scrierileuneifetetimide

[scrierileuneifetetimide]

“Am impresia că numai eu sufăr, că toată suferinţa acestei lumi s-a concentrat în mine, că numai eu mai am drept la suferinţă, deşi îmi dau seama că există suferinţe şi mai groaznice... Mă simt atât de impresionat în faţa suferinţei, încât îmi pierd aproape tot curajul. Şi-l pierd, fiindcă nu pricep de ce există suferinţă în lume.”

[scrierileuneifetetimide]

“Îmi jur mie că într-o bună zi, o să mă schimb. O să renunț la bunătatea asta exagerată și o să devin o persoană rece cu fiecare persoană care interacționează cu mine. Nu o să am tupeul celorlalți, dar o să am ambiția de a lupta pentru visele mele. O să las dracu timiditatea asta și o să-mi îmbrac inima atât de gros încât nimic nu o va mai afecta. Îmi voi obliga ochii să nu mai verse nici măcar o lacrimă, îmi voi obliga picioarele să plece din locurile în care nu sunt binevenită și îmi voi obliga sufletul să nu se mai atașeze de nimeni. Când voi fi distrusă în interior, nu voi descoperi asta, ci voi promite să mint mereu "Sunt bine”, deoarece oamenilor nu le pasă. Voi ajunge exact acolo sus și nu voi privi înapoi, nu voi întinde o mână să îi ridic și pe ei. Voi fi invidiată, voi fi singură, dar voi fi fericită. Îmi jur mie că o să mă schimb și că fericirea mea stă numai în mine, nu în oamenii temporari…“

http://scrierileuneifetetimide/tumblr.com

[scrierileuneifetetimide]

“Aerul înghețat îi mușca delicat obrajii, iar respirația i se transforma într-un abur dens, ca un nor efemer. Începutul friguros al zilei era marcat de cele -8°C ce îi închega sângele, abia ținând-o vie în corpul acela micuț și firav. Era asemenea unui pui de om, cu ochii mari ațintiți pe ferestrele aburite de la case, dar în comparație cu acesta, ea vărsa șiroase de lacrimi pe obrajii albi ca laptele. Dacă nu erau nasul și ochii roșiatici, ai fi spus că e o stafie în carne și oase. Suspina adânc, cu mici sughițuri urmate de o pauză lungă de oftat. În urma lacrimilor prelinse, ai fi fost curios să găsești mecanismul acestui organism; un corp înghețat care nu avea suficientă energie de a produce căldură, dar înzestrat cu atâta persistență în lăcrimare.

Se pare că durerea nu ține cont de nimic. Atacă orice, oricât și oriunde, chiar și cele mai fragile suflete, mai ales ele, am murmurat tăcut în sinea mea. Trebuia să reacționez cumva în fața acestei mici făpturi, dar îmi era teamă să nu o rănesc și mai mult. Voiam să o îmbrățișez, însă știam sigur că m-ar fi respins, căci nu de acest lucru avea nevoie. De ce au oamenii nevoie atunci când plâng? mi-am șoptit în minte...când plâng, mi-am repetat imitându-i senzația cutremurătoare de frig.

—Plângi, doamna mea! Numai prin plâns te poți elibera de durerea sufletului tău, i-am transmis într-un final.

Niciodată nu am fost de acord cu oamenii care îi cereau să înceteze a plânge, iar eu n-aveam să fiu unul din ei. Dacă voia să plângă, s-o facă, oriunde, oricând și oricum. Nu am lăsat suferința exterioară să o macine în interior, ci să lupte cu ea, iar apoi să se odihnească, adunându-și întregul șiroi de apă într-un bibelou, ca amintire, ca maturizare, ca creștere. Să plângă, asta o făcea om.

Iar ea a continuat să plângă.”

