un război în Siria este o aventură potențial catastrofală pentru americani, aventură față de care eșecul irakian pălește. Istoria este plină, însă, de războaie sinucigașe în care și-au dus națiunile tocmai liderii cei mai puțin doritori de război, atunci când aceștia, lipsiți de tăria interioară necesară spre a merge împotriva curentului, s-au lăsat dominați de un context nefericit și de prejudecățile aferente lui. Ar fi culmea ca laureatul Premiului Nobel pentru Pace, Barak Obama, să fie acela care aruncă America într-un alt război devastator, pornind de la acuzații nedovedite sau de la probe neconcludente și fără acordul ONU (căci Rusia și China vor bloca un asemenea acord). Un lucru cu atât mai rău cu cât, de astă dată, intervenția ar avea loc direct în sprijinul fundamentaliștilor islamici anti-americani (sic!).

O ieșire din impas sau un compromis fericit ar viza, așadar, nu o intervenție împotriva sau în favoarea unuia dintre beligeranți ci împotriva depozitelor de arme de distrugere în masă. Întrucât Guvernul Assad nu le mai controlează, ele ar trebui distruse prin intervenție externă, eventual solicitată sau acceptată măcar de autoritățile de la Damasc și preferabil aprobată de Consiliul de Securitate ONU. Cum se poate aplica tehnic această soluție? Greu de spus. Va exista în marile capitale înțelepciunea necesară acceptării unei asemenea remize care nu va rezolva șarada siriană dar va spori securitatea regională și globală? Vom vedea.

Până atunci să consemnăm consternați poziția României, care își face un merit din proclamarea lipsei de poziție. Guvernul și Președintele, confundând, nu neaparat inocent, loialitatea cu servilismul, sunt, iată, pentru o dată de acord (o singură dată nu este o cutumă) că România va adopta poziția aliaților, oricare va fi aceasta. În competiția pentru captarea bunăvoinței Occidentului, Palatul Victoria și Palatul Cotroceni uită că buna credință implică nu numai loialitatea ci și sinceritatea. După expresia lui Nicolae Iorga, „prieten adevărat este cel care îți spune adevărul iar nu cel care îți încurajează nebuniile.” Or, o alianță care nu se bazează și pe sinceritate, pe avertismentele prietenilor, pe aportul de inteligență al aliaților, deci din care lipsește buna-credință, este condamnată eșecului, transformându-se în vasalitate. Poate – cine știe – ne salvează Parlamentul! Deși mă îndoiesc foarte.

Adrian Severin

  Articolul Siria-război-Severin-SUA-chioșc apare prima dată în Ziarul Incisiv de Prahova.

vezi sursa: https://www.incisivdeprahova.ro/2018/04/16/siria-razboi-severin-sua-chiosc/ from Blogger https://ift.tt/2qBGQnz via IFTTT Like: My Library

[nicolae]

SetThings - Cele nouăsprezece fețe ale unui meteorit

https://www.setthings.com/ro/e-books/cele-nouasprezece-fete-ale-unui-meteorit/

Cele nouăsprezece fețe ale unui meteorit

“Ce îmi mai place la carte, este caracterul ei cosmopolit, se plimbă cu ușurință pe meridianele globului, povestește întâmplări din Italia, din lumea arabă, din Moscova… Faptul că nu este mărginit, că nu este un autohtonist face foarte interesantă cartea, … Read More

[news24hrou]

Fenomen inexplicabil! Un băiețel israelian nu a scos un cuvânt timp de doi ani și dintr-o dată a început să vorbească în engleză. Doar cinci astfel de cazuri au loc în lume Timp de doi ani, O’Neal Mahmud, acum în vârstă de trei ani și jumătate, nu a scos niciun cuvânt și toată lumea credea că suferă de vreo boală. Însă, la doi ani a început să vorbească în engleză cu accent britanic deși nimeni nu l-a învățat, iar familia sa este vorbitoare de limba arabă. https://ift.tt/2Q5TMgk

[ancasicartileblog-blog]

    Despre autor: 

”Mathias Enard, născut în 1972, studiază civilizațiile arabe și persane și petrece mult timp pentru cercetare în Orientul Mijlociu. În prezent predă la Barcelona, traduce din limba arabă și scrie despre arta islamică.

