#Ernst Niekisch

[hidrogenio-incandescente]

"Dugin merece crédito por ter levado para a Rússia, ou melhor, para a cultura acadêmica e popular russa, autores profundamente ocidentais e considerados 'indesejáveis' pelo então regime soviético nos anos anteriores, pensadores de vários tipos que se tornaram pontos de referência para ele em sua formação filosófica e política: da Alemanha, Friedrich Nietzsche, Martin Heidegger, Carl Schmitt, Gottlieb Fichte, Friedrich Hegel, Ferdinand Lasalle, Ernst Jünger, Ernst Niekisch, Oswald Spengler; do Reino Unido, Halford Mackinder; da França, Pierre-Joseph Proudhon, Alain De Benoist, Georges Sorel, Marcel Mauss, Serge Letouche, Roger Garaudy, Christian Jambet, Jean-Claude Michéa, René Guenon; do Brasil, Darcy Ribeiro; da Romênia, Mircea Eliade; da Itália, Nicola Bombacci, Antonio Gramsci, Curzio Malaparte, Julius Evola, Costanzo Preve, Massimo Cacciari, Giorgio Agamben, Diego Fusaro. Essa lista ampla, embora incompleta, de pensadores das mais diversas épocas, geografias e orientações era quase estranha ao mundo russo da produção cultural devido ao filtro ideológico imposto pela União Soviética, deixando inacabado o trabalho de metabolização, interpretação e comparação que pertence a toda cultura, especialmente no mundo globalizado". - Lorenzo Maria Pacini (Dugin e Platão)

[jgmail]

El viaje de Ernst Niekisch

Por Thierry Mudry

Traducción de Juan Gabriel Caro Rivera

Ernst Niekisch ya no es un autor desconocido, pues muchos libros han tratado ampliamente su vida y sus ideas e incluso algunos han sido dedicados totalmente a estudiarlo (1). El último de ellos, Ernst Niekisch und der revolutionärer Nationalismus (Ernst Niekisch y el nacionalismo revolucionario) de Uwe Sauermann, sólo abarca, por supuesto, uno de los periodos de la vida intelectual y política de Ernst Niekisch, el periodo nacional-revolucionario (mal llamado “nacional-bolchevique”), que coincidió con la publicación de la revista Widerstand (Resistencia), que Ernst Niekisch dirigió de 1926 a 1934. No aborda el periodo socialdemócrata anterior a 1926, el cual es mencionado en las memorias de Sauermann, ni el periodo de posguerra (después de 1945, cuando Niekisch se hizo marxista y ocupó el puesto de profesor en la Universidad Humboldt de Berlín Oriental). Uwe Sauermann realiza un minucioso estudio de la revista Widerstand (no duda en recurrir a un análisis cuantitativo de los textos con tal de extraer los conceptos clave del mismo) y, a través de él, examinar el desarrollo intelectual y los planteamientos políticos de Ernst Niekisch y sus amigos entre 1926 y 1934. Este estudio se divide en cuatro partes:

La primera trata de la evolución de la revista

La segunda examina la postura de la revista ante el nacionalsocialismo

La tercera estudia la ideología específica de Widerstand

La cuarta aborda el tema de Widerstand y del movimiento creado en torno a ella en el contexto de la cultura política de la República de Weimar.

Ernst Niekisch: de la socialdemocracia al nacionalismo

Ernst Niekisch desempeñó un papel muy importante en la socialdemocracia alemana tras la Primera Guerra Mundial: el 8 de noviembre de 1918, Ernst Niekisch, entonces un joven profesor del partido socialdemócrata, creó el Consejo de Obreros y Soldados de Augsburgo y se convirtió en su presidente. El 21 de febrero de 1919 fue elegido presidente del Comité Central de Consejos de Baviera, pero se negó a participar en sus experimentos y posteriormente en el liderazgo de la República Soviética de Baviera; fue condenado a dos años de prisión por “complicidad en alta traición”. Fue entonces cuando se unió al USPD (Partido Socialdemócrata Independiente, ala de la izquierda disidente de la socialdemocracia) del Landtag bávaro. En 1922, junto con la mayoría de los “independientes”, Niekisch se afilia a los socialdemócratas. Parecía que pronto haría una brillante carrera política, pero Niekisch abandonó Múnich y se fue a Berlín, donde fue nombrado secretario de la organización juvenil del sindicato de trabajadores textiles. A partir del otoño de 1924 Niekisch expresó sus opiniones “nacionalistas” en la revista socialista Der Firn (Los Firmes), de la que era redactor jefe, que pronto evolucionaron hacia declaraciones ultranacionalistas y “maquiavélicas”. Al mismo tiempo, Niekisch entró en contacto con el “Círculo Hofgeismar” de jóvenes socialistas que eran de tendencias nacionalistas. La “política de ejecución” del Tratado de Versalles y la ocupación del Ruhr por tropas franco-belgas habían dado a Niekisch, al igual que a otros jóvenes socialistas, un nuevo sentimiento de conciencia nacional. Violentamente atacado en el seno del SPD, Niekisch abandona el partido a principios de 1926, seguido por los miembros del Círculo de Hofgeismar. En 1926 Niekisch se afilia al “Antiguo Partido Socialdemócrata” (A-SP), fundado por 23 miembros socialistas del Landtag sajón. Niekisch asumió el puesto de editor del diario del A-SP, el Volkstaat, convirtiéndose rápidamente en el “guía espiritual” del nuevo partido (p. 44). En el Congreso de Dresde de la A-SP Niekisch llamó a los trabajadores a desarrollar una “conciencia estatal y popular” e instó a la República a comprometerse “pasionalmente” con la recuperación de Alemania (nota 1, p.47). Al mismo tiempo, junto con antiguos miembros del Círculo de Hofgeismar Niekisch fundó la revista Widerstand a la que imprimió su estilo personal.

Las elecciones parlamentarias de mayo de 1928 son un fracaso total para la A-SP. En noviembre de ese año Niekisch abandonó la A-SP después de que el Tercer Congreso del Partido rechazara su proyecto de programa (P.65). Entonces, la revista Widerstand cortó todos los lazos con el socialismo (tradicional) y se pasó completamente a la extrema derecha nacionalista. Ya en 1926, cuando los jóvenes socialistas estaban abandonando la revista, Widerstand había abierto sus columnas a los nacionalistas y había acogido como colaboradores permanentes a los líderes de los grupos paramilitares como Oberland y Wehrwolf, así como al escritor “veterano” Franz Schauwecker, amigo íntimo de Ernst Jünger. En 1929 Friedrich-Georg y Ernst Jünger, portavoces del “nuevo nacionalismo”, se unieron a la revista. Entre 1928 y 1930 Niekisch decide que es necesario unificar a todos los nacionalistas. En octubre de 1928 consigue reunir a los líderes de los grupos paramilitares Stahlhelm, Jungdo, Wehrwolf, Oberland, etc., con tal de formar un “círculo de líderes” (Führerring), pero esta empresa (que ya había intentada unos años antes Ernst Jünger) fracasó. En 1929 Niekisch intenta unir a las ligas juveniles y las asociaciones estudiantiles en una “acción juvenil” dirigida contra el Plan Young con un mediano éxito. A partir de entonces, Niekisch se contentó con crear un “movimiento de resistencia” en torno a la revista Widerstand basado en la “Camaradería del Oberland” (ya que parte del grupo Oberland apoyaba sus ideas). Este movimiento pasó a la clandestinidad en 1933; finalmente fue desmantelado por la Gestapo en 1937 y sus dirigentes, entre ellos Niekisch, fueron encarcelados (2). La revista Widerstand se radicalizó durante la década de 1930 e incluso propuso la toma total del poder por parte de Niekisch..., pero su mal genio (“antipático y sentencioso”, pretendía “saberlo siempre todo mejor que los demás”; cfr. p. 74) lo impidió; Niekisch era considerado como un Oberlehrer, un conferenciante desagradable, por la nueva generación de nacionalistas y esto terminó provocando la salida de algunos colaboradores de la revista, especialmente Auguste Winnig, y la marginalización de Widerstand dentro del campo nacionalista.

Widerstand: del “nacionalismo proletario” al “bolchevismo prusiano”.

Uve Sauerman identificó, dentro del entramado aparentemente confuso de acciones y temas desarrollados por Niekisch y Widerstand, un hilo conductor: el nacionalismo absoluto e incondicional (unbedingt) que empezó a ser profesado por Niekisch a partir del 1925-1926:

En un principio, Niekisch creía que correspondía a la clase obrera encarnar este nacionalismo y aplicar su programa (un programa de política exterior) contra el Tratado de Versalles, que era considerado como un sistema de opresión (opresión política por parte de las potencias occidentales en contra de Alemania y de opresión social por parte del capitalismo internacional en contra de los trabajadores). Fue la época del “nacionalismo proletario” (1925/1928) y la influencia de Lassalle era evidente.

Cuando esto fracasó las esperanzas de Niekisch se volvieron hacia los grupos paramilitares y las ligas juveniles nacionalistas. Al mismo tiempo, Niekisch descubrió que tras el Tratado de Versalles era Occidente, y en particular la romanidad, la que oprimía al “ser alemán”. También descubrió que la “protesta alemana” en contra de Roma era encarnada por Lutero y el “espíritu de Potsdam” que defendía la vieja Prusia, siendo este el espíritu de resistencia de Alemania en contra de Occidente. Sauermann llama a esta época la Widerstandsgesinnung (1928-1930).

La ideología de Widerstand se radicalizó en 1930-1931 dando lugar a una especie de “bohemismo prusiano”: Niekisch creía que Alemania tenía que volverse hacia el Este, particularmente hacia el espíritu antioccidental de la Rusia soviética, si quería alejarse de Occidente, pues solo así volvería a reinar el “espíritu de Potsdam” (el cual había sido continuado por los rusos y que Alemania debía recuperar). Niekisch depositó sus esperanzas en el campesinado y, durante un tiempo, en el proletariado revolucionario (es decir, en el Partido Comunista Alemán, al que veía como una “avanzada” de la Rusia soviética) siempre que asumiera un postulado nacionalista (espiritual).

Por último, Niekisch, impresionado por los logros del Plan Quinquenal soviético y de la colectivización (viajó a Rusia en 1932) y después de su lectura de El Trabajador de Jünger, previó la aparición de una “Tercera Figura Imperial” planetaria, cuya esencia sería la técnica y que suplantaría al “eterno romano” (cuya esencia era la metafísica) y al “eterno judío” (cuya esencia era la economía) (3). Fue en esta época que Niekisch se alejó del nacionalismo absoluto que había profesado hasta entonces.

En 1926-27 la revista Widerstand abogaba por un nacionalismo proletario que, según Niekisch, no tenía nada que ver con el nacionalismo “social-reaccionario” de la burguesía (p. 180). Este nacionalismo proletario, que tiene su origen tanto en la ideología del Círculo de Hofgeismar como en los escritos anteriores de Niekisch, se basa en tres ideas clave:

La clase obrera, por su carácter fundamentalmente colectivista (“kollektivistische Grundhaltung”), debido a que no posee nada, carece de “las motivaciones egoístas impulsadas por la propiedad individual” y puede convertirse en el agente más puro de la raison d'Etat y en el sujeto nacional (receptáculo) por excelencia del nacionalismo;

El capitalismo internacional ha sometido a Alemania y ahora, desde el final de la guerra y la imposición del Tratado de Versalles, los alemanes se han convertido en una nación proletaria;

La revolución social en contra la explotación occidental del proletariado alemán y la revolución nacional en contra del Tratado de Versalles están estrechamente ligadas (pp. 180-182).