[scrierileuneifetetimide]

“—Lucrurile rele nu li se întâmplă oamenilor pentru că le merită. Lucrurile nu funcționează așa. Așa e…viața. Și nu contează cine suntem, noi trebuie să acceptăm lucrurile, așa mizerabile cum or fi ele și să încercăm să trecem mai departe orice ar fi, să iubim oricum ar fi și să continuăm să sperăm…să avem încredere că există un scop al călătoriei noastre.

I-am prins mâinile într-ale mele pentru o secundă, apoi le-am dat drumul ca să pot continua.

—Și încearcă să crezi că poate cei care au mai multe fisuri au parte și de mai multă lumină.”

[scrierileuneifetetimide]

[scrierileuneifetetimide]

— No words, beautiful woman.

— Cel ce nu-și spune necazul, nu are leac la problema lui!

[scrierileuneifetetimide]

Diferențe pe care le-ai remarcat, băiat vs. bărbat?!

“Băieții promit, bărbații acționează.

Băieții sunt egoiști, bărbații sunt altruiști.

Băieții acționează din obligație, bărbații acționează din responsabilitate.

Băieții au scuze, bărbații au planuri.

Băieții caută să își impună respectul, bărbații caută să își câștige respectul.

Băieții au nevoie de cineva care să aibă grijă de ei, bărbații caută pe cineva de care ei să aibă grijă.

Băieții fac ce vor, bărbații fac ce trebuie.

Băieții pierd vremea, bărbații prețuiesc vremea.

Băieții merg la sală, bărbații merg la muncă.

Băieții se nasc, bărbații se formează.”

[scrierileuneifetetimide]

Ce reprezintă căsătoria? Din ce cauză crezi că sunt atâte divorțuri în generația aceasta dacă tinerii se căsătoresc din dragoste?

Căsătoria reprezintă jurământul bazat pe cele 5 principii regăsite în următoarele versete „Încotro vei merge tu, voi merge și eu, unde vei locui tu, voi locui și eu; poporul tău va fi poporul meu, și Dumnezeul tău va fi Dumnezeul meu; unde vei muri tu, voi muri și eu și voi fi îngropată acolo...”. (Rut 1:16-17)

Conform statisticilor, rata divorțurilor în UE a atins numărul de 1,6 la 1.000 de persoane în anul 2020 (de două ori mai mult în comparație cu anul 1964).

Cele mai uzuale cauze pe care societatea le promovează sunt: incompatibilitate/diferențe apărute de-a lungul timpului, infidelitate, alcoolul/drogurile, abuzul psihic/fizic și altele. Însă adevărata pricină care îmbracă această ruptură o reprezintă semnificația căsătoriei. Pentru majoritatea tinerilor, căsătoria simbolizează un contract, dar, cum am menționat și mai sus, căsătoria este un jurământ, un legământ făcut în primul rând lui Dumnezeu, și apoi martorilor care i-au parte la eveniment. Firmele fac contracte, iar acestea sfârșesc la tribunal. Legământul sfârșește în veșnicie. E mare diferență! Contract înseamnă „Cât timp faci mâncare, aduc bani în casă!”. Acesta-i contractul și datorită acestui motiv sunt multe divorțuri. Legământ înseamnă „Când nu o să mai poți să faci mâncare, o să-ți aduc eu mâncare la pat și o să te îngrijesc!”.

Prin interogația „sunt atâtea divorțuri în generația aceasta dacă tinerii se căsătoresc din dragoste?”, doresc să subliniez că ceea ce numești tu dragoste, nu e dragoste, ci pasiune. Pasiunea e trecătoare, odată cu apariția ridurilor, bătăilor în palme, încărunțirea părului etc. Dragostea este pururi, iar omul nu are dreptul să rupă ceva ce Dumnezeu a legat.