În 2003 debutează cu romanul La Perfection du tir, care va fi recompensat cu mai multe premii pentru francofonie. Confirmă apoi în 2008 cu Zone, un roman scris într-o singură frază lungă de 500 de pagini, pentru care câștigă nu mai puțin de 6 premii literare. În 2010 publică ”Vorbește-le despre bătălii, regi și elefanți”, un mare succes de critică, pentru care primește premiul Goncourt des lyceens.

Consacrarea definitivă în 2015, când câștigă prestigiosul premiu Goncourt pentru romanul Boussule. ”

  De multe ori ridicăm artiștii pe un piedestal. Îi privim cu alți ochi, îi poziționăm în altă lumină și admirăm tot ce iese din mâinile lor. Uităm frecvent un lucru: și ei sunt oameni. Oameni plini de defecte, de traume, de lupte, de pierderi, de decizii greșite. Uităm să ne gândim atunci când urmărim obiectul muncii lor la procesul de creație care implică ore de insomnie, muncă titanică, lupte interioare, schițe și planuri.

” La mult timp după aceea, în februarie 1564, e rândul lui Michelangelo să se pregătească de plecare. Douăzeci și șapte de statui mari din marmură, sute de metri pătrați de fresce, o capelă, o biserică, domul celui mai celebru templu al lumii catolice, mai multe palate, o piață în Roma, tot pe atâtea desene și studii, un nume asociat pentru totdeauna Artei, Frumuseții și Geniului.” 

  Vorbește-le despre bătălii, regi și elefanți este o carte ce reușește în mai puțin de 200 de pagini să te facă să resimți pasiunea, dedicarea și cercetarea autorului. Clar, concis, aproape cu aceleași linii sigure și perfect trasate ca la desenele lui Michelangelo, Enard descrie o perioadă scurtă din viața celebrului artist: sosirea acestuia la Constantinopol pentru a urma doleanța sultanului-construirea unui pod.

” Gloata se cucerește dacă-i vorbești despre bătălii, regi, elefanți și ființe fantastice; despre fericirea ce va veni după moarte, dacă-i vorbești despre lumina ce le-a păzit nașterea, despre îngerii care roiesc în jurul lor, despre demonii care-i amenință și despre iubire, iubire, această promisiune a uitării și a îndestulării.”

  Michelangelo concura cu desenul lui Da Vinci, proiect ce nu a fost pe plac mărețului sultan. Podul trebuia să fie punte de legătură, dar trebuia să surprindă bogăția și măreția imperiului otoman, să evidențieze dragostea lor pentru detalii și cultură.

Enard s-a aplecat cu măiestrie asupra a ce însemna Michelangelo dincolo de numele său. A surprins stările lui, plimbările dese, incertitudinile și luptele sale în procesul de creație. I-a descris și stările sufltești, l-a urmărit în sufletul său și a redat zbuciumul său lăuntric atunci când acesta se simțea atras de o tânără dansatoare.

De altfel, după noaptea petrecută în brațele frumoasei care îi răpise liniștea, lui Michelangelo îi vine în minte planul podului. Reușea să îl vizualizeze cu ochii minții până în cel mai mic detaliu, îi înțelege rolul și știe cum să îl situeze din punct de vedere arhitectural deasupra celorlalte elemente reprezentative ale Constantinopolului.

”- Veți adăuga frumusețe lumii, spune Mesihi. Nu există nimic mai maiestuos decât un pod. Niciun poem nu va avea vreodată această forță, la fel, nicio istorie. Atunci când se va vorbi despre Constantinopol vor fi amintite Sfânta Sofia, moscheea lui Baiazid și opera voastră, maestro. Nimic altceva.”

Deși se distanțase de jocurile de culise de la curtea papală, Michelangelo ajunge din nou în mijlocul unor planuri politice ce nu îl vizau direct dar îl plasau ca pion central în jocul răzbunării.