Decepcionado por sus experiencias en la A-SP, Niekisch comienza a idealizar al proletariado y traslada todas sus esperanzas a una “minoría nacionalista”, es decir, a los grupos paramilitares y a las ligas juveniles, pero también al campesinado revolucionario. En 1932, Niekisch hizo campaña a favor de la candidatura del líder campesino Claus Heim en las elecciones presidenciales. En sus Gedanken über deutsche Politik (Reflexiones sobre la política alemana), publicadas en 1929, Niekisch hablaba de la “superficialidad” de la “sustancia völkisch” del obrero alemán (p. 195). Más tarde, escribiría un artículo en Widerstand titulado “El espacio político de la resistencia alemana” que fue publicado en noviembre de 1931. En el artículo decía que la “sustancia humana y völkisch” del pueblo alemán había sido aplastada y pulverizada, de modo que la lucha proletaria sólo podía expresar el “resentimiento social” (p. 284). En el mismo artículo, Niekisch afirmaba que el espacio político de la resistencia alemana se encontraba entre el proletariado desarraigado y la burguesía occidental (4). Niekisch descubrió que Alemania no sólo estaba oprimida política (y económicamente), sino también alienada culturalmente. El Tratado de Versalles y el sistema de Weimar permitieron a Occidente, y en particular a la romanidad, sofocar el ser alemán y dominarlo para su beneficio. A medida que la ideología de Widerstand se radicalizaba, el aspecto antirromano se hacía más fuerte y dominante.

Niekisch y Widerstand atacaron todas las manifestaciones de Occidente y la romanidad en Alemania: las “ideas de 1789”, como el Progreso, la Humanidad, la Paz y la Amistad entre los pueblos fueron denunciadas como mitos incapacitantes destinados a desarmar a Alemania y acabar con cualquier voluntad de resistencia (pp. 199/ 200); la civilización (occidental) y las grandes ciudades también, al igual que el individualismo, el liberalismo (p. 200), el capitalismo (p. 200) y la burguesía (p. 200), considerada como el verdadero enemigo interior, cuya liquidación Niekisch consideraba como un nuevo “Día de San Bartolomé” o una nueva “Víspera siciliana” (5); lo mismo se decía de la propiedad privada en el sentido del derecho romano, pero también del marxismo como continuación del liberalismo, el catolicismo, la República de Weimar, el parlamentarismo, la democracia (o, más exactamente, el “desdemocratismo”, es decir, la búsqueda del apoyo de las masas que, según Niekisch, también caracteriza al fascismo); y el fascismo. Niekisch escribió su primer artículo largo sobre el nacionalsocialismo en mayo de 1929 (“Der deutsche Nationalsozialismus”). En él criticaba la orientación pro-italiana y pro-británica del nazismo, es decir, su orientación pro-romana y pro-capitalista/pro-imperialista. También denunció la integración del nazismo en el Sistema de Weimar (pp. 95-97). En su libro Hitler, una fatalidad alemana, publicado en 1931, Niekisch expuso ampliamente las razones de su antihitlerismo: tras reconocer los inicios positivos del movimiento nazi, Niekisch condenó la “traición romana” de Hitler, que transformó el nacional-socialismo en un movimiento fascista y “católico”, por lo tanto “romano”, y con ello había traicionado el principio nacional en favor del orden de Versalles y del Sistema de Weimar, además de la traición social de Hitler en favor del capitalismo.

En los años 1931/1932 la resistencia en contra de Occidente y de Roma se identificó rápidamente con la resistencia en contra del fascismo y del hitlerismo, que crecían rápidamente. Frente a Occidente y la romanidad se oponían la “protesta alemana” y el “espíritu de Potsdam”. En diciembre de 1928 Widerstand publicó un artículo de Baeumler (uno de los futuros filósofos oficiales del Tercer Reich) donde este fue el primero en evocar la “protesta alemana en contra de Roma” encarnada por Lutero como parte del ser alemán. Niekisch retomó y desarrolló este tema, inspirándose en gran medida en Dostoievski (6). En un artículo publicado en abril de 1928, Friedrich Hielscher, amigo de Ernst Jünger, afirmaba que la “no occidentalidad de la naturaleza alemana” se basaba en una “actitud prusiana”, un prusianismo que se remitía a Federico el Grande (p. 216). Unos meses más tarde, Niekisch contrapone el “espíritu de Potsdam” (prusianismo) al “espíritu de Weimar”, occidentalolatra y francófilo (p. 217). El “espíritu de Potsdam”, expulsado de Prusia, se habría encarnado en la Rusia bolchevique (pp. 218/219 y p. 244): este artículo se convertiría en la base y la referencia del futuro “bolchevismo prusiano” desarrollado entre 1930 y 1932. La ideología de Widerstand se radicalizó aún más en los últimos años de la República de Weimar. Aparecieron nuevos temas en los artículos de Niekisch como el de septiembre de 1929 “Der sterbende Osten” (El Este moribundo) (p.229) y en un artículo de Werner Hennecke de marzo de 1930, pp.231-233 (Hennecke, colaborador de la revista Blut und Boden, era cercano al Movimiento Campesino) que fueron retomados y desarrollados por el programa político de la resistencia alemana en abril de 1930 (pp. 234/235) (7). Niekisch y Widerstand abogaban por:

una orientación hacia el Este (Prusia, por supuesto, y la Rusia bolchevique);

un retorno a la tierra, a la “barbarie y al primitivismo campesino”, a un modo de vida campesino y solariego (estas dos exigencias tendían a fusionarse: el Este prusiano y el Este bolchevique-ruso eran calificados de “bárbaros”; Prusia y la Rusia bolchevique estaban formadas por un campesinado original y primitivo sometido a la disciplina de un Estado militar).

En “Das Gesetz von Potsdam” (La ley de Potsdam, de agosto de 1931) Niekisch aboga por derribar el edificio occidental construido en Alemania por Carlomagno (el pueblo alemán debe volver a una época prerromana y precristiana si quiere encontrarse a sí mismo, p. 227). Carlomagno estableció la dominación “romana” sobre los alemanes mediante la violencia militar y la alienación espiritual-mental, consolidando biológicamente su creación después de masacrar a la nobleza sajona y organizando asentamientos/colonización latina en toda Sajonia. “Durante más de 1.000 años, la historia alemana se ha movido en el terreno biológico, político y espiritual de esta creación carolingia” (p. 240). Para Niekisch era necesario romper con la idea romana de Imperium, con el cristianismo y el espíritu romano, tratar la sangre romana del mismo modo que Carlomagno había tratado la sangre sajona (p. 241) y construir un nuevo orden sobre tres “columnas”: el Estado prusiano; un “espíritu prusiano arcaico”; otra “sustancia vital” y la “raza prusiana” germano-eslava; pp. 242/243 (sobre la oposición racial entre Prusia y Alemania del Sur y del Oeste, véase la nota p. 220). Niekisch abogaba por una alianza militar-económica e ideológica (“weltrevolutionär” – “revolucionaria mundial”) con la Rusia bolchevique. Incluso imaginó un Imperio ruso-alemán “desde Vladivostock hasta Flesinga” (aquí, Niekisch parece ir más allá de su absoluto nacionalismo alemán para pensar en términos de política imperial).

Pero la imagen idealizada del bolchevismo que Niekisch proyecta en Widerstand no tiene nada que ver con el marxismo-leninismo, ni siquiera en su versión estalinista, ni con la realidad del bolchevismo: a ojos de Niekisch el bolchevismo representa el antioccidentalismo absoluto, el “bárbaro asiático” y el campo (Fedlager) en contra de Occidente. Era la encarnación de la idea de Potsdam. Uwe Sauermann sostiene que el “bolchevismo prusiano” de Widerstand no es lo mismo que el “nacional-bolchevismo”: en efecto, Widerstand no propone importar el bolchevismo a Alemania y nacionalizarlo, sino que pretende tomar del bolchevismo la Idea de Potsdam que es de origen prusiano; el equipo de Widerstand era indiferente al marxismo y a la “construcción del socialismo”: lo que les interesaba eran los aspectos supuestamente prusianos del bolchevismo (8); por último, se mantienen recelosos e incluso hostiles hacia el Partido Comunista Alemán (pp. 297 à 306). Finalmente, la distención del bolchevismo (tratados de no agresión ruso-polaco y ruso-francés de 1932, entrada de la URSS en la Sociedad de Naciones en 1934) destruye todas las esperanzas que Niekisch había puesto en él (pp. 264-266). A partir de entonces Niekisch centró toda su atención en la emergente tercera figura imperial cuyo advenimiento pondría fin a la dominación de Occidente y Roma, al igual que a la misma civilización occidental.

Uwe SAUERMANN: Ernst Niekisch und der revolutionäre Natinalismus- Bibliotheksdienst Angere (München 1985), 460 S., DM 32.

Notas:

1. Jean-Pierre Faye describe las ideas de Niekisch en sus Langages totalistaires, pp. 101-127 (París, 1973) y Louis Dupeux le dedica dos capítulos en su voluminosa tesis sobre el nacional-bolchevismo (Stratégie communiste et dynamique conservatrice. Essai sur les différents sens de l'expression "national-bolchévisme", en Allemagne, sous la République de Weimar [1919-1933], Lille y París, 1976). En Alemania, Niekisch, mencionado en el libro de Otto-Ernst Schuddekopf sobre los movimientos nacional-revolucionarios en la República de Weimar (“Linke Leute von Rechts. Die national-revolutionäre Minderheiten und der Kommunismus in der Weimarer Republik”, Stuttgart 1960, reimpreso. 1973), ha sido objeto de dos monografías, una de Friedrich Kabermann (Widerstand und Entscheidung eines deutschen Revolutionärs, Leben und Denken von Ernst Niekisch, Colonia 1973), la otra de Uwe Sauermann (Ernst Niekisch. Zwischen allen Fronten, Múnich & Berlín 1980).

2. Sobre la actuación política de Niekisch desde 1928: léase la cuarta parte de Uwe Sauermann (pp. 321 a 440).

3. El libro de Joseph Drexel (adjunto al de Niekisch) Voyage à Mauthausen. Le Cercle de Résistance de Nuremberg (París 1981), contiene el texto de la sentencia secreta del Tribunal Popular del 10 de enero de 1939 contra Niekisch, Drexel y Tröger. En ella queda claro tanto la actitud de Widerstand hacia el nazismo (tema tratado en la segunda parte del libro de Sauermann) como las actividades de oposición de Niekisch y sus amigos bajo el Tercer Reich.

3. Sobre este tema, véase Sauermann, pp. 316-320, y también el artículo de Louis Dupeux “Pseudo-"Travailleurs” contre prétendu “Etat bourgeois” en La Revue d'Allemagne, vol. XVI, nº 3, julio-septiembre de 1984, pp. 434-449.

4. Louis Dupeux, “Stratégie communiste et dynamique conservatrice. Essai sur les différents sens de l'expression “national-bolchévisme”, en Allemagne, sous la République de Weimar (1919-1933)", Lille y París, 1976, pp. 415/416.

5. Ibid, p. 401.

6. Ibid, pp 391/392, pero también Friedrich Kabermann “Widerstand und Entscheidung eines deutschen Revolutionärs, Leben und Denken von Ernst Niekisch”, Colonia 1973, (extracto significativo en “Orientations” n°4).

7. Reproducido in extenso en “¿Versuchung oder Chance? Zur Geschichte des deutschen National-Bolchevismus” de Karl-Otto Paetel (Gotinga 1965), pp. 282-285.

8. Curiosamente, Niekisch, antiguo dirigente socialdemócrata, no sentía ninguna preocupación social: si es anticapitalista es porque el capitalismo es una expresión del pensamiento occidental, si es “socialista-revolucionario” y quiere liquidar a la burguesía occidentalizada, es porque la burguesía es un “enemigo interno”, un “caballo de Troya” de Occidente en Alemania (no se trata, pues, de un “auténtico social-revolucionarismo”), cf. p. 200. p. 200.

[aurevoirmonty]

« Le citadin est bourgeois et dans la mesure où il aime la liberté, l’esprit, le raffinement et se réjouit de sa réussite sociale, il est libéral. Le libéralisme est le produit des villes ; “l’air de la ville rend libre”. Mais son climat ne convient ni à l’honnêteté, ni à l’honneur ou à la fidélité. L’air des villes les ronge de l’intérieur. »

Ernst Niekisch, « L’Est qui se meurt » (1929), dans Écrits Nationaux-Bolcheviks

[hazardous-waste-containment]

Left-fascism: A generic term for fascisms that actively try to incorporate socialist egalitarianism and economic radicalism, and often to recruit from and even build bridges with the wider ‘Left’. Some might be best described as ‘fascists of the left’ (Ba‘athists, Ethnocacerists), others as the ‘left of fascism’ (Strasserists, Italy’s national syndicalists). There’s an argument to be made that only those deliberately and explicitly borrowing from the left count as left-fascist, which would generally exclude Strasserists.

