povestasulprimaverii-blog

[povestasulprimaverii-blog]

fluturi si golemuri

lions

“Noi trei facem un joc de supraviețuire”, spune Constantin, un puști care tocmai a trecut într-a V-a, glisând cu degetul peste ecranul spart al telefonului. Îi poți vedea conturul oaselor pe sub hanoracul subțire. „Până-ntr-a opta vrem să punem jocul într-un magazin virtual și să câștigăm bani din asta, să avem afacerea noastră”. Arată spre Fabian și Stelyos, doi frați gemeni care nu seamănă deloc unul cu altul. Fabian e blond, bine făcut, îi place fotbalul și se abține cu greu să nu vorbească doar el. Stelyos e brunet, slăbuț și nu deschide gura dacă nu i te adresezi direct, pe nume. Au toți trei 11 ani, învață la școala din sat și au deja un plan de viață.

Keep reading

[povestasulprimaverii-blog]

lions

“Noi trei facem un joc de supraviețuire”, spune Constantin, un puști care tocmai a trecut într-a V-a, glisând cu degetul peste ecranul spart al telefonului. Îi poți vedea conturul oaselor pe sub hanoracul subțire. „Până-ntr-a opta vrem să punem jocul într-un magazin virtual și să câștigăm bani din asta, să avem afacerea noastră”. Arată spre Fabian și Stelyos, doi frați gemeni care nu seamănă deloc unul cu altul. Fabian e blond, bine făcut, îi place fotbalul și se abține cu greu să nu vorbească doar el. Stelyos e brunet, slăbuț și nu deschide gura dacă nu i te adresezi direct, pe nume. Au toți trei 11 ani, învață la școala din sat și au deja un plan de viață.

„Mai avem mult de învățat”, admite Constantin. “Uite, munții arată cam strâmb și nici boscheții nu-s perfecți”. Urmează, într-o păsărească pe care n-ai cum s-o înțelegi dacă nu ești de-al lor, o discuție aprinsă despre interfața grafică. „Noi vrem să fim «gameri», adică să facem jocuri și să le testăm. Ăia care numai se joacă sunt «playeri»”. Se contrazic puțin - și „gamerii” sunt „playeri”, nu? - dar o lasă așa, că oricum tu nu înțelegi conceptele. Important este că au un deadline: le-ar trebui cel puțin trei ani ca să ducă planul la bun sfârșit. „Acum lucrăm și la scenariu: ești un om, se întâmplă un accident și trebuie să dezvolți iarăși lumea pe cuprinsul Pământului”.

Constantin, Fabian, Stelyos și prietenul lor, Andrei, lucrând pe tablete într-o sală de clasă (de la dreapta la stânga)

 Stelyos, lucrând cu o aplicație pentru animații

 Matematica nu le plăcea anul trecut, când erau încă într-a IV-a. Constantin își suge obrajii; nu știe cum să explice. Nu e vorba musai de note mai mari. „Înainte nu prea îl ascultam pe învățător, indiferent de materie. Era ceva, așa...”. Îi este mai simplu să-ți spună cum e acum: „Chiar dacă e tot matematică, acum e interesant, că fiecare problemă e, de fapt, un exercițiu de logică. Și celelalte materii la fel, par mai intersante. Fiecare ne face să fim mai buni”. Îl suspectezi că recită fragmente din predica unui adult când îți spune că fiecare materie vine tot cu probleme de logică - dar în domenii diferite. Stelyos sare și el, de parcă ar fi trecut printr-o epifanie: „Am văzut că pentru ceva foarte simplu, să muți un obiect din A în B, trebuie, de fapt, să știi o mulțime de lucruri. Pentru ceva atât de mic, muncești o grămadă!”.

Planul lor de viață are legătură cu Roboticon, clubul de robotică care-a funcționat doi ani în satul lor. L-a inițiat un voluntar, Dan Petrea - care venea la ei de 2-3 ori pe săptămână și-i învăța pe copii să construiască roboței cu plăci Arduino. “Când am finalizat robotul, nu ne venea să credem”, spune Fabian. “Eram super-mândri! Credeam că n-o să-l facem niciodată să meargă. Mereu apăreau erori și până terminam codul...”. Acum sunt autodidacți și continuă să învețe singuri - “mai ales din tutoriale pe YouTube”, explică Constantin. Acum, de exemplu, vor să programeze o dronă.

