adianghel

[adianghel]

Bookfest 2017

2017 și vine din nou perioada aia mișto în care-mi spăl ochii de fie văd mai clar, fie orbesc pentru restul anului. Cu bune, cu rele, cu glume, cu înjurături pe sub mustăți, cu bătăi pe spate, pe umăr, felicitări sau fără toate astea.

Și o să mă duc val-vârtej. Mă duc să văd, să aud, să citesc. Dar ce citesc? Mă rog, întrebarea ar fi: pe ce dau banii? Și nici măcar banii n-ar fi o problemă, hai să mai încerc o întrebare: pe ce-mi voi oferi timpul? 

Eh, aici discutăm altfel. Timpul. Acest cuvânt, concept, element, variabilă, glumă, haos, unitate de măsură. Și m-am uitat și m-am tot uitat și, în fine, pe lângă zecile de cărți și proiecte în care m-am avântat în ultima perioadă, simt nevoia să-mi storc și ultimele secunde libere cu încă ceva. Anume:

Face ce face și mai scoate ceva. Florin Iaru, Sînii verzi. E proză scurtă. Iaru știe proză scurtă. Și dacă tot scoate ceva nou, zic să văd ce-i mai poate mintea.

Mai e Ana Maria Sandu cu Pereți subțiri. Cel puțin descrierea sună bine. O voi răsfoi acolo, iar de-mi va plăcea, atunci scot banii fericit. 

Cel care cheamă cîinii n-are cum să nu fie un roman cu pretenții. Îmi inspiră pretenții. Aș vrea să simt acele pretenții. Lucian Dan Teodorovici. În spate ar fi o poveste tristă, crudă, din țara asta mică. Crudă și reală.

De la Matei Florian o să cumpăr într-un final Cexina Catapuxina, iar de la Radu Pavel Gheo, Disco Titanic. Și cu asta cred că-mi ofer prea mult timp literaturii române (despre care n-am o părere chiar atât de proastă pe cât se crede).

Asta a fost prima minciună.

A doua minciună este că timp mai am pentru autori români și continui cu Radu Vancu și al său Zodia Cancerului. Un jurnal al cărui nume nu-mi place pentru că imită romanul lui Henry Miller și pentru că Henry Miller chiar a reușit să facă din numele ăsta ceva splendid. Rămâne să mă conving dacă și domnul Vancu reușește. Până acum m-a prins cu ce a scris, așa că voi dori și Elegie pentru Uman. 

Franz Kafka revine în forță. O traducere de-a lui. Metamorfoza. Integrala prozei antume. 344 de pagini de forță poetică, dureroasă, de nebunie curată. 

Aceste ultime două cărți se vor găsi la Humanitas. Pardon, trei. Primele, de până la Vancu, la Polirom.

Și știți marele amuzament? Că e foarte posibil să nu cumpăr nimic. Ba chiar e posibil să ajung la periferie și să mă împrietenesc bine de tot cu niscai autori de care nici dracu n-a auzit. Așa cum am făcut de fiecare dată. 

Și ultra amuzamentul vine acum: dacă cumpărați România literară care apare săptămâna asta, la secțiune de debut e posibil să ne citim. 

Gata că m-am pătat de faimă.

[adianghel]

animalul, omul, robotul

Pentru că mai întâi a fost animalul, mai apoi omul, iar acum urmează robotul. Dar ce te faci când „om” nu are același înțeles, decât în anumite contexte, pentru toată lumea?

Ne lăudăm constant că am evoluat de la maimuță și am ajuns să fim astăzi niște bipezi cu circuite nervoase și cu un creier care trimite și receptează semnale pentru ca noi să știm să pășim, să vorbim, să facem chestiunile pe care le facem, dar care nu ne diferențiază de un animal, excepție făcând creierul mai dezvoltat. A.. și conștientul.

Suntem conștienți de noi? Aș zice că nu. Suntem cu adevărat conștienți de ce înseamnă să fii om? Aș zice că nu. Știm să fim oameni? Răspunsul meu e din nou negativ.

Faza următoare este cea a androizilor, a roboților. Deja ne căutăm înlocuitori. Ne-am săturat de noi, suntem gata pentru următoarea mare eră. Suntem gata. Am trecut și de ideea de om.

Dar de ce facem roboți? 