Strasserism: A form of National Socialism — that is, fascism based on biological racism and antisemitic conspiracy theory — espousing a preferential role for the working class and something like guild socialism, inspired more by a medievalist völkisch ethos than by modern revolutionary doctrines (they were friendly to the USSR but so was Moeller van den Bruck). As always, read Postone.

It should be noted that while Otto was a fringe ultra who was expelled from the NSDAP in 1930 and went on to found his own paramilitary Black Front, Gregor was a high-ranking Nazi elite who ultimately distanced himself from his brother, actually tried to strike a deal with the conservatives behind Hitler’s back, and was assassinated mostly for threatening Hitler’s authority; i.e. the notion of a coherent left-wing ‘Strasserite’ faction in the NSDAP as late as 1934 is largely erroneous. That said, the idea of Strasserism has definitely exerted a strong influence on neo-Nazism, such as in the 1980s British National Front.

National Bolshevism: A term for a number of related phenomena: 1) a clique of White Russian émigrés who reconciled themselves to the Bolshevik state as a worthy continuation of Imperial Russia under new management, and later played a role in the development of Soviet patriotism under Stalin; 2) a tendency in Conservative Revolutionary circles gathered around Ernst Niekisch, a former socialist who moved right and saw the Russian Revolution as the recipe for an organic national rebirth; 3) a late Soviet tendency, both in and out of official Party channels, toward overt antisemitism, ethnic nationalism, and the rehabilitation of Russian national heroes within the framework of the Communist regime — today reflected in the ultra-nationalism and social conservatism of Zyuganov’s CPRF; 4) a neo-fascist political tendency founded by Aleksandr Dugin and Eduard Limonov in 1993, inspired more or less by all of the above and fusing expansionist Russian ultra-nationalism, nostalgia for the USSR as a bulwark against the West, and a provocative and eclectic style drawing from communism, anarchism, Nazism, and punk.

Russian National Bolshevism has been the inspiration for, among other things, ex-Strasserist Matthew Heimbach’s reformation of the Traditionalist Workers’ Party along radically anti-capitalist lines and attempts to infiltrate the progressive left, and the small Brotherhood group in Ukraine which is interesting for its intense Christian religiosity.

I do not know remotely enough about Francis Parker Yockey to discuss him adequately here.

Third-Positionism: What fascists would simply call the Third Position. It is often conflated with ‘nazbols’, but in fact third-positionists make no claims to having anything to do with the left, certainly not with communism. Developing in postwar Western Europe (originally Italy, later France, the UK etc before spreading elsewhere) under the influence of Julius Evola, the Strasser brothers, the European New Right as well as Perónism and other Third World national liberation movements, it advocated a European and global rebirth by carving out a holistic national alternative to the twin evils of capitalism and communism.

The goal is to reveal the bankruptcy of the political spectrum itself: apparently progressive issues were actually nationalist all along and apparently reactionary ones are actually revolutionary, right and left must both be dissolved and transcended in the organic unity of the nation (a very old fascist argument). Presumably the third-positionist adoption of causes like ecologism, anti-capitalism, anti-globalization, Third Worldism, and in at least one case (Mexico) even indigenous liberation is what makes people automatically conflate it with red-brown stuff, but — with the exception of Dugin’s revealingly-named Fourth Political Theory — there is almost never any actual ‘red’ involved (unlike for a National Bolshevik like Limonov or Heimbach): there doesn’t need to be because fascism is already a ‘third position’ in their eyes.

The National Front in its ‘Strasserist’ phase, mentioned above, is a good example and it’s telling that they were so infatuated with Qadhdhafi as to basically regard the Green Book as their political program; ‘International Third Position’ was a later breakaway from the NF led by Roberto Fiore of the original Italian Terza Posizione. IME the Third Position is often explicitly Christian, but there’s a very small Albanian group that’s neo-pagan (and probably better examples I just haven’t seen).

[jloisse]

« Quand la bourgeoisie célèbre le culte de la nation, elle sacrifie secrètement à sa véritable idole, le dieu Mammon. »

— Ernst Niekisch, Die dritte imperiale Figur (1935)

[vicnormansstuff]

Le mode de vie occidental place « l’économie au-dessus de la politique et transforme, petit à petit, l’État en service d’une grande société anonyme et multinationale. »

Ernst Niekisch

[de-gueules-au-lion-d-or]

Friedrich Georg Jünger

Né le 1er septembre 1898 à Hanovre, Friedrich-Georg Jünger s'intéresse très tôt à la poésie et suit d'emblée un itinéraire d'éveil fort classique, en lisant Klopstock, Goethe et Hölderlin. Grâce à cette immersion précoce dans Hölderlin, il s'engoue pour l'antiquité classique et voit l'essence de la grécité et de la romanité antiques dans une proximité avec la nature, dans une glorification de l'élémentaire et dans l'instauration d'une vision de l'homme qui demeurera impérissable, survivant au-delà des siècles dans la psyché européenne, tantôt au grand jour tantôt occultée. Pour lui l'ère de la technique a détaché les hommes de cette proximité vivifiante et s'est élevée dangereusement au-dessus de l'élémentaire. En conséquence toute son œuvre poétique sera une protestation véhémente contre la prétention mortifère que constitue cet éloignement.

Friedrich-Georg partage alors avec son frère Ernst la passion de l'entomologie. La Grande Guerre met fin à cette jeunesse plongée dans la nature. Friedrich-Georg s'engage en 1916 comme aspirant officier. Grièvement blessé au poumon sur le front de la Somme en 1917, il passe le reste de la guerre dans un hôpital de campagne.  Après sa convalescence, il s'inscrit dans une faculté de droit et obtient le titre de docteur en 1924. Mais il n'entame pas de carrière de juriste. Il devient écrivain politique dans la mouvance nationaliste de gauche, chez les nationaux-révolutionnaires et les nationaux-bolcheviques rassemblés derrière la personnalité d'Ernst Niekisch, éditeur de la revue Widerstand. Dans cette revue et dans Arminius ou Die Kommenden, les frères Jünger inaugurent un style nouveau : celui du “nationalisme soldatique”, exprimé par les jeunes officiers revenus du front et demeurés rétifs aux mollesses de la vie civile. L'expérience des tranchées et des assauts leur a prouvé par la sueur et le sang que la Vie n'est pas un jeu inventé par le cerveau mais un grouillement organique élémentaire dont il faut saisir les pulsations. Le politique, dans sa sphère, doit prendre la température de ce grouillement, se mettre à son écoute, se mouler dans ses méandres et y puiser une force toujours jeune, neuve, vivifiante. Chez Friedrich-Georg Jünger, le politique est appréhendé sous l'angle cosmique, en dehors de tous les “miasmes bourgeois, cérébraux et intellectualisants”.

Parallèlement à cette activité de journaliste politique et de prophète de ce nouveau nationalisme radicalement anti-bourgeois, Friedrich-Georg Jünger se plonge dans Dostoïevski, Kant et les grands romanciers américains. Avec son frère Ernst, il voyage dans les pays méditerranéens: la Dalmatie, Naples, la Sicile et les Iles de l'Égée.   Quand Adolf Hitler accède au pouvoir, c'est un nationalisme des masses qui triomphe et non le nationalisme absolu et cosmique dont avait rêvé la petite phalange “froidement exaltée” qui éditait ses textes dans les revues nationales-révolutionnaires. Dans un poème, Der Mohn (Le Coquelicot), Friedrich-Georg Jünger ironise et désigne le national-socialisme comme le “chant infantile d'une ivresse sans gloire”. Conséquence de ces vers sarcastiques: il subit quelques tracasseries policières, quitte Berlin et s'installe, avec Ernst, à Kirchhorst en Basse-Saxe.

Retiré de la politique après avoir publié près d'une centaine de poèmes dans la revue de Niekisch (lequel est de plus en plus menacé par les autorités qui finissent par l'arrêter en 1937), Friedrich-Georg Jünger se consacre à sa poésie et publie en 1936 un essai, Über das Komische, et achève en 1939 la première version de son ouvrage philosophique majeur, Die Perfektion der Technik (La perfection de la technique). Les premières épreuves de ce livre sont détruites en 1942 lors d'un bombardement allié. En 1944, une première édition, réalisée à partir d'un nouveau jeu d'épreuves, est réduite en cendres lors d'une attaque aérienne. Finalement, le livre paraît en 1946, suscitant un débat autour des questions de la technique et de la nature, préfigurant, en dépit de son orientation “conservatrice”, toutes les revendications écologiques allemandes des années 60, 70 et 80.

Pendant la guerre, F.G. Jünger publie poèmes et textes sur la Grèce antique et ses dieux. Avec la parution de Die Perfektion der Technik, qui connaît plusieurs éditions successives, les intérêts de F.G. Jünger se portent vers les thématiques de la technique, de la nature, du calcul, de la mécanicisation, de la massification et de la propriété. Refusant d'énoncer ses thèses sur un schéma classique linéaire, causal et systématique, F.G. Jünger développe ses idées “en spirale” et en vrac, éclairant tour à tour tel ou tel aspect de la technicisation globale. En filigrane, on aperçoit une critique des thèses qu'avait énoncées son frère Ernst dans Der Arbeiter (1932), où il acceptait comme inévitables les développements de la technique moderne. Sa démarche anti-techniciste se rapproche de celles d'Ortega y Gasset (Meditación de la técnica, 1939), de Henry Miller et de Lewis Mumford (qui utilisait le terme de “mégamachine”).   En 1970, F.G. Jünger fonde avec Max Himmelheber la revue trimestrielle Scheidewege, où s'exprimeront jusqu'en 1982 les principaux représentants d'une pensée à la fois naturaliste et conservatrice, sceptique à l'égard de toutes les formes de planification technique. De nombreux penseurs situés dans cette veine conservatrice-écologique y exposeront leurs thèses, parmi lesquels Jürgen Dahl, Hans Sedlmayr, Friedrich Wagner, Adolf Portmann, Erwin Chargaff, Walter Heitler, Wolfgang Hädecke, etc.

Friedrich Georg Jünger meurt à Überlingen, sur les rives du Lac de Constance, le 20 juillet 1977.

[organisationskoval]

40) Narodowy Front Bolszewicki, National Bolshevik Front (NBF; rosyjski: Национал-большевистский фронт; НБФ; Natsional-bolshevistskiy front, NBF) - rosyjska partia polityczna z programem politycznym narodowego bolszewizmu. Partia została założona w 2006 roku przez zwolenników Aleksandra Dugina po rozłamie w Narodowo-Bolszewickiej Partii Eduarda Limonowa. NBF jest powiązany z Eurazjatyckim Związkiem Młodzieży Dugina. Nazwa „Narodowy Front Bolszewicki” była wcześniej używana dla wielu wątków narodowego bolszewizmu. Nazwa ta była początkowo używana przez Rosyjską Partię Narodowo-Bolszewicką, kiedy partia została założona przez Eduarda Limonowa i Aleksandra Dugina w 1993 roku. Grupa wkrótce zmieniła nazwę, gdy pojawiła się jako partia polityczna. Mimo opuszczenia przez partię rosyjską, nazwa Front Narodowo-bolszewicki była nadal używana przez luźną federację europejskich organizacji narodowo-bolszewickich. Nazwa była również używana przez partie narodowo-bolszewickie w Wenezueli i Boliwii. W sierpniu 2006 r. imię „Narodowy Front Bolszewicki” przyjął Aleksiej Golubowicz dla nowej antylimonowskiej grupy odłamowej z NBP, którą kierował. Ta nowa grupa ma powiązania z byłym członkiem NBP Aleksandrem Duginem i ściśle współpracuje z Euroazjatyckim Związkiem Młodzieży, grupą młodych zwolenników neoeurazjatyzmu Dugina. Założyciele NBF odłączyli się od NBP, ponieważ nie zgadzali się z tym, co postrzegali jako politykę Limonowa, polegającą na zawieraniu sojuszy politycznych z prozachodnimi liberałami i oligarchami w celu obalenia rządu Władimira Putina. NBF uznał tę politykę za zdradę pierwotnej walki narodowej bolszewików z demokracją i kapitalizmem w stylu zachodnim. W opinii NBF, NBP nie jest już partią narodowo-bolszewicką, ale raczej radykalnie wyglądającym skrzydłem szerszego frontu rewolucyjnego, wspieranym przez wrogów suwerenności Rosji. Nowa NBF postrzega wygnanych oligarchów, takich jak Borys Bieriezowski i Władimir Gusinski, oraz liberalno-demokratyczne, prozachodnie i prorynkowe siły polityczne (takie jak Związek Sił Prawicy, Jabłoko, Unia Demokratyczna i zwolennicy Garriego Kasparowa) jako wewnętrznych wrogów Rosji, postrzegane jako NATO, amerykański imperializm i nowy porządek świata. Ideologia NBF jest głęboko zakorzeniona w rosyjskich i niemieckich tradycjach narodowych bolszewików (Ernst Niekisch, Nikołaj Ustryałow, Smenavekhites i ruch Mladorossi) i odrzucają polityczny i ekonomiczny liberalizm, a także twierdzą, że odrzucają etnocentryczny i szowinistyczny nacjonalizm. Chociaż nie jest to oficjalnie wspierane przez doktrynę NBF, ksenofobia, rasizm i antysemityzm są znacznie bardziej włączane do głównego nurtu przez agresywny NBF w porównaniu z bardziej postępowym limonowistowskim NBP.