Închei cu următorul verset „Drept răspuns, El le-a zis: „Oare n-ați citit că Ziditorul, de la început i-a făcut parte bărbătească și parte femeiască și a zis: „De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va lipi de nevasta sa, și cei doi vor fi un singur trup”? Așa că nu mai sunt doi, ci un singur trup. Deci, ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă.„ (Matei 19:4-6)

[scrierileuneifetetimide]

“Eu nu sunt ca celelalte femei pe care le-ai iubit până acum.Poate,am aceleași toane, plăceri, atingeri, dar nu sunt la fel!Eu nu sunt genul de femeie care face din bărbatul ei un Dumnezeu doar pentru că îl iubește.Nu sunt acea femeie care să ierte și să îndure orice.Eu nu sunt o floare de pajiște, ci una de vârf de munte.La mine trebuie să ajungi, să străbați, nu mă găsești pe oriunde.Eu nu sunt liniștită ca o zi de vară la amiază, când tot ce vrei să faci e să lenevești, sunt, mai degrabă, ca o zi ploioasă de septembrie, când vrei să privești de la fereastră și vrei să ieși, dar ți-e teamă că e prea rece și ai să răcești.Eu nu sunt perfectă și nici nu vreau să fiu.Nu caut să mă iubești pentru ce vrei să fiu, ci pentru ce sunt, pentru ce nu sunt.Și nu sunt multe.Nu sunt stridentă și falsă.Nu sunt prefăcută.Nu sunt artificială.Nu sunt nici răspuns, nici întrebare.Nu sunt un om rău, doar că am învățat să le răspund oamenilor în funcție de cum mă tratează.Nu sunt drăguță, dacă nu meriți.Nu sunt ușor de convins, ușor de schimbat.Nu sunt pentru oricine.Eu sunt pentru cei hotărâți și serioși, ambițioși, reali.Nu îți va fi ușor să mă cucerești, să mă ai.Nu îți va fi ușor să îmi câștigi încrederea, deloc!Dar cred că merită să încerci…Dacă te aștepți să mă găsești cuminte și liniștită, calmă și dragăstoasă mereu, te înșeli.Nu sunt vreo sfântă.Sunt făcută din alegeri, din bune și rele, din cicatrici și păcate, din fapte bune și greșeli.Sunt făcută din flori și din scrum, din zboruri înălțătoare și prăbușiri ucigătoare.Dacă te aștepți ca viața cu mine să fie o vacanță plăcută și liniștită, să știi că nu va fi.Viața cu mine va fi o cățărare pe munte, la altitudine mare.Dar promit că priveliștea va fi una minunată.Va trebui să fii bărbat, dacă îți dorești să fiu acea femeie despre care vă plângeți cu toții că nu mai există.”

[scrierileuneifetetimide]

“Baloane colorate

Așezată pe una dintre băncile unui parc public, tânăra fată își freca mâinile între picioare și se abținea să nu plângă. Părea liniștită în exterior, dar în lăuntrul ei, încerca să supraviețuiască propriului ei ocean de lacrimi. Era o tânără înclinată spre visare;visul îi era refugiu și se abandona lui în momentele ei de haos. În timp ce urmărea cu atenție puținele familii fericite ce îi transmiteau o stare profundă de tristețe, parcul îmbrăcă o culoare obscură. După câteva minute, întregul teren rămase pustiu, dar nu o deranja, cu atât mai puțin liniștea de gheață. Cu privirea înfiptă în pământ, fata nici nu simți așezarea unui bătrân lângă ea. Începu bătrânul să îi povestească despre frigul ce acoperea întreaga zonă, despre faptul că noaptea e periculos să te afli singur afară, despre răceala pe care o va întâmpina în zilele următoare…Tânăra fata nu voia să se lase distrasă, iar bătrânul încerca să pălavrăgească în continuare. Știind că nu mai poate să-și ascundă lacrimile, fata se ridică și încercă să plece, dar un grai o opri :

—Banca asta a simbolizat ceva intens pentru mine, tânără domnișoară. Aici mi-am cunoscut iubirea vieții mele, aici am avut primul sărut cu ea, aici i-am oferit primul trandafir alb, un alb profund, viu. Era blondină și tristă ca tine, când am cunoscut-o. Suferise mult înainte să apar eu în viața ei. Probabil că asta faci și tu.