Din siguranță? Se prea poate. Din comoditate? Se prea poate. Din frica de a nu evolua? Cu siguranță. Dar ce înseamnă a evolua? De unde și până unde progresul înseamnă să urci o scară? Și o urci până unde? Și ajungi unde?

Nimeni nu-ți va răspunde la întrebările astea. Rămân acolo, suspendate, iar răspunsul? Păi bunurile materiale și experiențele oferite prin bani, nu? Nu așa evoluezi? Ajungând de la un city-break într-un oraș din apropiere la un city-break cât mai departe de țară? (ar fi un exemplu)

Dar ne cunoaștem? Ne dăm silința să ne cunoaștem?

Dacă pot descrie viața într-un fel, la ora actuală, ar fi un drum în care te miști continuu în față, în spate și-n laterale. Într-un prezent continuu, palpabil, cu o privire într-un trecut care cine știe dacă mai seamănă vreun pic cu ceea ce s-a întâmplat, de fapt și cu speranțele aruncate într-un viitor incert.

Dar prezentul continuu e prea puțin prezent. Lipsește cu prisosință, alte lucruri fiind vrednice de atenția noastră. Aceste lucruri mi se par, însă, mai efemere decât viața, prin urmare ar merita un loc mult mai jos față de ceea ce consider eu „a trăi” (care se înțelege cel mai bine din experiențe și cunoaștere).

Ortega Y Gasset spunea că inima are limbajul ei, indiferent de ceea ce facem. (1) Și dădea exemplul bancherului (dacă nu mă înșel) de zi cu zi la locul de munca care este un animal sexual. Dorința lui este, așadar, una, dar ceea ce face e cu totul altceva. Inima, dacă putem spune arătând metaforic cu degetul că-i inima, are un rol primordial în cine suntem, dar ignorăm cu prisosință.

Inima este o cale spre destinul nostru (căci, credeți-mă debil, accept noțiunea de destin și cred în asta având câteva experiențe la activ, - prefer să ignor știința și explicațiile științifice, uneori fiind chiar ele un mod de a limita ideea de viață).

Facem asta, facem aia, iar apoi ne întoarcem cu spatele la noi fiindcă nu am reușit să realizăm ceva ce ne-am fi dorit foarte mult. De altfel, inima (pare-se) ar spune cu adevărat cine suntem. Nu creierul, nu acea imagine iluzorie despre noi reieșită din „cum ne purtăm cu chelnerii la masă” sau ce lucrăm sau alte bazaconii. 

Astea-s niște constructe sociale și psihologice care să ne ajute la formarea unor idei, dar sunt incomplete și au tendința să furnizeze niște imagini false.

Într-o paranteză religioasă, așa la joacă, care a fost dorința Evei? Să mănânce mărul. Astfel și-a împlinit destinul, urmându-și dorința aceea arzătoare pornită din interior. Lucifer ce te-ar întreba? Ce-ți dorești cu adevărat de la viața aceasta? (În același timp departe de mine vreun gând c-aș fi adeptul vreunei religii. Sunt o persoană religioasă, dar sunt în spiritul propriu.)

Părerea altora despre mine reprezintă pentru mine fix praful de pe bibliotecă. Nimeni nu poate atinge cu adevărat interiorul eului, decât eul însuși. Dar omului îi este frică. Sau lene. Sau nu-l interesează cu adevărat să vadă cine e și cum poate ajunge la acea pace interioară primordială.

Combinați frica cu măsurile luate împotriva subiectului căruia îi este atașată frica și obțineți toate dezastrele care s-au întâmplat în lume până astăzi cu omul. 

Vă dau un exemplu banal: o groază de cupluri se ceartă pe niște motive comune din frica pierderii celui de lângă, dar mai ales din frica de a fi rănit. De aceea ne baricadăm cum putem mai mult: posesivitate, gelozie, o atitudine defensivă în discuțiile contradictorii și așa mai departe.

Nu așa. Nu vom ajunge nicăieri așa, tocmai pentru că fix opusul este rezultatul tuturor acestor acțiuni. De frică ca celălalt să nu creadă ceva despre noi, vom acționa fix cum n-am acționa noi și astfel vom obține rezultatul negativ.

Așteptăm aprobarea exterioară asupra a cine suntem și ce facem, când de fapt aceasta n-are ce căuta în drumul nostru spre a ne cunoaște, singurul cel mai important de altfel. Să te cunoști pe tine înseamnă să înțelegi viața, ce înseamnă să trăiești, cum se trăiește, ce înseamnă să om după cum mai merge vorba-n târg.