[old-glory]

The Russian will to life is very strong. It manifests itself in the politicization of the entire population – starting from the nursery – in the uniformity of a lifestyle, in the optimism, and the exaggerated faith in progress and in the force supporting the tensions between reality and ideas that they make into objectives to wait for. With vigorous moral principles giving their particular color to all the manifestations of public life. They feel that the country is conscious of its historical mission of bearing the world. When, in coming to Russia, we cross the German border, we sadly realize that Germany is certainly more prosperous, more proper, and healthier, but it is all the same a nation that does not have a mission in the world and a moral conception.

Ernst Niekisch

[gozel]

https://datacide-magazine.com/from-subculture-to-hegemony-transversal-strategies-of-the-new-right-in-neofolk-and-martial-industrial/

From Subculture to Hegemony: Transversal Strategies of the New Right in Neofolk and Martial Industrial

11 Comments

Neo-Folk and Martial Industrial are two sub-categories of Industrial Music, which developed in the 1980’s. Industrial as such was a direction that – parallel to Punk Rock – worked with the latest electronics in order to create an aesthetic of futuristic noise machines of the late 20th century and research extreme zones of contemporary society and history. Throbbing Gristle already thematized concentration camps, serial killers, Aleister Crowley etc by using cut-up techniques of William S. Burroughs and Brion Gysin and thus with strategies of liberation from brain washing. Similarly, Cabaret Voltaire were said to wage a “propaganda war against the propaganda war” (Industrial Culture Handbook). With SPK this was combined with a critique of Psychiatry and a presentation of extremes of the body and death. In the 80’s there were agitational and critical bands such as Test Dept., Nocturnal Emissions and Bourbonese Qualk which were often associated with the ever broadening spectrum of “Industrial”. However, with Laibach the critique of totalitarianism became more ambivalent. This ambivalence was at first seemingly shared by Death In June, the band that in many ways was at the origin of what is now considered Neo-Folk and Martial Industrial.

Death In June has already been the subject of an article in datacide by Stewart Home. Although the band’s name derives from the “night of the long knives” when the SA leadership and other elements in German fascism were liquidated by Hitler and the SS in June 1934, DIJ’s left wing origins as well as their collaboration with a number of musicians not suspected to have far right leanings seemed to suggest to followers of 80’s industrial that their use of fascist imagery had some sort of critical element to it. There was a romantic and fetishistic element to it and and when Tony Wakeford was sacked from the band (supposedly) for his membership in the National Front it seemed to show that indeed they were rejecting politics and their use of fascist themes and imagery was on the level of aesthetic provocation.

In the course of the late 80’s and throughout the 90’s a number of other bands flocked to the use of this strategy creating a small sub-culture heavy with far right symbolisms and content, sometimes more, sometimes less explicit and politically oriented. Although there is no doubt that this scene harbours a lot of entirely “unpolitical” elements, there are definite personal connections to some elements of the organized far right who are trying to use a “metapolitical” strategy of intervention to fight their fascist kulturkampf.

Right wing sub-cultures are still mostly associated with White Power rock, Skinhead and Oi!-music. This has historical reasons. Central in this is the band Skrewdriver around Ian Stuart Donaldson. The first couple of 7”s and the first album came out on the pub/punk rock label Chiswick Records in 1977. Lack of success however made the band dissolve twice until they reformed again in 1982 and released a 12” on Last Resort’s Boot and Braces Records and then a couple of 7”s on the National Front’s White Noise Records. By now they had become the quintessential White Power band and played numerous “Rock Against Communism” festivals, the NF-answer to the much more popular Rock Against Racism festivals at the time. In 1987, Ian Stuart fell out with Patrick Harrington and Derek Holland of the White Noise Club, the National Front’s “musical” arm, and founded his own Blood & Honour network, in which he played a leading role until his death in a car accident in 1993.

Two things have to be stated in our context here: 1. The ludicrous paranoid race hate ramblings present in the lyrics of Skrewdriver and a host of other like-minded bands that joined them just didn’t lead them anywhere in terms of commercial success, which is something Stuart by his own admission wanted to achieve. 2. With that avenue barred, this scene didn’t and doesn’t have problems outing themselves as National Socialists. To present their political ideas they can do without references to obscure authors of the “conservative revolution” or völkish occultists, and are quite happy to chant their primitive slogans undiluted. The same is true with “National Socialist Black Metal (NSBM), the openly neo-nazi section of the Black Metal scene and certain White Power Noise Bands. There seems to be a competition to pronounce the most inhuman, brutal and anti-Semitic messages. Song titles as “Die Juden sind unser Unglück”, “Systematische Judische Vernichtung” (Deathkey), “Sieg Heil Vaterland”, “Europa Erwache!” (Der Stürmer), “The Whitest Power”, “Blood Banner SS”, “Juda Verrecke” (Streicher) are quite common.

With Neo-Folk and other outgrowths of the Industrial scene this is different. A great importance is attached to avoid being easily associated with the brown swamp. Their attitude is intellectual and elitist with adoration for Ernst Jünger and Julius Evola not Hitler and Mussolini. Even with key figures who have undeniably been members of far right political groups (in Britain this is crystallized around the mid-80’s National Front and its “Political Soldier” faction), there is a surprising eagerness to distance themselves from allegations of “fascism”. This has a historical precedent in the French “Nouvelle Droite” (see appendix) who, motivated to get out of the neo-Nazi cul-de-sac, and on their march through the institutions, tried hard to avoid being tagged fascists while serving old wine in new bottles, or old ideology in new phraseology for to the present day.

Troy Southgate, head of the group HERR, seems particularly eager not to be branded a fascist despite his history as a wanderer from one group of the extreme right to the other (such as the National Front, the International Third Position, the English Nationalist Movement, the National Revolutionary Faction etc). Presumably this is a tactical move not to scare away potential recruits to his more recent “National Anarchist Movement”. With a list of his favorite authors including pre-cursors like Bakunin, Proudhon and Nietzsche, “classic” fascist and National-Bolshevik authors such as Julius Evola, the Strasser Brothers, Ernst Jünger, Martin Heidegger, Gabriele D’Annunzio, Ernst Niekisch, Arthur Moeller van den Bruck, Karl Haushofer, and finally more contemporary fascists and esoteric Hitlerists like Francis Parker Yockey, Miguel Serrano and Savitri Devi, one wonders why he pretends to be so allergic to the f-word. While this is not necessarily a homogenous bunch of authors, and most of them are not “Nazis” in the sense of toeing the line of the NSDAP, all of them (minus the 19th century pre-cursers) can reasonably be called fascist in the sense of using “fascism” as an umbrella term for tendencies including the conservative revolution, national bolshevism, the Hitler-Nazis to the various strains of the contemporary New Right.

Armin Mohler, a historian and speaker of the “conservative revolution” said: “Fascism for me, is when disappointed liberals and disappointed socialists come together for something new. Out of this emerges what is called conservative revolution.” He somewhat modifies this point in 1973/74: “Apart from a few extras from the ‘lunatic fringe’, no one was defining themselves as ‘fascist’ anymore.” He then tries to define what “fascist” means. He chooses a procedural method he terms the “physiognomic approach”: “In any case all attempts to understand fascism from its theoretical declarations, or (which is not the same) to reduce it to a theory, are doomed to fail (…) In this area of politics the relationship to the concept (Begriff) is just instrumental, indirect, retrospective. Preceding there is a decision for a gesture, a rhythm, in short: a style. This style can of course express itself in words – fascism is not mute, on the contrary. It loves words – but they are not there to communicate a logical context”, rather, according to Mohler, they lead “most of the time” to “random and arbitrary results”. “To summarize we can say that fascists can obviously easily accept discrepancies in theory, because their communication is happening in a shorter curve, exactly through ‘style’”. (Von Rechts gesehen, 181f.) Mussolini declared in an almost more radical fashion: “Fascism is to the highest degree a relativist movement, because it never made the attempt to clothe its multi-layered and powerful mentality in a defined program. Its success lies rather in the fact that it has followed constantly changing individual inspirations (…) Us fascists have always expressed our complete indifference towards any theory…” Mohler (1920-2003) himself was increasingly openly calling himself a fascist towards the end of his life, while the younger “new right” adepts on the contrary try to utilize an ideological fog machine to obscure their positions.

While Southgate only more recently added a musical “career” to his CV, his former comrade in the NF, Tony Wakeford, has been involved with music longer than his involvement with far right politics. In fact, Wakeford did have roots in the far left scene as a member of the Socialist Workers Party when he was in the band Crisis (see Datacide 7). Douglas Pearce was simultaneously in the International Marxist Group, a competing Trotskyist group. Crisis was dissolved apparently out of disillusionment with the left, and Death In June was founded in 1981.

Shortly afterwards Tony Wakeford joined the National Front. The NF had been the most important party of British neo-fascism in the 1970’s. However, in the early 80’s it already was in a state of decline and internal factional disputes. There was soon a de facto split between the “Official NF” and the “Flag Group”. In control of the “Official NF” was the “Political Soldier” faction around Nick Griffin and Patrick Harrington, and it was with this latter faction that Wakeford was sympathizing. Supposedly Wakeford had to leave the band DIJ for this reason, although this seems strange, given that this was right at the point when the NF took a turn to Strasserism, the so-called “left wing” of National Socialism. Douglas Pearce himself said in 1992 that when “searching for a new political perspective we stumbled across nationalist Bolshevism (…) people like Gregor Strasser and Ernst Röhm, who were later known as the ‘second revolutionaries’”. This is a position that would have been compatible with the “Political Soldiers” from the NF.

The question has to be inserted here: why wasn’t DIJ immediately recognized as a far right band by most people? There are different reasons for this. Their background was explicitly left, texts and imagery seemed to be ambivalent, one wanted to recognize not a glorification but also a critique, and when the band was singing the Horst Wessel Lied, it was seen as a provocation embedded in a historical collage. One could and should have been more critical, but songs like “Death of the West” were serving both “left” and “right”-wing anti-Western resentment. People like John Balance and David Tibet, who seemed unsuspicious, were playing on DIJ records and Douglas Pearce was working for a time in Rough Trade record shop, which was supposed to be politically correct – hadn’t they banned Whitehouse records for the fact the band shared the same address as the fascist League of St. George? And last but not least hadn’t Wakeford been sacked from the band for his involvement with the NF?