Dacă va ajunge el sau nu să construiască mărețul pod aflați singuri. Să nu trișați, să nu aruncați privirea peste Google. 🙂

  Mi-a plăcut stilul în care este scrisă cartea. Enard are o cadență proprie, un stil care îl face la fel de original ca protagoniștii săi. Aș fi vrut poate un pic mai mult dialog. Uneori am fost amețită printre rânduri încercând să descopăr singură dedesubturile frazelor și acțiunilor. Cred că asta m-a atras cel mai mult la carte: faptul că autorul nu îți servește nimic pe vreo tipsie aurită. Te lasă să descoperi, să tragi concluzii și să faci parte din lumea lui.

  Cartea a apărut la Editura Nemira, pe 13 septembrie 2017 și face parte din colecția Babel.

  TRADUCATOR Cristian Fulas FORMAT Paperback NR. PAGINI 152 NUMAR VOLUME 1

Mulțumesc mult pentru exemplarul oferit! Cartea o puteți achiziționa de pe site-ul editurii Nemira.

  Recenzie: Vorbeste-le despre batalii, regi si elefanti – Mathias Enard Despre autor:  ”Mathias Enard, născut în 1972, studiază civilizațiile arabe și persane și petrece mult timp pentru cercetare în Orientul Mijlociu.

[smartseo4you]

New Post has been published on Ziarul tau online

Liga Arabă avertizează Israelul că „se joacă cu focul”

Secretarul general al Ligii Arabe, Ahmed Aboul Gheit, a avertizat duminică Israelul că 'se joacă cu focul' prin impunerea de noi măsuri de securitate la intrările către Esplanada Moscheilor din Ierusalim, transmite AFP. ''Al-Qods este o linie roşie. Niciun arab şi niciun musulman nu vor accepta să se aducă atingere locurilor lor sfinte'', a afirmat Aboul Gheit într-un comunicat. El a denunţat 'spiritul de aventură' al guvernului israelian care doreşte să provoace o 'gravă criză cu lumea arabă şi musulmană'. Cinci palestinieni au fost ucişi începând de vineri la Ierusalim şi în Cisiordania în timpul violenţelor între forţele israeliene şi manifestanţii palestinieni care protestau contra noilor măsuri de securitate de la Esplanada Moscheilor din Ierusalimul de Est. Violenţele au izbucnit după slujba săptămânală a musulmanilor în apropierea Oraşului Vechi din Ierusalimul de Est, în contextul în care Israelul a interzis accesul bărbaţilor palestinieni în vârstă de sub 50 ani, pe fondul sporirii tensiunilor în ultima săptămână. În cursul zilei de vineri, trei israelieni au fost ucişi de un palestinian înarmat cu un cuţit în locuinţa lor din colonia evreiască Halamish, la nord de Ramallah. Palestinienii denunţă instalarea de detectoare de metale la intrările pe Esplanada Moscheilor, măsură luată după un atac comis săptămâna trecută şi soldat cu moartea a doi poliţişti israelieni. Atacul a fost urmat de confruntări zilnice între forţele de securitate israeliene şi tineri palestinieni.AGERPRES

Sursa articol jurnalul.ro

, sursa articol http://blogville.ro/liga-araba-avertizeaza-israelul-ca-se-joaca-cu-focul/

[truthseekerro]

Abulcasis

http://ro.truth-seeker.info/nestemate-ale-islamului/abulcasis/

Abulcasis

Abulcasis

  Abulcasis (936-1013) al cărui nume întreg este Abol-Kasem al-Zahrawi, a fost un chirurg renumit al secolului XII, care este considerat tatăl chirurgiei arabe și europene. Cartea sa medicală „Al-Tasreef”, este prima referință clasică a vremii lui. Volumul său cu numărul 30 este dedicat chirurgiei generale în care chirurgia urechii, nasului și gâtului este descrisă în detaliu.