Mai apoi, să accepți și să tolerezi este un alt principiu pe care mult mai bine l-a evocat Howe și mult mai bine l-a explicat Miller. (2) (3)

Să accepți durerea, să accepți mediocritatea, să iei viața ca atare, iată un alt mod de a putea știi cum să trăiești. Încă rămân adesea surprins când aud preconcepțiile multora cu privire la anumite comentarii spuse sau acțiuni întreprinse de cutare sau cutare. Că ar fi inacceptabil, că ar fi imoral, că ar fi nu-știu-cum.

Dar nu noi am ajuns aici? Nu prin discurs, prin acțiuni, prin civilizația care mai mult a distrus decât a construit? (Mă refer dpdv spiritual, metafizic, deși timpurile actuale sunt numai bune pentru o introspecție de genul).

Ce putem face este să explicăm, nu să anulăm. Iar explicația ar fi bună acolo unde se cere. Nu gratuită.

Adesea mă surprind și eu, care încă mă lupt cu tot ceea ce mă înconjoară, încă încerc să accept și să tolerez așa cum trebuie. Mai am de parcurs un drum lung, dar am găsit calea și nu pot decât să mă bucur de asta.

Spunea Miller în Înțelepciunea Inimii că arta nu e răspunsul, ci doar calea. Consider această cale ca fiind parte din mine. Omul pornește pe un drum în viață, iar odată ce se va cunoaște va înțelege că el e drumul.

A, iar dacă vă întrebați în continuare „cum adică nu știm să fim oameni?” vă las imaginea de mai jos, deși sunt multe alte exemple mult mai convingătoare...

Ce am redactat aici nu cuprinde nici măcar o zecime din cât de mare este problema și din cât de inclinată e panta pe care coborâm acum ca civilizație. Din punctul meu de vedere, lumea s-a terminat, iar când utilizez termenul „terminat” mă refer că tot ce se întâmplă acum ca acțiuni și interior (interiorul nostru) este într-o pantă descendentă, iar numai puțini vor fi cei care vor înțelege cu adevărat (cu o mare părere de rău).

(1) Cititorul este invitat să consulte cartea sa Studii despre Iubire, Humanitas, 2012.

(2) Mai multe detalii în cartea lui E. Graham Howe War Dance. 

(3) Henry Miller discută în cartea sa Înțelepciunea inimii.

[adianghel]

călătorii fără identitate

8:23. Ies pe ușă grăbit. O încui, iar în felu-mi specific de a face ceva ca mai apoi să verific, abia după evenimentul cu răsucirea cheii în ială, mă apuc să mă caut de chei, portofel, dureri, gânduri, cabluri, internet, niște sărutări lăsate undeva prin centru, iar sufletul e sigur în Pipera. Dar e mobil, la fel ca mobilul meu care sună.

Așadar e ok. Totul este și va fi bine.

8:57. Ajung la Gara de Nord. Dacă s-ar desface și albastrul cerului să văd ce-i în spate. Mă bate. Soarele. Răsare. Ridurile de pe față zâmbesc anacronic. Mă întâmpină trei cozi de mamut, ba nu, patru, plus alte două mai mici dacă-aș fi dormit la vagon cușetă. Rege pe patul cu roți.

9:10. Sunt pe același loc, la aceeași coadă. Trenul meu pleacă în 20 de minute. 1783. IR. Îl anunță la stație. Nu-i fac vreun laudatio, ci doar se spune așa, pe șleau: nu mai sunt locuri, reorientați-vă. 

În fața cozii mele, o brunetă ține într-un mod foarte suspicios un copil sub tejgheaua recepției de la casă. El e sub tejghea, ea are un picior în fața lui imitând o barieră. Piciorul ei inspiră sexualitate, feminitate, dar în același timp mă lasă să văd grija. După el, un copil albastru și alb se joacă cu propriile-i degete. 

Aplecată, scrie disperat și aruncă niște acte prin fața ghișeului. Oamenii mormăie. Ei nu vorbesc. Păru-i răvășit, creț, transpirat, grăbit până și el să ajungă undeva.

Și înțeleg că acolo se stă pe loc.

Pentru prima dată nu înjur. Nici măcar în gând. Pentru prima dată sunt rezervat, iar chiar dacă timpul meu a fost pătat din nou și nu-l mai pot mânca așa cum îmi stabilisem de fapt, tac. Tac pentru că nu știu. 