After leaving DIJ, Wakeford founded the band Above The Ruins with the bassist Gary Smith of No Remorse, which was an openly neo-nazi band similar to Skrewdriver both in terms of musical style and ideological direction. Above The Ruins released one album and became effectively the first line-up of the new band Sol Invictus, in which Wakeford is still active. Sol Invictus first album was called “Against The Modern World” in homage to Julius Evola, on which Smith still played bass, and was joined by Ian Read and Liz Gray. Wakeford has denied this connection for many years, although there was a re-release of the album in 1996 which was also sold through the Sol Invictus mail order. Above the Ruins featured on a National Front benefit sampler called “No Surrender” alongside the likes of Skrewdriver on the Rock-o-Rama label, who have as recently as 2008 released a track by No Remorse on a 30 years anniversary compilation. Interesting detail: The track “Waiting” had not previously been released on Rock-o-Rama, but was on the “Songs of the Wolf” album. This album, released originally on cassette tape in 1984, then on vinyl in 1986, had already reaped praise in Scorpion magazine from Michael Walker, who is another figure of the British New Right as former NF member.

What is certain is that Wakeford makes some sort of effort at damage control concerning his involvements with the far right. His strategy seems to be to make flimsy disclaimers and otherwise deny everything (see his “Message from Tony” on his website). The legend that he was only briefly involved with far right politics in ca. 1984 doesn’t hold up. His involvement with the NF went back at least two years during which he was a member of DIJ. Wakeford has had many personal involvements with important figures of the far right till at least 1999 when Richard Lawson was best man at his wedding, which also include figures like Patrick Harrington and National Socialist Movement leader Tony Williams. We already encountered Patrick Harrington as one of the organizers of the White Noise Club in the mid 80’s, and he was also a part of the Political Soldier faction of the NF. When this faction split at the end of the decade (leaving the small rump of the NF to the “Flag” group), it produced the International Third Position (Griffin, Holland) and the “Third Way” (Harrington), which is posing as a “think tank” rather than a political group. Harrington remains a confidant of Griffin as the chairman of the fake trade union Solidarity, which is essentially a BNP front. Wakeford was good friends with Harrington and Tony Williams, the future leader of the National Socialist Movement and the person who would issue his NSM membership card to London nail-bomber David Copeland. Wakeford’s other close friend Richard Lawson had a career in the extreme right going back into the 70’s. He was editor of “Britain First” together with Dave McCalden, who became known as a holocaust revisionist, followed the Strasserite split of the short lived National Party. In the 80’s he returned to the “Strasserized” National Front, founded the IONA-Group (Islands of the North Atlantic) and wrote for Scorpion, the magazine of Michael Walker (who was one of the people who safe-housed Italian neo-fascist terrorist Roberto Fiore). In the mid-90’s, Lawson founded the fluxeuropa website and was involved along with Southgate in Alternative Green, the nationalistic spin-off from Green Anarchist. As we can see, Wakeford was surrounded by key figures of the extreme right until the end of the 90’s at least. So it’s not surprising that he spouts on about Europe in true new right fashion in an interview with Jean Louis Vaxelaire, which was published on Lawson’s fluxeuropa site. Wakeford said that Europe was “one of my obsessions”, and slightly distanced himself from 19th century concepts of nationalism by preferring to see “Europe as a collection of regions”, but he then in accordance with the new right decried the “unstoppable” “americanization of European culture.”

Wakeford and Southgate are by no means the only ones involved in the far right. Ian Read, a founding member of Sol Invictus and occasional member of Current 93, who featured on Death In June’s “Brown Book”, founded his own project Fire & Ice in 1990. Known in occult circles for his editorship of Chaos International, his interests are focussed on runes, odinism, nordic mythology, and he thinks of himself as one of the most important occultists of the British Isles. But he too has a history as a far right militant as he acted as security for Michael Walker and Michèle Renouf at events around 1990.

Renouf is one of the leading figures of British holocaust denial and anti-Semites. Amongst other things, she participated in the Teheran holocaust conference, and is one of the most active supporters of David Irving. She also pops up in our context again in 2007 when she spoke at an event of Southgate’s New Right groupuscule, as reported by the anti-Fascist magazine Searchlight. This (and a looming leadership contest) led to disputes within the British National Party, since its culture commissioner, self-declared “philosopher” and “artist” (who made garish oil paintings with titles such as “Adolf and Leni” or “Freud was wrong”) was simultaneously Southgate’s partner in the New Right grouplet. This was at a time when Nick Griffin (former Political Soldier, now BNP chairman and recently elected to the European Parliament) tried to create a more “respectable” image for the party. Of course if leading functionaries rub shoulders with radical anti-Zionists and anti-Semites, who, as Renouf does, believe that “Hamas fights for us all”, then Griffin’s attempt to clear the BNP from charges of anti-Semitism have little credibility.

Back to Neo-Folk: In contrast to “Battlenoise!”, the book titled “Looking For Europe” was received with praise in the scene. The 500 page convolute is stuffed with information on bands and records. It functions a bit like a film documentary cut with snippets of interviews in between the text, and amended with “essays” on the “philosophical” background of the artists. The book title of course is taken from a song by Sol Invictus. All sides of the scene are presented and indeed all kinds of references are mentioned and quoted, but the overall agenda seems to be to discredit the anti-Fascists who are active in monitoring and counter-acting the fascist tendencies in neo-folk. Thus, “Rik” from the fluxeuropa web site comments on whether the Neofolk-scene in England has the reputation of being politically incorrect: “The witch hunters of Political Correctness have their very own and narrow minded political agenda – a kind of ‘social marxism’ – and are not satisfied with anything less than complete compliance with their own values and aims. To justify oneself towards these people would be to play their game, and is ultimately futile. This is why I think we shouldn’t even pose this question.” (p 24) This “Rik” can be none other than Richard Lawson, who we already encountered as NF cadre and IONA founder, but the reader is kept in the dark about these facts. It would be interesting to know if the authors of the book knew this information. If the answer is yes, it would show that they are manipulating the reader on this question; if no, it means they didn’t do their research properly. Either way it illustrates well how the book operates – consciously or not – in its quest to create a whitewashed encyclopedia of Neofolk. Why left wing authors like Martin Büsser or Lars Brinkmann let themselves be instrumentalized remains unclear, but it makes it possible that pretend-equilibrium is created. Most importantly, the involvement of the far right in Neofolk is trivialized and reduced to footnote status.

One other method in this strategy is to present authors such as Ernst Jünger and Julius Evola as heroic mavericks and mystical sages. It is worth briefly looking into their relationships with fascism. Ernst Jünger was active as a publicist and author from the 1920’s onwards on the fringes of the furthest right of the Weimar Republic. He was never a Hitlerite National Socialist, but still he was one of those intellectuals who expected to be the helm of intellectual life after the “German Revolution”. Benn and Heidegger are other examples of this. In 1964, Jünger wrote in his book “Maxima-Minima”: “Revolutions also have a mechanical side”, complaining that the result is that “subaltern” types are coming to the fore. I’m sure he is thinking of the mediocre writers that became national authors of Nazi Germany. Of course Jünger is a stylistic “genius” compared to a Herbert Böhme. It was beneath him to formulate cheap adulations of the “Führer”. Much has been made of Jünger’s supposed refusal to join the Deutsche Akademie der Dichtung when it was purged and then filled with Nazis in the spring of 1933. Fact is that he wasn’t actually invited to join it in May ‘33. One month later, when the NSDAP was already consolidating its power, five more writers were nominated to the Academy. Besides Jakob Schaffner, this also included Jünger. However Jünger got the least number of votes. The poet was insulted and penned a letter of refusal even before the actual invitation arrived. He wrote: “The character of my work lies in its essentially soldierly character, which I do not wish to compromise with academic ties… I ask you therefor to see my refusal as a sacrifice which my participation in the german mobilisation is imposing on myself, in which service I have been active since 1914.” He was obviously offended by the preferential treatment lesser authors were receiving. In any case there is no anti-fascist attitude that can be projected into this statement, and is rather a position that is still consistent with his critique of the Hitlerites from the right.

In his post war writings there is clearly a different tone, and Jünger may well have learned something from the horrors, but it is also possible that a very similar message was encrypted in a different way for a different cultural climate (see the box on “Der Waldgang”). Whatever may be the case, there is definitely no self-critical analysis of his own role in the “german mobilization”. Instead, he often revised his older writings including those versions in his collected works making the texts more compatible for the cultural climate of the post war era. In passing it should be mentioned that Armin Mohler, who was Jünger’s secretary for a while in the early 50’s, turned away from the author exactly for this reason.

Julius Evola was one of the main inspirations for the extreme end of Italian post war fascism. Marginally involved with avant-garde art after WWI, he soon became an ideologist of a radical and anti-Semitic “traditionalism”. That he was not just some random occultist will be clear from the following quote from the preface of the English edition of “Men Among the Ruins”: “… for us as integral advocates of the “Imperium”, for us as aristocratically inclined, for us as unbending enemies of plebeian politics, of any ‘nationalistic’ ideology, of any and all party ranks and all forms of party ‘spirit’, as well as of any more or less disguised form of democracy, “Fascism is not enough”. We should have wanted a more radical, more fearless, a more absolute fascism that would exist in pure strength and unbending spirit against any compromise, inflamed by a real fire for imperial power. We can never be viewed as ‘anti-Fascists’ except to the extent that ‘super-Fascism’ can be equated with ‘antifascism’.” Despite this, various protagonists of the neo-folk scene are allowing themselves to present Evola only as an eccentric mystic in order to trivialize what he is really about: “super-fascism”.

Not everybody sees it like that. For example, the Ukrainian academic and fascism scholar Anton Shekhovtsov wrote the article “Apoliteic music: Neo-Folk, Martial Industrial and ‘Metapolitical’ Fascism”, which appeared in “Patterns of Prejudice” magazine in December 2009. His starting point is that in the post war years the radical right had to switch from openly political forms to what he calls “apoliteic” form. Here, he is particularly referring to Evola, Mohler and Jünger. These conservative revolutionaries find themselves in an interregnum until the time would be ripe again for the “glorious” national re-awakening. The metapolitcal fascism of the New Right manifests itself less in the form of parties than in networks of think tanks, conferences, journals, institutes and publishing houses. Shekhovtsov demonstrates how this strategy is at work in Neo-folk and Martial Industrial with bands such as Folkstorm, Death In June, HERR and others. Of course, record labels and distributors, venues and festivals, fashion and fetishism also add to the cohesion of the scene and operate as transmitters of ideas.

We have seen how certain activists of the scene have roots in the political milieu of British neo-fascism, and that their later activities appear not to be “sins of the youth” but rather a conscious change in strategy. This makes it easier to sell records and exert influence, and also makes is possible that the Antifa can be portrayed as “intolerant” and “totalitarian”. The examples shown in this article are by far not the only ones. From the US, examples such as Michael Moynihan, Boyd Rice or Robert Taylor could be examined and would show deep involvement with far right politics, just as the band Von Thronstahl from Germany would. There are numerous other examples. On the other hand, it doesn’t mean that everybody involved in this scene is automatically to be seen as a far right activist. There are even members with years of involvement who seemed to be unaware of the political components. The right wing Gramscian strategy works best when the recipients of the ideas don’t identify them with the hard right, but with “common sense”. This is a very small scene which tries to ennoble its consumers into being supposedly part of some “elite”.

One of the more prevalent opinions on this topic is: as long as these are just the quirks of some pseudo-eccentrics, we shouldn’t care. However, the danger of lies in a camouflaged and sneaking popularisation of ideas as concepts of the New Right can not be underestimated. Caught in the cul-de-sac of “straight” neo-nazi politics, the individuals involved in the far right and neo-folk switched to “metapolitical”, sub-cultural strategies. Therefore, it is absolutely necessary to expose these actual connections, to prompt those in the “grey zone” to distance themselves, and especially to expose the actual arbitrariness and banality of fascist thinking.

[jurnalbucuresti-blog]

New Post has been published on JurnalulBucurestiului.Ro

New Post has been published on http://bit.ly/2klz9jr

news.russiatoday.ro : Liberalismul şi metamorfozele lui

 Alexandr Dugin

În 1932, naţional-bolşevicul german Ernst Niekisch, ale căror idei erau foarte apropiate atât de cele ale naţional-bolşevicilor ruşi (Ustrealov), cât şi de cele ale eurasianiştilor, a scris cartea cu elocventul titlu „Hitler, un destin nefast pentru Germania” («Hitler — ein deutsches Verhängnis»). Cartea a trecut aproape neobservată, dar peste câţiva ani l-a adus direct în lagărul de concentrare. El s-a dovedit să aibă perfectă dreptate – Hitler într-adevăr a devenit o figură fatală pentru Germania. Fatală, adică deloc accidentală, întemeiată, înrădăcinată în mersul lucrurilor, conjugată cu logica sorţii, dar care întruchipează partea ei întunecată.