Superioritatea sa ca și chirurg i-a făcut pe istorici să îl considere egal în reputație și nivel, ba chiar întrecându-l pe Hipocrate. Tehnicile sale chirurgicale au înflorit în toată lumea până în secolul XVIII și s-au menținut într-o formă modificată în chirurgia prezentă. El a inventat aproximativ 200 de instrumente chirurgicale noi, cum sunt cuțitele, chiurete, retractoare, linguri, histerometre, cârlige, tije și specule.[1]

În practica sa chirurgicală el a adoptat unele inovații de origine arabă cum ar fi folosirea buretelui anestezic pentru anestezia inhalatorie, folosirea locală a gheții pentru anestezia locală, sterilizarea instrumentelor în soluție proaspătă de bilă. Așa cum au procedat Avicenna și Ali Ibn Abbas, el obișnuia să închidă vasele de sînge la operații, ceea ce era o adăugire nouă de la arabi.

Abulcasis a revoluționat cauterizarea prin inventarea multor unelte de cauterizare pentru diferite scopuri și le-a folosit în tratamentul multor afecțiuni. Această folosire rațională și precaută a cauterizării i-a convins pe istorici să îl considere adevăratul inventator al cauterizării.[2]

Istoria islamică medicală cuprinde multe alte exemple de medici renumiți, care au adăugat noutăți importante și descoperiri la domeniul urechii, nasului și gâtului. Aceia care pot fi menționați cu respect sunt: Ali Ibn Abbas Al-Magoussy (…-994) și cartea sa „Al-Kitab Al–Malaky”, Ibn Al-Gazzar (899-979) și cartea sa „Zad Al-Mosafer”, Abdel-Lateef al-Baghdady (1161-…) și „Compendiul de Medicină” și Ibn Al-Nafis (1210-1288) și cartea sa „Al-Shamel Fi Sinn-aat Al-Tibb”.

Medicina islamică este caracterizată de un nivel înalt de experiență personală și observare clinică critică, lăsând la o parte mitologiile și legendele. Urechea, nasul și gâtul exemplifică participarea medicinii islamice și contribuția marilor medici arabi la studiul anatomiei, fiziologiei și afecțiunilor acestor organe. Adăugirile arabe, descoperirile și invențiile au fost vitale în progresul medicinii. Acestea au fost toate preluate de medicii europeni și au ajutat în apariția rapidă a Renașterii Europene.

Medicul european De Boer a zis: „Medicina a fost inexistentă până ce Hipocrate a creat-o, moartă până ce Galen a reînviat-o, împrăștiată până ce Rhazes a adunat-o și incompletă până ce Avicenna a completat-o.”

Una dintre cele mai remarcabile opere clasice „Memoriul Oftalmologiei” scrisă de Ali Ibn Isa (1000 E.N.) a fost compilată din surse grecești, în special din „Cele zece tratate ale ochiului” de Galen, la care el a adăugat mai multe informații. În limba arabă, un oftalmolog este cunoscut sub numele de „al-kahhal” format din cuvântul „kuhl”.

Munca lui a fost considerată a fi una la fel de importantă ca și contribuția musulmanilor la Moscheea din Cordoba. În anul 1260 E.N. au fost listate 18 lucrări de oftalmologie.

În doar 250 de ani, musulmanii au realizat 18 lucrări scrise pe subiectul oftalmologiei pe când tradiția greacă, de la Hipocrate la Paul, acoperind 1000 de ani, au realizat doar 5 lucrări pe acest subiect. În toate, există aproximativ 30 de texte de oftalmologie ale musulmanilor. Cele mai importante dintre acestea au fost scrise de specialiști și 14 încă mai există și in zilele noastre.

[1] Khaled al-Hadidi, „Rolul învățaților musulmani în Oto-Rino-Laringologie “, Jurnalul Egiptean O.R.L., Vol. 4, No. 1, 1978, pp. 1-15.

[2] Abulcasis A.K.Z., El-Tassrif, El-Nami Press, El-Kinoue, Vol. 30, Biblioteca publică egipteană, Nr. 1035 Medicină, 1908.