Iar în fața mea, o altă femeie care nu-mi inspiră altceva decât am, disperare, conduc, autoritate, mamă, disciplină, comunismul te mănâncă. Începe să urle. Urletul ei mă face să vreau s-o plesnesc. De față cu copilul ei, o fată drăguță care trage de-un troller cât ea pentru că maică-se e ocupată să înjure și să facă ordine în CFR. ASTĂZI STAȚI TOȚI DREPȚI PÂNĂ ÎMI IAU EU BILETUL!

9:15. Doamna aceea brunetă își rezolvă problema, iar acum șirul curge de zici că se scurge în buticul de bilete CFR, asemeni unui sandviș italienesc lung pe care cineva îl mănâncă bucată cu bucată, gură cu gură. Ajunge și această blondă spălăcită cu al ei copil-măgar legat cu mâinile de troller și spatele de ghiozdan. Geacă mov, un mov oribil, un mov de iarnă gros, blugi și ghete maro, geanta pe antebraț, portofelul în mână, începe un monolog pustiu și plin de salivă: pentru 10 și un sfert vreau pentru că ați stat după vaca asta să completeze!! trebuia să o lăsați să completeze lângă, dacă e proastă și să lasați șirul să meargă, nu să pierdem toți trenul din cauza vacii ăleia!!

În fața mea, mai începe o rafală. Ea și doamna mâini-încurcate de la un CFR lipsit de identitate. Tonul ei sare peste tonul încurcat al doamnei încurcate, într-o voce ușor robotizată, pentru că ăsta-i trendul zilei de ieri și astăzi.

După ce reușește s-o potolească pe femeia asta de la care, inițial, aș fi avut niște pretenții de decență, i se spune: vaca aceea era o asistentă cu un caz social (n.r. copilul) de care avea grijă și trebuia să o ajutăm repede. ne pare rău dacă pentru dumneavoastră este o vacă, dar noi nu jignim și nu v-am jignit nici pe dumneavoastră. ne facem treaba așa cum putem.

Auzind acestea realizez că în spatele cfr există poate, puțină identitate.

Femeia blondă tace. Copilul nu a auzit și-mi pare așa rău că a trecut pe lângă el momentul acesta.

Își ia biletul, trage copilul care trage trollerul și se pierde în pădurea de genți-oameni.

Și mă chinui acum să rămân echidistant, să nu mă cobor nicăieri, dar România a murit de mult. Pentru mine decesul s-a înfăptuit și au rămas cadavrele. E plină lumea de cadavre vorbitoare. 

Ori

Oameni fragezi, roboți cu acte, cu chiloți de metal și principii oțelate, deveniți ipocriți, idioți plecați din Babel cu interese personale mai puternice decât adevărul, iar adevărul oriunde ar fi, e un interes prea mic la scară largă pentru a fi dezgropat și pus într-un interes unic comun. 

M-am hotărât tot astăzi, pentru interesul meu benefic, c-o să-mi cumpăr mașină cândva, dar niciodată și nicicum nu voi putea renunța la aceste momente ce mă duc singular aproape de plural, să văd nuanțele de gri închis de pe fețele fiecăruia, disperat cu orice preț să ajungă din punctul A în punctul B, chiar dacă asta ar însemna călcat pe cadavre, anularea propriilor principii oțelate, lipsa de respect, ignoranță și prostie.

M-am răzgândit. Rămân la cadavre vorbitoare.

Și poza atașată vrea doar să inspire puritate, inocență, adevărul alb cum sunt deschise culorile fotografiei. Acolo simt că sunt, acolo mă voi întoarce mereu.

10:32. Cu un autobuz roșu lunguieț, plec din autogară pe autostradă cu viteză mare, gândurile spunându-mi: șofer, du-mă acasă, iar Timofei Pnin întâlnindu-se cu fiul său undeva după pagina 100.