„M-am înscris [la Roboticon] ca să adun experiențe de viață”, spune Fabian cu un ton de om mulțumit c-a evadat din blazare. “Voiam ceva nou. Păi când o să ajung la 70 de ani, ce-o să-mi amintesc!? C-am fost la școală și la serviciu? Vreau să adun experiențe, să am ce povesti!” și aproape sare din scaun ridicându-și mâinile în aer, ca un fotbalist care tocmai a dat golul victoriei. Ceilalți doi îl aprobă. „Am mers la Roboticon fiindcă voiam să fim liberi!”, spune Constantin rar, de parcă ar umfla un balon din gumă de mestecat care plesnește și i se lipește de față la ultimul cuvânt, “liberi”. La 11 ani, libertatea înseamnă să hotărăști că într-a VIII-a, când vei avea mai multe “experiențe de viață”, vei vinde jocul la care lucrezi acum, într-un magazin virtual.

Marele dormitor al orașului

Cei trei răspund în cor, când îi întrebi care a fost experiența cea mai „oau” din cei 11 ani ai lor: „Roboticon, evident!”. Trăiesc și-și fac planuri de viață în Valea Lupului, un sat care se-ntinde ca o lagună în sudul Iașului, la numai un kilometru de oraș. În 2004 aici erau doar vreo 2.800 de oameni. Dar au năvălit orășenii, valuri-valuri, să-și ridice aici „o casă pe pământ” - și populația s-a triplat în mai puțin de 15 ani; acum sunt 8.000 cu totul.

Și „pe pământ” locuiesc, fiindcă 70% din drumurile din Vale abia dacă sunt pietruite. În satul acesta nu există case memoriale, nici măcar un cămin cultural, deocamdată. De fapt, nu există, ai spune, nimic altceva decât case, ciorchini întregi de curți și de garduri. Fără gară, fără peisaje pitorești de-atras turiști, fără terenuri extinse, la drum, care să ia ochii investitorilor ce-ar vrea să-și deschidă parcuri industriale sau mari magazine. Te plimbi pe străzi și, cel mai adesea, nu vezi țipenie de om, deși populația crește accelerat. „Nimeni nu s-a gândit la o evoluție atât de rapidă. S-au mutat aici în jur de 400 de persoane pe an”, spune Dumitru Mihailuc, primarul comunei. Se bucură și nu prea. „Satul e împărțit în două, ca să spunem așa: e vatra veche, unde se află casele familiilor care trăiesc aici de când se știu, și partea nouă, unde s-au mutat oamenii care lucrează în Iași”. Mai în glumă, mai în serios, despre Valea Lupului se spune că-i „marele dormitor al Iașului”: două civilizații care intră în coliziune, se împletesc una cu cealaltă și se transformă reciproc.

Pe una dintre ulițele din Valea Lupului

   Primarul, Dumitru Mihailuc, în biroul unui funcționari public, cu planșa PUG-ului în spate

 Pe unul dintre drumurile principale din sat

 Noii locuitori aleg să-și ridice o casă aici, dar viața lor se petrece-n oraș. Acolo lucrează, acolo sunt centrele sportive, Palatul Copiilor, mall-urile, cafenelele și evenimentele. „Acasă” este numai un loc de retragere. În comunitățile mici, oamenii se cunosc unii pe alții, cu bune și rele. Nu și în Valea Lupului, unde, la fel ca-n orașe, vecinii schimbă doar un salut. Nou-veniții se ciorovăiesc cu primarul și cu sătenii neaoși din vatra veche. Copiii tuturor bat însă aceleași ulițe și se-ntâlnesc cu toții la școală.

Școala din Valea Lupului, pe strada Nucilor

 Aici au făcut robotică și învață mate și animație pe tablete. O profesoară de-a lor a construit una dintre primele aplicații pentru matematică - și gratuite, și în română -, ca orice profesori să-și creeze clase digitale, iar copiii să-nvețe la fel cum se joacă: câștigând medalii și trecând la nivelul următor. Puștii stau pe jos, pe pături sau fotolii din acelea, ca niște saci umpluți cu pietricele, care iau forma trupului, în orice poziție. „La desen” ba învață despre pictorul american Jackson Pollock, ba fac exerciții de meditație activă, ghidată. De doi ani, au format și-o trupă de teatru. Cantalup, cum au botezat-o, a început să radă premiile întâi pe la festivalurile pentru elevi. Școala Valea Lupului nu-i o școală bogată, nici măcar una particulară. E-o școală de sat care, încercând să-mprietenească elevii, a văzut că-i nevoită și să dezstrăineze adulții. Școala e singurul furnizor de evenimente în sat și crește după alte rețete decât cele pecetluite în bugete locale. Directorul ei e cercetaș.

