#FataCuCopaciLaCap

[cristina-hurdubaia]

Oameni și fapte bune

Oameni buni, am încercat toate metodele de a vă face să înțelegeți că o #faptăbună nu e atunci când faci curat în dulap și nu ai ce să faci cu hainele pe care nu le mai porți. Sau când îți schimbi frigiderul și nu mai ai loc pentru cel vechi. Cu atât mai mult cu cât aștepți să îți plătesc eu transportul sau să trimit eu mașini după lucrurile de care nu ai nevoie. Am încercat cu vorba bună, am încercat cu asprime dozată, am încercat cu asprime înaltă, n-am ajuns încă să fac crize de nervi pe FB, doar în viața reală, dar de vreo 2 ori în 3,6 ani, ceea ce, pe moment, nu cred că e îngrijorător, dar nici n-aș vrea să devină.

Am încercat să explic că a face o faptă bună, într-adevăr, e atunci când: 1. îți cauți singur o familie care e în nevoie de ceva și te duci singur să îi duci frigiderul, nu, nu cred că e o nenorocire pentru buzunarul tău dacă cheltuiești niște bani pentru transport, din contra, abia atunci e o faptă bună. 2.  pe lângă hainele spălate și purtabile, nu pline de păr de pisică și de pete de ulei, îi pui familiei nevoiașe și niște alimente în sacoșă, căci oamenii ăștia nu au non-stop nevoie de haine, haine se tot găsesc, toată lumea le dă haine, oamenii ăștia au nevoie de ajutor real. Să mănânce, să își găsească un job, să își trimită copiii la școală, la medic, să aibă ce le da și lor de mâncare și mai ales să poată să găsească un drum pe care să meargă singuri la un moment  dat.

De ceva vreme încerc asta. Inclusiv la Copacul cu fapte bune, unde nu mai strângem decât alimente, rechizite noi, haine noi, jucării noi, etc, pentru că doar așa putem să mai salvăm acești copii uitați de stat și de soartă, nu dându-le la infinit toate hainele de care nu mai avem noi nevoie. Și scriu la mine pe perete, și scriu pe pagina Copacului, și încerc să explic, și mă mai și enervez, și vă mai dau și cu capul de pereți, dar asta nu înseamnă decât că nu mi-aș dori ca la un moment dat să zic gata, stop, până aici a fost, pentru că eu mă cunosc, am multă răbdare, dar și când mi se umple paharul, se umple pe vecie. 

Mai scriu o dată, poate totuși ăia care stau în vârful patului și își dau cu părerea fără să îi întrebe nimeni nimic, și fără să înțeleagă nimic, și fără să facă nimic, iar cei care au în fiecare zi de aruncat ceva din casă și nu știu unde decât la mine în suflet fac, totuși, un minim efort și cugetează 1 minut, apoi se pun în locul meu, adică încearcă și ei să fie o dată-n viață empatici. Da, #EMPATIE îi zice. Celorlalți, care au înțeles și înțeleg, le mulțumesc.

E a doua oară în ultimii 3 ani jumătate când mă gândesc serios dacă e cazul să merg cu Copacul înainte sau e cazul să mă retrag și să îmi văd doar de viața mea. Și nu e un test pentru nimeni, nici măcar pentru mine. Până una, alta, încercați să înțelegeți ce înseamnă cu adevărat să faci o faptă bună, dacă nu vreți să vă puneți, cumva, și în locul meu.

Mulțumesc pentru înțelegere.