În această carte, ca şi în alte lucrări ale lui, Niekisch repeta: „În societatea umană nu există fatalitate, proprie naturii – fatalitatea schimbării anotimpurilor, a cataclismelor naturale. Demnitatea omului constă în faptul că el oricând poate să spună „nu”. Oricând se poate răscula. Oricând se poate ridica la luptă chiar şi împotriva a ceea ce pare a fi implacabil, absolut, invincibil. Şi chiar dacă pierde, el dă exemplu altora. Şi în locul lui vin alţii. Şi la fel spun „nu”. De aceea, cele mai fatale fenomene pot fi învinse prin forţa spiritului”.

Niekisch a luptat cu nazismul şi naziştii, prezicând mai devreme şi mai exact decât alţii în ce se va întoarce pentru Germania şi pentru omenire guvernarea lor sângeroasă. El n-a capitulat, el a sfidat „crunta fatalitate”, n-a lăsat mâinile în jos. Şi ce e deosebit de important: el a opus rezistenţă, împreună cu o mână de adepţi, unei forţe care părea invincibilă. Un grup de adepţi ai lui Niekisch, unul dintre ei fiind naţional-bolşevicul Harro Schulze-Boysen, a devenit nucleul „Capelei Roşii”. El însuşi, aproape orbit, a fost eliberat în 1945 din lagărul de concentrare de către trupele sovietice.

El n-a văzut la modul fizic victoria pentru care şi-a dat viaţa, dar a rămas până la capătul zilelor sale convins că e nevoie să i te opui cruntei fatalităţi ai istoriei umane, chiar dacă aceasta izvorăşte din cele mai adânci resorturi ale ei.

Astăzi se poate spune acelaşi lucru despre liberalism ca ideologie ce a învins în Occident şi care îşi răspândeşte influenţa – prin multiple mijloace vechi şi noi – asupra întregii lumi, cu sprijinul superputerii NR1 – SUA. Şi din nou se pare că această forţă este implacabilă, deloc accidentală, urmează legităţi fatale fundamentale şi a o contesta e inutil. Însă iarăşi, ca şi în cazul lui Ernst Niekisch, apar oameni care sunt gata să rostească aceeaşi formulă, doar că de această dată cu referinţă nu doar la o singură ţară, ci la întreaga umanitate: „Liberalismul este crunta fatalitate a civilizaţiei umane”. Lupta cu el, rezistenţa în faţa lui, respingerea dogmelor lui otrăvite reprezintă imperativul moral al tuturor oamenilor oneşti ai planetei. Trebuie să repetăm cu orice preţ acest adevăr chiar şi atunci când aşa ceva pare inutil, nepotrivit, străin de corectitudinea politică, iar uneori chiar şi periculos.

Liberalismul ca rezumat al civilizaţiei occidentale şi definiţia lui

Pentru a înţelege în mod adecvat esenţa liberalismului, e nevoie să se înţeleagă că nu este accidental, că apariţia lui în istoria ideologiilor politice şi economice se bazează pe procesele fundamentale, care se desfăşoară în întreaga civilizaţie occidentală. Liberalismul nu este pur şi simplu o parte a acestei civilizaţii, ci expresia ei cea mai pură şi rafinată, rezultatul ei. Această observaţie de principiu ne cere o definire mult mai riguroasă a liberalismului.

Liberalismul este o filozofie politică, economică şi o ideologie ce încarnează principalele linii de forţă ale erei Noi, ale epocii Modernităţii:

tratarea individului uman ca măsură a tuturor lucrurilor;

credinţa în caracterul sacru al proprietăţii private;

afirmarea egalităţii şanselor ca lege morală a societăţii;

credinţa în baza „contractuală” a tuturor instituţiilor social-politice, inclusiv a statului;

suprimarea oricăror autorităţi statale, religioase sau de pătură socială, care pretind a deţine „un adevăr comun” obligatoriu pentru toţi;

separarea puterilor şi crearea de sisteme de control social asupra oricăror instanţe ale puterii;

crearea „societăţii civile” fără pături sociale, naţiuni şi religii în locul statelor tradiţionale;

supremaţia relaţiilor de piaţă asupra tuturor celorlalte forme ale politicii (teza „economia este însuşi destinul”);

încrederea în faptul că din punct de vedere istoric, parcursul ţărilor şi al popoarelor occidentale reprezintă eşantionul universal al progresului şi dezvoltării pentru întreaga lume, care urmează a fi luat în mod imperativ ca etalon şi model.

Anume aceste principii stau la baza liberalismului istoric, dezvoltat de către filozofii John Locke, John Stuart Mill, Emmanuel Kant, iar mai târziu de către Jeremy Bentham, Benjamin Constant şi până la şcoala neoliberală din sec. ХXcu Friedrich Hayek şi Charles Popper. Adam Smith, discipolul lui Locke, pornind de la bazele ideilor învăţătorului său aplicate analizei activităţii economice, a pus bazele economiei politice, care a devenit „Biblia” politică şi economică a epocii Modernităţii.

Libertatea în raport cu (faţă de)

Toate principiile filozofiei liberalismului, ca şi termenul însuşi, se bazează pe teza libertăţii – „liberty”. În acelaşi timp, filozofii liberali (în particular, John Stuart Mill) subliniază că libertatea pe care o apără este o noţiune strict negativă. Mai mult, ei fac distincţie între libertatea faţă de (ceva) şi libertatea pentru (ceva), propunând să se utilizeze pentru ele două cuvinte englezeşti – „liberty” şi „freedom”. „Liberty” presupune libertatea faţă de ceva, de aici şi provine termenul „liberalism”. Anume pentru o astfel de libertate se şi bat liberalii, tocmai asupra ei şi insistă. În ceea ce priveşte „libertatea pentru”, adică a sensului şi a scopului libertăţii, aici liberalii păstrează tăcerea, considerând că fiecare individ poate să-şi găsească singur modul de utilizare a libertăţii sau, în genere, să nu-i caute nici o utilizare. Aceasta e o chestiune de alegere personală, care nu se discută şi nu reprezintă o valoare politică sau ideologică.

Şi dimpotrivă, „libertatea faţă de” este descrisă detaliat şi poartă un caracter dogmatic. Liberalii propun libertatea faţă de:

stat şi faţă de controlul lui asupra economiei, politicii, societăţii civile;

bisericii cu dogmele ei;

sistemele păturilor sociale;

orice formă de administrare în comun a economiei;

orice tentativă a vreunei instanţe de stat sau obşteştide redistribuire a rezultatelor muncii materiale sau nemateriale (potrivit formulei filozofului liberal Philippe Nemo, discipolul lui de Hayek: «Justiţia socială este profund amorală»);

apartenenţa etnică;

orice formă de identitate colectivă.

S-ar putea crede că avem de a face cu o anume versiune a anarhismului, dar nu este tocmai aşa. Anarhiştii, în orice caz cei ca Proudhon, consideră drept alternativă statului munca liberă în comunitate, însoţită de totala colectivizare a produselor ei, pledând categoric contra proprietăţii private, în timp ce liberalii, dimpotrivă, văd piaţa şi în sacra proprietate privată ca şi chezăşie a realizării modelului lor social-economic optim. În plus, considerând la modul teoretic precum că statul va trebui, mai devreme sau mai târziu, să dispară, cedând locul pieţei libere globale şi societăţii civile mondiale, din raţiuni pragmatice liberalii susţin statul dacă acesta e burghezo-democratic, contribuie la dezvoltarea pieţei, îi garantează societăţii civile securitatea şi apărarea de vecinii agresivi, prevenind, în acelaşi timp, „un război al tuturor împotriva tuturora” (T. Hobbes).

În rest, liberalii ajung destul de departe, negând practic toate instituţiile social-politice tradiţionale, până la familie şi apartenenţă sexuală. În cazuri extreme, liberalii se pronunţă nu doar pentru libertatea avorturilor, dar şi pentru libertatea apartenenţei sexuale (susţinând drepturile homosexualilor, a transsexualilor etc.). Familia, ca şi oricare formă a legăturilor sociale, sunt considerate de către ei fenomene pur contractuale, care, la fel ca şi alte „întreprinderi”, sunt condiţionate de înţelegeri de ordin juridic.

În general, însă, liberalismul insistă nu doar asupra „libertăţii faţă de” Tradiţie, sacralitate (dacă este vorba despre formele anterioare ale societăţii tradiţionale), dar şi „faţă de” socializare şi redistribuire, asupra cărora insistă cei de stânga – ideologiile politice socialiste şi comuniste (dacă e să vorbim despre forme politice contemporane cu liberalismul sau chiar pretendente să îl înlocuiască).

Liberalismul şi naţiunea

Liberalismul a luat naştere în Europa şi America în epoca revoluţiilor burgheze şi s-a consolidat pe măsură ce au slăbit treptat instituţiile politice, sociale şi religioase occidentale din perioadele imperial-feudale anterioare – monarhia, biserica, păturile sociale. În etapele iniţiale, liberalismul se conjuga cu ideea creării naţiunilor moderne atunci când prin „naţiune” se înţelegeau formaţiunile politice omogene apărute pe baze contractuale, care se opuneau formelor mai vechi imperiale şi feudale. „Naţiunea” era înţeleasă ca totalitate a cetăţenilor unei ţări, în care se încarnează contactul indivizilor care îl populează, uniţi prin teritoriul de reşedinţă comun şi printr-un nivel comun de dezvoltare a economiei. Nu aveau nicio importanţă nici factorul etnic, nici religios, nici cel de apartenenţă la un grup social. Un astfel de stat-naţiune nu are niciun scop istoric comun, nicio misiune anume. El reprezenta un soi de „corporaţie” sau întreprindere, care se creează în baza înţelegerii mutuale a participanţilor ei şi la modul teoretic poate fi dizolvat în aceeaşi bază.

Naţiunile europene împingeau pe margine religia, etniile şi grupurile sociale, considerându-le vestigii ale „veacurilor întunecate”. În asta constă elementul distinctiv al naţionalismului liberal în raport cu alte versiuni ale acestuia – aici nu se recunoaşte nicio valoare a comunităţii etnoreligioase sau istorice, punându-se accentul doar pe profitul şi avantajele contractului colectiv al indivizilor, care au instituit statul din raţiuni pragmatice concrete.

Provocarea marxismului

Dacă la demontarea regimurilor feudal-monarhice şi clericale totul mergea destul de bine, Evul Mediu european în declin neputând să contrapună liberalilor vreo alternativă ideologică, atunci în străfundurile filozofiei Modernităţii a apărut o mişcare ce disputa în faţa liberalilor întâietatea în procesele modernizării şi ieşea cu o critică conceptuală viguroasă a liberalismului nu de pe poziţiile trecutului (din dreapta), ci de pe poziţiile viitorului (din stânga). Acestea au fost ideile socialiste şi comuniste care au căpătat expresia cea mai sistemică în marxism.

Marx a examinat cu atenţie economia politică a lui Adam Smith şi a şcolii liberale în ansamblu, dar a tras din aceste idei o concluzie extrem de originală. El a recunoscut justeţea lor parţială – faţă de modelele feudale ale societăţii tradiţionale -, dar a propus să se meargă mai departe şi, în numele viitorului umanităţii, să fie respinse o serie de postulate deosebit de importante pentru liberalism.

În liberalism, marxismul:

nega identificarea subiectului cu individul (considerând că subiectul are o natură de clasă, colectivă);

considera inechitabil sistemul de însuşire a valorii adăugate în procesul economiei de piaţă;

considera „libertatea” societăţii burgheze o formă voalată a dominaţiei de clasă, care ascunde sub straiele noi mecanismele exploatării, alienării şi opresiunii;

chema la revoluţia proletară şi la anularea pieţei şi a proprietăţii private;

îşi propunea drept scop socializarea bunurilor („exproprierea exproprierii” );

afirma în calitate de sens al libertăţii sociale a viitorului comunist munca creativă (ca realizare a libertăţii umane „pentru”);

critica „naţionalismul burghez” ca pe o formă a opresiunii colective asupra păturilor celor mai sărace ale ţărilor respective şi ca pe un instrument al agresiunii interetnice de dragul intereselor egoiste ale burghezie naţionale.