—Eu…scoase fata un cuvânt abstract, că bătrânul i-o luă înainte. Se așeză ușor lângă bătrân și îl ascultă cu atenție.

—Avea o copilărie frumoasă. Un suflet inocent și plin de baloane colorate, baloane care cu trecerea anilor, se pierdură pe drum. Oferi fiecărui om care îi trecu prin palme un balon, neștiind că într-o zi sufletul ei va avea o goliciune imensă și pîcloasă. Oamenii treceau prin sufletul ei și plecau, nu înainte de a-i fura un balon colorat și de a-și lăsa amprenta. Cămăruțele sufletului ei rămase cu un singur balon colorat ce ușor, ușor, neacordându-l nimănui de frică, se desumfla în întunericul nemărginit.

—Ce s-a întâmplat în continuare?

—Ajunsesem să o cer în căsătorie. Aici, pe această bancă. Cam greu a acceptat, dar nu fiindcă nu mă iubea, pentru că mă iubea cum nu a mai iubit pe nimeni, ci îi era teamă că am să-i iau ultimul balon colorat. Era la fel de vulnerabilă și timidă ca tine.

—V-ați mai căsătorit cu ea?

—Sigur că da. O iubeam enorm. Știi cum se zice ‘Cu cât e mai greu de obținut o femeie, cu atât este mai mare fericirea de a câștiga’. I-am promis că am s-o salvez mereu din propriul ei haos. I-am promis răbdare, comunicare, dragoste și multe baloane colorate. Aveam să-i ofer din baloanele mele…a acceptat, tot pe această bancă. Ce vreau să spun scumpa mea e să îți păstrezi balonul tău colorat pentru omul potrivit. Ce-i al tău e pus deoparte. Acum șterge-ți lacrimile și mergi acasă! Ai grijă de balonul tău!”

http://scrierileuneifetetimide/tumblr.com

[scrierileuneifetetimide]

“Mi-am șters lacrimile și am continuat să rămân în tăcere. La fel și el. Era, spre surprinderea mea, primul om căruia îi descoperisem o parte din durerea mea lăuntrică. Știam că aveam să regret ce făcusem, însă nu puteam întoarce timpul înapoi și oricât aș fi vrut să plec în acel moment departe de el, nu puteam. Parcă ceva din adâncul meu era atras ca un magnet de ceva al lui, indiferent că acel ceva era predestinat ruinării de sine.

După grele și îndelungate frământări, liniștea adâncă fu îmbrăcată de glasul lui:

— Ce vreau să spun e că nicio durere nu va dura la nesfârșit, glăsui cu toată încrederea. Știți că ați spus că nu va trece niciodată? De asta v-am povestit, continuă.

— Dar unele dureri nu sunt așa, știi, am adăugat oferindu-i o privire scurtă încărcată cu pietricele umede. Omul...uneori, se concentrează atât de mult pe o durere, că nici nu vrea să-i treacă. De parcă, atunci când va trece, nu va rămâne nimic în urmă.

Am așteptat câteva minute un răspuns din partea lui. Știam că încerca să analizeze cuvintele mele, de asemenea, să îmi ofere un răspuns inteligent. Îmi plăcea asta.

— Așa e. Așa e, dar, uneori, trebuie să cureți buruienile din tine. Trebuie să fim atât de curajoși, încât să-i îngropăm pe cei morți. La urma urmei, orice nou început vrea o victimă.

Curățit sau nu, știam că sufletul meu era îndesit de buruieni pe care nu consideram că aveam să le înlătur vreodată, cel puțin de una singură. Dar avea dreptate. Trebuia să accept asta.

— Eu nu sunt atât de curajoasă, i-am răspuns sincer, deși mai mult pentru mine.”

http://scrierileuneifetetimide/tumblr.com

[scrierileuneifetetimide]

“—Pardon, rosti apăsat Annie în timp ce îndepărta o scamă de pe pantalonii scumpi de bumbac.