Petronela Petrea, directorul-cercetaș al  școlii

 În laboratorul de chimie al școlii

 Altă întrebare la mate

într-o zi, unul dintre copii stă cu o tabletă În față și-i posomorât. „Nu pot”, spune apăsat, „nu mă duce capul”, adaugă și se resemnează. Nu-i ies ariile. „Deschide manualul la «triunghiuri» și rezolvă testul ăsta”, îl sfătuiește Ana Ungureanu, profesoară de matematică la școala din sat, și-l duce la un titlu din „Altă întrebare”. Este aplicația pe care ea și familia sa au croit-o voluntar, în timpul liber. Cu ajutorul ei, profesorii își pot crea clase digitale și văd panoramic câte teste-a rezolvat fiecare elev, câte puncte-a obținut și-n ce fel de operații s-a-mpotmolit. „Acum, cu manualul deschis, încearcă din nou testul cu arii”. Copilul face cum i se spune și se luminează la față: „Oaaa, nu pot să cred, am luat zece!” Când îl rezolvă cu manualul închis ia șapte, dar i-a ieșit totuși din cap c-ar fi incapabil.

Ana Ungureanu, profesoara de matematică care a creat aplicația „Altă întrebare”

 „Nu pot să cred! Am luat doar șapte puncte!”, pufnește și Fabian. Se-ncruntă și țâșnește din tot corpul deodată, de parcă tocmai ar fi ieșit de pe carosabil, într-un joc video de curse. Constantin, colegul și partenerul lui de “plan de viață”, vine repede să-l ajute. Ana predă matematică de patru ani, iar „Altă întrebare” este una dintre primele aplicații românești de felul acesta. „Nu mai suport hârtiile astea”, o tot auzea Cătălin, soțul ei, o dată la două săptămâni, când se-ntorcea cu teancuri de lucrări de la școală. Vreo trei ani a tot ascultat-o vorbindu-i despre cât de greu e să urmărești și să recuperezi golurile din cunoștințele copiilor când lucrezi cu teste tradiționale, pe hârtie.  Ar trebui să extragi informațiile din ele, să le centralizezi, să le interpretezi, să le urmărești cum se schimbă și formează tipare. Asta ar însemna data-mining, dar teancurile de hârtii sunt departe să-ncurajeze așa ceva. Ana naviga pe internet și găsea mereu aplicații din State sau din UK. „Doar că la ei lecțiile sunt diferite. Învață, pur și simplu, alte lucruri, așa că nu poți prelua decât secțiunile cu exerciții elementare: adunarea, împrățirea, lucruri de felul ăsta. În plus, sunt în engleză”. Se așază la o masă și-și sprijină bărbia în palmă. „Cred că frustrarea mea l-a convins”, spune amintindu-și cum s-a apucat soțul ei să croșeteze codul din spatele aplicației.

Fabian lucrează cu  „Altă întrebare”

 Au patru copii. Noaptea, după ce îi culca, începea să încarce exercițiile în cofrajul scriptului scris de Cătălin. De la o vreme, însă, elevii au început să se plângă. Terminaseră toate testele și mai voiau, că obținuseră deja o grămadă de puncte. „Durează destul de mult să încarci exercițiile, fiindcă trebuie să completezi câmpuri, nu atașezi pdf-uri”, explică Ana. „I-am pus și pe copiii mei mai mărișori să mă ajute, ca să populăm aplicația”. Dacă ar folosi-o și alți profesori de mate din țară, ar fi mai ușor de “populat”. Aplicația le-ar permite să-și creeze clase virtuale și să monitorizeze progresul fiecărui copil, să identifice repede unde apar lacunele și ce-i de recuperat.

xjxjcdrtmcfjmytftrdtrsersewa