[adianghel]

Primele zile de primăvară

Am ieșit pe balcon să pun rufele la uscat. Mă gâdilă nasul, strănut. Trag oxigen puternic în plămâni și simt. Războiul a venit. Picăturile de apă se preling pe streșini și apoi cad în valea pavată cu o plescăială enervantă: pic, pic, pic, poc, poc. Sunetele diferă de la cădere la cădere. Unele pică într-un ocean format de zilele din urmă, altele se avântă pe capota unei mașini, în altă parte se fac una cu pământul. Pică și nimeni nu le poate opri. E încă februarie, dar Marte își arată dinții. Războiul pe care îl aduce, cu temperaturi mai mari, cu ploi și cu parfum, reînvie natura moartă de aproape trei luni. Dar Marte nu e puternic, Marte nu e același cu Ares, deși amândoi sunt zei pe domeniul luptei. Ei sunt deschizători de drumuri, patronii timpului nou, un timp care are nevoie de consolidare și pentru care, în finalul primei etape al campaniei de recuperare a vieții de după moarte, cheamă la luptă pe Prier și Florar. Prier lovește cu berbecii, fiecare într-o casă, în timp ce Florar aduce taurii care pe urmă devin gemeni. Urăsc gemenii.

Am închis ușa și-am dat vestea mai departe. Vine primăvara. E încă frig, aud răspunsul. Conchid că această conversație merită mistuită și mă îmbrac. Ies în iad. Mă plimb pe marginea râului din smoală bătătorită pe care zgomote pe diferite tonuri, ca niște albine, se plimbă încolo și încoace. Vine primăvara, vine Marte, iar eu sunt adormit. Am intrat la hibernare cu mult înainte să sune iarna din goarna ei rece, plină de ger și țurțuri amenințători, niște cuțite care pică acum de sus, secerate de sabia lui Marte. Mă lovește în țeastă, deschid ochii și privesc.

Sunt o acvilă, zbor deasupra acestui iad și aduc vestea: a venit primăvara! Nimeni nu mă aude. Bipezi adormiți, agitați, veștejiți aleargă pe sub picăturile enervate ale ultimului îngheț. În aceeași viteză, sub același ritm, în același ton. Ca niște furnici. Le văd micile piciorușe cum se avântă, călcând tiptil prin bălțile de care le e frică ca nu cumva să pice în pustiu. Planez deasupra acestor rădăcini crescânde, din oțel și beton armat, cu geamuri de la care un vultur privește înfometat la furnicile harnice. Printre ramele ocheanelor, desenează noi și noi lumi, pline de carne, vâscoase, dar picăturile i se preling pe turnul din oțel și beton armat și asta-l enervează. Trec prin fața lui și-i spun: a venit primăvara! Mă privește năuc, mă trimite la balamuc. I-aș sparge geamul acela fumuriu și l-aș arunca în gol, să pice în purgatoriu, să sufere cum sufăr și eu.

La colțul străzii Pătruleasa cu Maica Maria, mă așez pe-o bancă. Banca-i udă, dar ce contează, a venit primăvara. M-am făcut cârtiță și am intrat în pământ, printre pietre și răgălii, dând din mâini ca un înotător, fabulos de bun, să anunț vecinii că de acum ne putem urca la suprafață. Minerii nu aud, ei nu simt. Cărbunele arde, fumul iese din ce e scrum. Suntem toți negri, suntem amibe spoite pe pereții murdari ai tunelului întunecat în ruine. Un magician trece prin fața mea și-și dă pălăria jos în semn de salut. Să vă fac o magie. Fă-mă mort, îi spun. Se uită speriat și nu înțelege. Hai, pocnește din degete, arată ce știi. Pune-mi un zâmbet pe față, hipnotizează-mă, vreau să fiu un nebun. Dar, domnule.. noi… Noi, ce? Noi unde? Haide, nu vezi? Ești orb? Nu simți? Nu miroși? Dar ce să miros? Eu fac magie! Păi asta-i magie, orbule! Asta-i magie, ce vezi în jur! Privește floricica aia! S-a întors după atâtea luni, din adâncurile unui sejur cu pleoapele închise mergând pe drum. S-a întors acum și e gata să se deschidă. Asta e magie! Asta-i magia la care tu nu vei fi niciodată bun. Dă-mi în cărți, arată-mi câte știi, bagă una pe mânecă și alta prin fund. Scoate eșarfe pe gât, am să te aplaud la final, după ce petalele acelea se vor deschide așa cum se ridică cortina la o piesă de teatru. Așa cum se retrage uraganul și după el, în mijlocul terorii, reînvie flacăra, se trezește speranța, ceva ce mai înainte fusese dat dispărut. O femeie cu un copil în cărucior se plimbă agale, se îndreaptă spre parc, dispare într-un copac. Sting țigara, o duc la coș, arăt spirit civic, că asta-i, se pare, elementul primordial de acum.