Era în martie, cea mai dezolantă lună din an, când totul era tăcut, dar conturat de glasul suav al păsărilor care săgetau zarea limpede. Vremea bună se instală în orașul mic și umbrit de copacii stingheri și triști care păreau să se fi înălțat peste noapte cu zece centimetri mai mult decât au fost săptămâna trecută. În curând, parcul local din centrul orașului avea să înflorească, iar preț de câteva săptămâni aici avea să fie cel mai frumos loc de pe Pământ. Copiii din oraș simțeau și ei venirea soarelui, la fel ca și plantele și animalele. Începuse deja să viseze la înghețată și vată de zahăr pe băț și la blugii tăiați de anul trecut. În fața prăvăliilor înșirate de-a lungul bulevardului erau așezate ghivece cu mușcate, pe lângă fructele abătute de soare și trandafirii parțial ofiliți.

— Ai precizat că e viața ta și că toate alegerile tale nu sunt influențate de ceilalți, rosti bătrâna pe un ton blând și greoi.

— Așa este, murmură fata mai mult pentru sine.

— Atunci de ce faci astăzi ceva ce-ți displace? De ce investești timp și sentimente în lucruri, în oameni care te trag la pământ? adăugă confientă având grijă să sublinieze cuvintele principale. De ce menționezi că viața ta stă în mâinile tale, când fiecare decizie pe care o iei este condiționată de cei din jur?

— De ce? repetă Annie, regăsindu-și în sfârșit vocea. Poate pentru că nu doresc să rănesc sentimentele oamenilor, să-i dezamăgesc și să-i las simțindu-se inferiori.

— Fata mea, fiecare am primit o viață de la Cel de Sus și e nevoie să devenim stăpâni pe ea cât timp o avem. Dacă lași pe cineva să ��i-o controleze, atunci nu poți spune că e viața ta. Nu poți trăi fără să dezamăgești, fără să rănești sau fără să spui deseori un “nu”. Cum nu poți trăi nici fără iubire, familie și lucruri materiale. Important este să nu te pierzi pe tine în alergarea acestor lucruri. Viața ta trebuie să fie îmbrăcată în decizii personale, iar dacă acele decizii nu satisfac confortul apropiaților, fie vor accepta spre fericirea ta, fie vor alege să te părăsească. Oamenii vin și pleacă. Contează cine rămâne! Tu alege doar să nu te pierzi pe tine în bunăstarea lor! oftă cu lacrimi în ochi în timp ce se apleacă spre fată să-i mângâie obrazul cu tandrețe.

Oamenii dispar uneori, iar dacă îi iubești prea mult, cu prea multă pasiune, plecarea lor te lasă cu sufletul pustiit, gândi în final Annie, la ieșirea bătrânei din parc.”

http://scrierileuneifetetimide/tumblr.com

[scrierileuneifetetimide]

“Tata obișnuia mereu să scoată din buzunar câte un taifas. Ultima dată, când fusesem dezamăgită de un om, mi-a spus:

— Fii om între oameni! Pare o vorbă simplă, adăugă, dar are un înțeles profund.

— Ce înțeles are? l-am întrebat cuprinsă de curiozitate.

— Înseamnă nu ieși în evidență...Fii precum ceilalți, dar rămâi tu însuți. De pildă, gândește-te la un măr. Privind din exterior, toate merele sunt la fel, nu? mă întrebă, neașteptând confirmarea mea. Dar, dacă le guști, unele sunt acre, altele sunt dulci. Unele sunt roșii, altele verzi. Printre ele sunt și putrezite. Însă, la prima vedere, toate sunt mere. Ai înțeles? glăsui grav, apoi văzând că îi oferisem un mic surâs, îmi rezemă capul pe umărul lui. Era, asemenea bunicii, un bătrân înțelept.”

http://scrierileuneifetetimide/tumblr.com

[scrierileuneifetetimide]

[scrierileuneifetetimide]

[scrierileuneifetetimide]

[scrierileuneifetetimide]