Astfel, marxismul a devenit pentru două sute de ani principalul rival şi duşman al liberalismului, atacându-l în mod sistemic, consecvent din punct de vedere ideologic, uneori obţinând succese considerabile (în special în sec. XX, odată cu apariţia sistemului socialist mondial). La un moment dat părea că anume forţele de stânga (marxiştii şi socialiştii) vor câştiga pariul pentru moştenirea Modernităţii şi pentru „ortodoxia” Noii ere, mulţi liberali începând să creadă că socialismul reprezintă viitorul inevitabil, care va corecta în mod substanţial sistemul politic liberal, iar în perspectivă, posibil, o va anula definitiv. De aici îşi iau începutul tendinţele „socialismului liberal”, care, recunoscând anumite teze „morale” ale marxismului, râvnea să-i tempereze potenţialul revoluţionar şi să concilieze cele două ideologii de bază ale Noii ere pe seama renunţării la cele mai dure şi brutale afirmaţii. Revizioniştii dinspre marxism, în particular social-democraţii de stânga, se mişcau în aceeaşi direcţie dinspre tabăra adversă.

Chestiunea cu privire la atitudinea faţă de socialişti şi faţă de stânga a atins acuitatea maximă printre liberali în anii 1920-1930, atunci când comuniştii şi-au arătat seriozitatea intenţiilor lor istorice şi posibilitatea de a acapara şi a menţine puterea. În această perioadă apare şcoala neoliberală (Ludwig von Mises, Hayek, iar ceva mai târziu Popper şi Aron), care a formulat o teză ideologică extrem de importantă: liberalismul nu reprezintă un stadiu de trecere de la feudalism la marxism şi socialism, ci e o ideologie totalmente împlinită, care deţine monopolul exclusiv asupra moştenirii Luminilor şi a Noii ere; marxismul în sine nu reprezintă în niciun caz dezvoltarea gândirii occidentale, ci o revenire regresivă acoperită de „lozinci moderniste” la epoca feudală a revoltelor escatologice şi a cultelor hiliastice. Neoliberalii demonstrau această teză atât prin critica sistemică a conservatorului german Hegel, cât şi prin trimiterile la experienţa sovietică totalitară şi apelau la revenirea la rădăcini, la Locke şi Smith, rămânând ferm pe propriile poziţii şi criticând social-liberalii pentru cedările şi compromisurile lor.

Neoliberalismul ca teorie a fost formulat cu mai multă claritate în Europa (Austria, Germania, Anglia), dar şi-a căpătat încarnarea de proporţii în SUA, unde liberalismul domina în politică, ideologie şi practica economică. Şi cu toate că în epoca lui Roosevelt tendinţele social-liberale erau puternice (epoca New Deal, influenţa lui Kenyes etc.), prioritatea indiscutabilă o deţinea şcoala liberală. În dimensiunea sa teoretică, această orientare a căpătat cea mai mare dezvoltare la Şcoala de la Chicago (Milton Friedman, Frank Knight, Henry Simons, J. Stigler etc.).

După cel de-al Doilea Război Mondial a început etapa hotărâtoare a luptei pentru moştenirea Luminilor: liberalii sprijiniţi de SUA au intrat în lupta decisivă cu marxismul, întruchipat de URSS şi aliaţii săi. Europa a ocupat o poziţie intermediară în lupta ideologiilor; aici predominau dispoziţiile social-liberale şi social-democrate.

  Victoria decisivă a liberalilor în anii 1990

Falimentul URSS şi înfrângerea noastră în „războiul rece” au însemnat din punct de vedere ideologic distribuirea definitivă a rolurilor în lupta pentru destinul moştenirii Luminilor, în războiul pentru modelul viitorului. Anume în virtutea faptului că URSS a pierdut şi s-a destrămat, a devenit clar că dreptatea istorică a fost de partea liberalilor şi, în mod special, a neoliberalilor, care le refuzau comuniştilor şi socialiştilor pretenţia lor asupra „viitorului” ca „zi de mâine progresistă”. Societatea sovietică şi alte regimuri socialiste s-au dovedit a fi nişte versiuni mascate ale unor structuri arhaice, care au reinterpretat în propria manieră marxismul înţeles „mistic” şi „religios”.

  Acest moment crucial al istoriei politice a umanităţii a pus pentru prima dată punctele pe „i” în principala chestiune a Modernităţii: care dintre cele două ideologii principale ale sec. XX moşteneşte trecutul (spiritul Luminilor) şi va primi în mod automat viitorul (dreptul de a domina cu mijloace ideologice ziua de mâine). Chestiunea cu privire la scopul procesului istoric a fost, în fond, hotărâtă.

La mijlocul sec. XX, filozoful francez hegelian de origine rusă Alexandre Kojève considera că „sfârşitul istoriei” în versiunea hegeliană se va manifesta prin revoluţia comunistă mondială. La fel considerau şi tradiţionaliştii (R. Guenon, J. Evola), care negau Luminile, apărau Tradiţia şi preziceau „sfârşitul lumii” prin intermediul victoriei „celei de-a patra caste” (shudra – proletarii). Însă în 1991, odată cu falimentul URSS, a devenit clar că „sfârşitul istoriei” va avea nu forma marxistă, ci liberală, fapt despre care s-a şi grăbit să înştiinţeze lumea filozoful american Francis Fukuyama, proclamând „sfârşitul istoriei” ca pe o victorie planetară a pieţei, a liberalismului, a SUA şi a democraţiei burgheze. Dintr-un posibil proiect de alternativă al viitorului, marxismul s-a transformat într-un episod insignifiant al istoriei politice şi ideologice.

Din acest moment începe nu pur şi simplu avântul liberalismului, în formele lui cele mai fundamentaliste, ortodoxe, anglo-saxone şi antisociale, dar şi iese în evidenţă un fapt fundamental al istoriei ideologice a umanităţii: anume liberalismul constituie destinul. Prin urmare, tezele lui, principiile şi dogmele lui filozofice, politice, sociale şi economice trebuie privite ca ceva universal şi absolut, fără alternativă.

În pragul „secolului american”

Rezultatele istoriei politice a sec. XX au demonstrat că liberalismul a câştigat bătălia pentru modernitate, învingându-şi toţi adversarii – şi din dreapta, şi din stânga. Îndelungatul ciclu al Epocii moderne s-a încheiat cu triumful ideologiei liberale, care de acum încolo a primit monopolul asupra controlului şi conducerii dezvoltării istorice. Liberalismul a rămas fără un duşman simetric, un subiect de proporţii cu o conştiinţă de sine adecvată, cu o ideologie convingătoare şi coerentă, cu resurse de forţă şi materiale consistente, cu o bază tehnologică, economică şi militară comparabilă. Tot ce încă se mai opunea ideologiei liberale nu reprezenta decât o totalitate haotică a unor simpli paraziţi, a unor erori, pe scurt, de „bruiaje”, care se opuneau din inerţie făuritorilor „noii ordini liberale”. Nu era vorba de concurenţa dintre nişte subiecţi civilizaţionali şi geopolitici de alternativă, ci de o rezistenţă reactivă şi pasivă a unui mediu neorganizat; la fel, structura solurilor, pârăiaşele, găurile carsturilor sau regiunea mlăştinoasă îi împiedică pe constructorii de drumuri: este vorba nu despre trasarea unui alt itinerar asupra căruia ar insista o întreprindere concurentă, ci de rezistenţa materialului.

În această situaţie, SUA, în poziţia de citadelă a liberalismului mondial, au căpătat o nouă calitate. De acum încolo, SUA au devenit nu pur şi simplu una dintre cele două supraputeri, ci singura forţă planetară care s-a rupt de concurenţi. Criticul francez al SUA, Hubert Védrine, a propus ca de acum încolo SUA să nu mai fie numită supraputere, ci hiperputere (hyperpower), subliniind singularitatea şi superioritatea ei asimetrică. Din punct de vedere ideologic, victoria liberalismului şi ascensiunea SUA nu reprezintă o coincidenţă accidentală – aşa arată cele două părţi ale aceluiaşi fenomen. SUA au ieşit învingătoare în „războiul rece” nu pentru că au acumulat un potenţial mai mare şi s-au distins în competiţia tehnologică, ci pentru că s-au bazat pe ideologia liberală, care şi-a demonstrat şi consistenţa sa tehnică, şi dreptul său istoric în războiul ideologic, care a făcut bilanţul Timpurilor noi. Şi la fel cum liberalismul şi-a descoperit dimensiunea fatală, Statele Unite au primit confirmarea vădită a propriului mesianism, care, sub forma ideologiei Manifest Destiny, estesimbolul credinţei elitei americane încă din sec. XIX.

Neoconservatorii americani conştientizează cu cea mai mare claritate această stare de lucruri. După cum s-a exprimat principalul lor ideolog, William Kristol, „secolul XX a fost secolul Americii, secolul XXI va deveni secolul american”. Să reflectăm asupra acestei afirmaţii: care e diferenţa dintre „secolul Americii” şi „secolul american”? „Secolul Americii” înseamnă că în acea perioadă, ideologia liberală lupta cu concurenţii (tradiţionalismul rezidual, fascismul, socialismul şi comunismul) şi i-a înfrânt totalmente. America, fiind una dintre puterile mondiale, s-a transformat în singura putere. Iar acum, în spiritul neoconservatorilor, SUA urmează să afirme modelul american – „American way of life” – în calitate de model mondial obligatoriu.

În faţa ochilor noştri, SUA încetează să mai fie un stat naţional şi devin sinonimul guvernului mondial. Întreaga planetă trebuie să se transforme de acum încolo într-o „Americă mondială”, într-un „stat mondial” (World State). Anume acesta este „secolul american”, proiectul globalizării modelului american la scară mondială. Nu este vorba doar de colonizare sau de o nouă formă a imperialismului, este un program de implementare totală a unui singur sistem ideologic, copiat după modelul ideologiei liberale americane. America pretinde de acum încolo la difuzarea universală a unui cod unitar, dar penetrează în viaţa popoarelor şi a statelor pe mii de căi diverse, ca o reţea globală, prin intermediul tehnologiei, economiei de piaţă, modelului politic al democraţiei liberale, sistemelor informaţionale, clişeelor culturii de masă, stabilirii controlului strategic direct al americanilor şi a sateliţilor lor asupra procesului geopolitic.

Secolul american e conceput ca o retopire a modelului mondial existent în unul nou, structurat în conformitate strictă cu standardele americane. Acest proces este numit convenţional „democratizare” şi e orientat asupra câtorva enclave geopolitice, în primul rând asupra celor problematice din punctul de vedere al liberalismului. Aşa au apărut proiectele „Marelui Orient Apropiat”, „Marii Asii Centrale” etc. Sensul acestora constă în dezrădăcinarea modelelor naţionale inerţiale – politice, economice, sociale, religioase şi culturale – şi înlocuirea lor cu sistemul operaţional al liberalismului american. Şi nu contează dacă este vorba despre adversarii SUA sau despre adepţii lor: urmează a fi supuşi reformatării şi prietenii, şi duşmanii, şi cei care vor să rămână neutri. În asta constă sensul „secolului american”: liberalismul, învingându-şi duşmanii formali, trece la implementarea sa profundă. Acum nu mai e destul să fii de partea SUA în conflictele locale (cum s-au manifestat multe ţări cu ideologii departe de cea liberală – precum Pakistan, Arabia Saudită şi Turcia). De aici încolo, liberalismul trebuie să pătrundă în adâncurile tuturor societăţilor şi ţărilor fără excepţie, iar orice rezistenţă va fi, în accepţia neoconservatorilor, înfrântă – aşa s-a întâmplat în cazul Irakului, Serbiei sau Afganistanului.