Îmi amintesc de balconul de pe Banatului 10, acolo unde am copilărit, acolo de unde, luând murături, ultimele din butoiul uriaș al bunicii, simțeam cum bâzâie albinele, cum muștele fac trigonometrie pe cer, cum norii fug la vest, soarele la est, în bătaia vântului ușor, ce poartă pânze de păianjeni ieșiți pe șantier. Parfumul florilor mă inundă, face secolul să plângă de emoție, de fiecare dată cu fiecare poartă deschisă spre timpul nou. Atunci e momentul. Asistăm an de an la ceva ce noi nu vom putea experimenta, ceva ce noi nu vom reuși vreodată să atingem, deși e posibil, e acolo, e în noi: reînvierea. Vom privi cum totul iese din pământ, vom privi cum totul poposește la noi în mâini, vom cere lumină, vom da lumină, dar vom sfârși, alături de ceilalți, în mormânt. Pașii pe Vasile Lupu, pe cimentul umed, mereu cu ochii pe lumea de sus, mereu cu gândul la o nouă carte sub acest parfum. Dar sub acest parfum, mereu cărând în spate, durere și suferință, o hartă cartografiată a unui trecut împuțit în care ne-am scăldat mulți ani ignorând ceea ce ne-a dat: natura. Purtând veștminte venite de la ea, stând în cutii făcute de ea, modelând-o în fel și chip până ce s-a pierdut cu totul și s-a dat nouă. S-a dat nouă, netrebnicilor. A capitulat pentru că ce altceva mai putea face?

M-am făcut doctor nebun și m-am transplantat într-un spital, să duc vestea mai departe. Zăcând într-un pat, un moșneag pricăjit privește năucit pe geam. Razele soarelui ard câmpiile de pe obrajii lui. Mă aplec în genunchi, îi privesc retina, alerg pe iris, mă urc pe pleoape, fac trucuri prin sprâncene și-i șoptesc ca ultima voce auzită de el în noapte: a venit primăvara. Mă privește năucit, cu o mână îl mângâi pe frunte, îi zâmbesc cald, dar ochii lui rugători mă îndeamnă la ceva. Îl deconectez repede, ies din cameră, mă pierd pe coridoare, mă învârt în formaldehidă, mă arunc în seringi, sug sângele din depozit, pentru ei nu contează. Primordialul, iată subiectul principal. Senzaționalul, iată stilul principal. Ce e viu și ce e mort e doar un moment într-un moment din prezent în prezent, repede șters cu podul palmei și aruncat, precum o piatră pe un lac, undeva unde să se afunde cât mai adânc în crusta pământului. De acolo va răsări un ghiocel primăvara viitoare. Suntem toți flori. Ne udă ploaia, ne atinge praful, ne apăsăm venele, ne mușcăm buzele, facem scamatorii cu sufletul pe banii noștri, credem și nu cercetăm, căci dacă am cerceta ar fi prea grozav. Grozav de periculos.

Am devenit o văduvă. Sunt un păr din coada mortuară ce se prelinge îndelung pe râul din smoală. Îl ducem pe fiul Principesei V la groapă. ȘI NE IARTĂ NOUĂ GREȘALILE NOASTRE, CUM ȘI NOI IERTĂM GREȘIȚILOR NOȘTRI! AMIN!

AMIN, AMIN, AMIN, ALEIUIA!

Pe fața femeilor pică din creștet o dantelă fină care acoperă ochii. Ochii care nu se văd… Haideți, toată lumea, să sărbătorim acest mare eveniment al anului – moartea băiatului principesei V, pardon, Principesei V, dar să vedem partea bună a lucrurilor, partea plină a paharului cum vă place vouă a spune, să vedem dincolo de acest tragic eveniment, să căutăm nunta de dincolo de dric, să privim în zare, e soare, la jocurile de noroc se câștigă ca la zaruri, haideți copii, ieșiți din case, veniți să sărbătorim, veniți să mirosim mortul parfumat în natura vie, veniți să vedeți cum unul a plecat și totul a venit, veniți, haideți!

ȘI NE IARTĂ NOUĂ … AMIIIIIN!

Mortul se ridică sprinten, mâinile le întinde în lateral, stă în picioare, privește spre cer, pieptul se i umflă, principesa, pardon, Principesa V leșină, oamenii se adună în jurul ei și țipă frenetic. A MURIT PRINCIPESA! Cu mâinile răstignite, cu pieptul umflat cât un balon, cu fața spre cer, cu nările deschise, cu ochii deschiși, cu pupilele dilatate, cu planete dansând în jur, înfloresc copiii, se adună toporașii, din colțurile străzii crește bășina porcului, canalul prinde viață, șobolanii ies la înaintare, Principesa, pardon, principesa V și-a lăsat corpul în stradă, mașinile se ciocnesc, a venit primăvara!

Un mim desenează copaci, mă lovesc de-o creangă, mă prefac rănit, mă bandajează, mă tratează, sunt și eu un mim. Mă salută lumea pe stradă, o salut și eu pe ea, primesc o roșie pe cămașa alba, sângerez abundent, mă las cu mâinile pe stradă, lângă principesă, mor și eu acolo, lângă brutăria a cărui miros de pâine mă sufocă cu foame, cu stomacul lipit de spate, cu viața lipită de moarte, cu mâinile împreunate, cu un vin de Bordeaux, ce-aș bea unul acum, mă bucur nespus de tare că a sosit într-un final căldura, că a decedat înghețul, că acum eu sunt rece, dar vremea-i caldă, că acum sunt un bondar, că acum mă fac tufiș.

Iată-mă, dansez din nou pe șinele ferate din ștrand. Privesc în zare așteptând să vină trenul plin de copii și părinți. Mereu așteptând. Mereu în așteptare, mereu încercând să iau și eu trenul care mă va duce în mare. Dar de acolo mai departe…

Un tren ce mă va lăsa în antic, acolo unde, la o masă de piatră aș privi spre Pantheon, aș privi drumul spre Eleusina, având un pocal în mână, un pocal roman, furat din carul cu bunătăți ce se îndreaptă spre Oedip, dar am greșit, Oedip nu-i nici roman, iar nici la Athena el nu s-a aflat, ci a stat în Teba, să săvârșească multe primăveri vinovate, involuntar, incestuoase. Sunt un Oedip lipsit de complexul Oedipal, cu totul fenomenal, pierdut printre croitorii, fabrici, muzee, mașini, mall-uri, supermarket-uri, spitale, stadioane, avanposturi, ruine, monumente și canale.

Când au venit primele zile ale primăverii, m-am făcut copil și am ieșit la ora 10 fix cu prietenii mei mici ca să învârtim avioane prin aer. Am scuipat săgeți din hârtie din ale noastre cornete, le-am lansat pe blocuri de patru etaje șterse de culoare de anii ploilor veniți peste noapte. Am întreținut războaie, ne-am salvat cartierul de invadatorii de șoapte. Din gunoaie am făcut bărci, am săpat adânc în grădinile din spate și le-am lansat pe pământ să meargă cât mai departe. Mă aflu acum pe Magheru și merg cu gândul la copacii înfloriți din fața casei, la păienjenii țesând goblenuri printre conurile verzui de brad, arta lor nestingherită, nejudecată, dar atât de interesantă. Cine mai are timp să le vadă și pe astea? Cel mai frumos muzeu e cel cuprins zi de zi de ochii noștri. Instituția habar n-are ce-i aia artă princiară, nu-i așa Principesă? Caut nebun acel miros de pâine caldă din Trivale, acel miros când fugind din pădure ajung în vechiul cartier izbit de soare, mergând după miros și poposind, cu bunica de braț, la o baghetă mare a cărui fermecătoare poveste numai stomacul meu o cunoaște.

A venit primăvara și griului bucureștean i-a fost dăruit o nuanță mai primitoare. E ca voma lăsată în soare, - prinde culoare. Sunt ca intestinele unui om zdrobit de asfalt, sunt mai vii ca niciodată. Exact ca o cupolă a bisericii, la zece dimineața, în duminica mare – sfinții par a pluti pe tavanul tare, coboară printre creștinii îngenuncheați, le dă puterea să mai meargă până acasă, acolo unde televizorul le vor da veștile unor noi și noi răscoale. Cărțile din biblioteca casei natale, din sufrageria post-modernă, ard acum în flăcări, iar particule de praf dansează înnebunite, bucurându-se de spermatozoizii Marelui-Soarelui-Răsare.