Criticii unei astfel de abordări din interiorul SUA, ca, de exemplu, conservatorul clasic Patrick Buchanan, afirmă: „America a cucerit întreaga lume, dar s-a pierdut pe sine însăşi”. De altfel, asta nu-i opreşte pe neoconservatori, deoarece ei percep SUA nu doar ca pe un stat naţional, ci şi ca pe o avangardă a ideologiei liberale. Şi nu e de deloc întâmplător faptul că neoconservatorii americani provin, oricât ar părea de paradoxal, din troţkism. La fel cum troţkiştii insistau asupra revoluţiei comuniste mondiale, criticând vehement stalinismul şi ideea construcţiei socialismului într-o singură ţară, neoconservatorii de azi cheamă la o revoluţie liberală mondială, respingând în mod categoric apelurile „izolaţioniştilor” să se limiteze la frontierele SUA şi a aliaţilor lor istorici. Anume neoconservatorii dau tonul politicii americane actuale, înţelegând cel mai bine sensul ideologic al destinelor învăţăturilor politice în zorii sec. XXI. Cercurile neoconservatoare din SUA conştientizează cu cea mai mare profunzime sensul schimbărilor care se produc la scară mondială. Pentru ei, „ideologia” rămâne a fi obiectul unei maxime atenţii, chiar dacă aceasta se transformă într-o “ideologie blândă” (“soft ideology”) sau “ putere blândă” (”soft power”).

Liberalismul şi Postmodernitatea

Trecând de la opoziţia formală faţă de ideologiile de alternativă la o nouă fază de autodifuzare la scară mondială, ideologia liberală îşi schimbă statutul. În epoca Modernităţii, liberalismul a coexistat cu non-liberalismul, prin urmare, făcea obiectul unei alegeri. Ca şi în cazul tehnologiilor informaţionale moderne, când la modul teoretic îţi poţi alege un calculator cu sistem operaţional Microsoft, Mac OS sau Linux. Învingându-şi adversarii, liberalismul a obţinut monopolul asupra gândirii ideologice, el a devenit singura ideologie, care nu admite alături pe nimeni altcineva. Am putea spune că el a trecut de la nivelul unui program la al unui sistem operaţional, devenind ceva înţeles de la sine. Să observăm, atunci când mergem la magazin şi alegem un calculator, de obicei, nici nu mai precizăm: „Daţi-mi un calculator cu softul firmei”. Noi zicem, pur şi simplu: „Daţi-mi un calculator”. Şi atunci el ne este vândut în mod tacit cu sistemul operaţional al firmei Microsoft. Cu liberalismul lucrurile stau la fel: el penetrează în noi de la sine, ca ceva general acceptat, ceva ce ar fi ridicol şi stupid a contesta.

Conţinutul liberalismului se schimbă, trecând de la nivelul unui anume tip de exprimare la nivelul limbii. Liberalismul devine nu liberalism propriu-zis, dar ceva subînţeles, un acord tacit, un consens. Asta corespunde trecerii de la epoca Modernităţii la cea a Postmodernităţii. În Postmodernitate, liberalismul, păstrându-şi şi chiar sporindu-şi influenţa, apare tot mai rar în calitate de filozofie politică conştientizată şi acceptată în mod liber, el devine inconştient, de la sine înţeles, instinctiv. Un astfel de liberalism, care pretinde să se transforme într-o “matriţă” a zilei de azi, de care majoritatea nu este conştientă, treptat capătă trăsături groteşti. Figurile groteşti ale culturii postmoderne se nasc din principiile clasice ale liberalismului, devenit subconştient (“subconştientul rezervelor mondiale”, prin analogie cu dolarul, “rezerva valutară mondială”). Este vorba deja de un soi de postliberalism, dar care îl conduce spre concluziile lui extreme.

Astfel apare panorama grotescului postliberal:

·       drept măsură a lucrurilor se prezintă nu individul, ci postindividul, “dividuum”-ul, o combinare jucăuşă şi ironică accidentală a unor părţi ale omului (a organelor lui, a clonelor lui, a simulacrelor lui – până la cyborg-uri şi mutanţi);

·       proprietatea privată este divinizată, se „transcedentalizează” şi se transformă din ceva ce posedă omul în ceva ce îl posedăpe om însuşi;

·       egalitatea şanselor se transformă în egalitatea contemplării şanselor (societatea spectacolului – Guy Debord);

·       credinţa în caracterul contractual al tuturor instituţiilor sociale şi politice evoluează în egalarea realului şi a virtualului, lumea devenind o machetă tehnică;

·       dispar cu desăvârşire toate formele autorităţii extraindividuale, orice individ fiind liber să creadă despre lume orice ce îi trece prin minte (criza raţionalităţii generalizatoare);

·       principiul separării puterilor se transformă îi ideea unor referendumuri electronice permanente (parlamentul electronic), în cadrul cărora orice utilizator al internetului votează cu ocazia oricărei hotărâri, fapta care conduce spre multiplicarea puterii până la numărul fiecărui cetăţean (fiecare îşi este sie însuşi ramură a puterii);

·       „societatea civilă” substituie integral statul şi se transformă într-un melting pot (cazan de topire) mondial cosmopolit;

·       de la teza „economia este însăşi soarta” se trece la teza „codul numeric este însăşi soarta”, deoarece şi munca, şi banii, şi producţia, şi consumul – totul devine virtual.

Unii liberali şi neoconservatori s-au speriat ei înşişi de perspectiva ce s-a deschis în urma victoriei liberalismului – în momentul trecerii la postliberalism şi Postmodernitate. Astfel, Fukuyama, autorul tezei despre „sfârşitul istoriei” în versiunea liberală, în ultimele decenii cheamă Occidentul şi SUA să „dea înapoi” şi să se reţină la faza precedentă a liberalismului „demodat”, clasic – cu piaţa, cu statul-naţiune şi cu raţionalitatea ştiinţifică obişnuită, pentru a evita alunecarea în abisul postliberal. Dar tocmai aici el se contrazice pe sine însuşi: logica trecerii de la liberalismul obişnuit spre liberalismul Postmodernităţii nu reprezintă ceva arbitrar sau voluntarist, ea e înscrisă în însăşi structura ideologiei liberale, întrucât eliberarea treptată a omului de tot ce nu e el însuşi (de toate idealurile şi valorile extraindividuale şi supraindividuale) nu poate să nu conducă mai devreme sau mai târziu spre eliberarea omului de el însuşi. Iar cea mai teribilă criză a individului începe nu atunci când el luptă cu ideologiile de alternativă, care neagă omul ca valoare supremă, ci atunci când el ajunge să obţină o victorie decisivă şi ireversibilă.

[jgmail]

Historia de los nacional-bolcheviques alemanes por uno de los suyos

Por Rémi Tremblay       

Traducción de Juan Gabriel Caro Rivera

La historia de los nacional-bolcheviques sigue siendo muy poco conocida en Francia, siendo un tema estudiado principalmente por unos pocos especialistas que publican en revistas universitarias u obras especializadas que son poco accesibles. Ars Magna publicó en junio del año pasado una breve historia del movimiento nacional-revolucionario alemán de entreguerras escrita por uno de sus protagonistas más importantes, Karl Otto Paetel. Paetel fue una de las figuras más destacadas de este movimiento en la Alemania de principios del siglo XX, junto con Ernst Niekisch. Paetel es más bien conocido por su Manifiesto nacional-bolchevique, publicado en 1933, en el que denunciaba a un Hitler demasiado cercano a los reaccionarios y a los conservadores católicos, pero también demasiado rusófobo para comprender la importancia revolucionaria de la URSS. En este pequeño libro Paetel ofrece una visión general de lo que fue este movimiento antinazi.

El movimiento nacional-bolchevique comenzó en Hamburgo en 1918, al final del “Der des Ders”, como un primer intento de unificar a los nacionalistas y a los obreros revolucionarios. Para Paetel se trataba de unir los esfuerzos de los nacionalistas que querían una nueva élite política y los socialistas que estaban dispuestos a asumir un compromiso nacionalista. Unidos bajo la bandera nacional-bolchevique, los precursores de este movimiento se oponían ante todo al imperialismo occidental. Este primer intento fue un fracaso, pero la idea continuó operando. Posteriormente, el movimiento pasó de ser revolucionario a reformista con tal de establecer contactos secretos entre oficiales alemanes y la URSS. No fue hasta la aparición de Karl Radek, el 20 de junio de 1923, en la sesión del comité ejecutivo de la Internacional Comunista, cuando las ideas nacional-bolcheviques volvieron a salir a la palestra. Sin embargo, para el Partido Comunista se trataba sobre todo de una técnica destinada, entre otras cosas, a atraer a su partido a antiguos militantes nazis. Se lanzaron una serie de iniciativas para reunir a la derecha y la izquierda antiburguesas, a los Nacional-Revolucionario y a los socialrevolucionarios, aprovechando el espíritu de la revuelta. Esta visión común “proclamaba la nación como un ‘valor absoluto’ y, por otra parte, veía en el socialismo el medio de realizar este valor en la vida del pueblo”. La oposición a los nazis fue abierta y se intensificó antes de que Hitler tomara el poder en 1933.

En el plano doctrinal, Moeller van den Bruck, hoy conocido por su contribución a la Revolución Conservadora, fue el primer teórico de este movimiento. Según Paetel, su Tercer Reich debería haberse llamado Tercer Partido. Después surgieron otras voces, sobre todo las de August Winnig y Hermann Heller, que se expresaron en diversas publicaciones de la época. Otro destacado representante de la Revolución Conservadora, Ernst Jünger, se convirtió en el “líder espiritual” de esta nueva ola. Cabe señalar que el movimiento siguió siendo dispar, incluso “individualista”, sin cohesión alguna, lo que facilitó su represión cuando los nazis tomaron el poder. El movimiento era “un lugar de encuentro, un foro de elementos de la derecha y la izquierda que no apoyaban ciegamente el nazismo”. No era un cuerpo militante organizado. En cuanto al famoso Frente Negro de Otto Strasser, Paetel no lo consideraba un grupo verdaderamente nacional-revolucionario. Rechazando el nazismo y el racismo que lo caracterizaba, Paetel vio cómo asesinaban a muchos de sus amigos. Se marchó a Praga, luego al norte de Europa y finalmente a América, donde siguió escribiendo sobre el nacional-bolchevismo antes de jubilarse el 4 de mayo de 1975.

Para más información: Karl O. Paetel, Le National-bolchévisme allemand, de 1918 à 1932, coll. mémoire", Ars Magna, 39 p., 2023

[aurevoirmonty]

"Le libéralisme est le produit des villes ; “l’air de la ville rend libre”. Mais son climat ne convient ni à l’honnêteté, ni à l’honneur ou à la fidélité. L’air des villes les ronge de l’intérieur. »

Ernst Niekisch, L’Est qui se meurt (1929)

[korrektheiten]

Leben als Widerstand – neue Biographie über den Querfrontler Ernst Niekisch (Teil 2)

Compact: Dem umstrittenen Querfrontler Ernst Niekisch wurde mit jetzt eine bahnbrechende Biographie gewidmet. COMPACT-Online publiziert eine ausführliche Rezension des bahnbrechenden Werkes in zwei Teilen: gestern den ersten, heute den zweiten. Sie können das besprochene Buch von Uwe Sauermann, „Ernst Niekisch – Widerstand gegen den Westen“, im COMPACT-Shop bestellen. _ von Klaus Kunze Geschichtsmetaphysik Es gibt Autoren, [...] http://dlvr.it/RqTBqb

[jloisse]

"Le libéralisme est le produit des villes ; “l’air de la ville rend libre”. Mais son climat ne convient ni à l’honnêteté, ni à l’honneur ou à la fidélité. L’air des villes les ronge de l’intérieur."

— Ernst Niekisch.

[vicnormansstuff]

« Le citadin est bourgeois et dans la mesure où il aime la liberté, l’esprit, le raffinement et se réjouit de sa réussite sociale, il est libéral. Le libéralisme est le produit des villes ; “l’air de la ville rend libre”. Mais son climat ne convient ni à l’honnêteté, ni à l’honneur ou à la fidélité. L’air des villes les ronge de l’intérieur. »

— Ernst Niekisch