Aș dori o înghețată. Dar este abia februarie, îmi spune farmacista. Dar aș vrea o înghețată. Uite, ia aici o pastilă de gât, te va pregăti mai bine. Stomacul protestează. E același prost-test de atâția ani încoace. Un examen slab, picat și din nou picat, pe băncile Facultății de Litere, acolo unde ore la rândul am citit bălăriile înflorite printre bucățile de lemn scorojit, mimând atenția la un profesor al cărui talent a secătuit cu mulți ani în urmă. Dar era primăvară. Priveam spre Facultatea de Arhitectură cu jind, la toți tinerii de vârsta mea, ieșiți pe acoperiș, liberi, la o țigară. Pufăiau, colorau oxigenul cu gri, se uitau la albastrul cerului și se certau pe incongruența stelelor.

Capricorn cu casă în leu. Leul este casa mea, iar în ea, format din stele, șade o capră-n vârf de munte, mestecând iarbă curată. Behăi din înaltul Meridionalilor, urlu cât pot de tare, mă întrec cu un cocoș de munte, îi arăt că am plămâni, vreau eu să fiu primul care anunță sus și tare, peste cabane, peste ultimele furnale ale fabricii lipite de un lac, ducându-se la vale cu fum, pe râu, spre câmpie, la oameni în case, să fie căldură, să fie energie, să poți telefona, să îți anunți prietenii, prin mine, prin urletul din vârf de munte, c-au înflorit sufletele morților, că au apărut în jocurile de noroc de la cazino, gravați în copacii din lângă biserici, că urmează a fi sanctificați, că urmează să fie spulberați de raționaliștii și naționaliștii care văd doar la o sută de argumente distanță, ignorând cu prisosință minunea – a venit primăvara.

De o mie de ori pe pas îmi vine să scot telefonul din buzunar, să fac o poză și apoi să-l izbesc de asfalt. De o mie de ori îmi vine să trag aer pe nas și să adorm într-o băltoacă lăsată de iarnă. De o mie de ori aș săruta prima domnișoară care îmi inspiră ceva. Prima văzută pe stradă. De o mie de ori m-aș opri să mă asigur că ultimul om fulgerat pe câmp, nu sunt eu ci altcineva. De o mie de ori m-aș înșela în privința ultimei mie. De o mie de ori aș aplauda, în fiecare an, sosirea ei. De o mie de ori m-aș urca în primul avion să văd și eu cum e printre puful care strică marea universului. De o mie de ori m-aș lansa pe orbită, de o mie de ori aș dansa pe crengile copacilor, de o mie de ori m-aș face șoarece și aș mânca din cămara bogaților; de o mie de ori aș fi ca tine, pentru ca de o mie de ori să-mi placă și mai mult de cine ești. De o mie de ori aș sta pe gânduri, pentru ca de o mie de ori să-mi dau seama de cât timp am pierdut. De o mie de ori aș anula ultima propoziție, pentru ca de o mie de ori doar să trăiesc.

Exercițiu de imaginație: imaginează-ți o stradă. Acum, în loc de stradă, imaginează-ți un râu. Trotuarele rămân fixe, apa e scundă, cât să nu depășească înălțimea bordurii. Pe lateralele trotuarelor, copacii s-au înălțat cât blocurile. Nu mai sunt blocuri, sunt doar copaci. Oamenii stau în copaci, casele lor sunt acolo. Miroase a vinete arse și a vene curgând din copaci. Sau nu. Taie ultima propoziție, continuă de aici. În loc de semafoare, girafele dau din cap. În loc de pătrate, vor fi doar hexagoane. Pe râul acesta mergi desculț, oriunde te duci; trotuarele sunt pentru cărucioare. Dincolo de copaci, o câmpie mare, dar râul și trotuarele continuă peste tot prin lumea mare. Peste tot miroase îmbietor, încântător, să te îmbeți în soare. Să bei din izvorul muntelui aflat la colțul străzii. O viață ca asta ai putea trăi? Să fii gol pușcă peste tot pe unde te duci, să nu-ți pese, să nu ai rușine, să respecți simplele reguli ale naturii create de om, cu condiția ca natura să primeze. Internetul să fie prin îmbrățișări, șoaptele - un soi de cod morse, un soi de cod al dragostei, un soi de pictură cu mâinile aruncate pe pânză. Ți-ai putea imagina? Ți-ai dori? Ai încerca?

Să cânte jazz la patefon, combinat cu trip hop, cu chill, să te legeni stânga-dreapta ca o floare în vânt. Atunci vei putea deveni primăvară. Atunci vei putea fi tu primăvara. Vei merge pe râul tău încotro vrei, fără să îți pui întrebarea de ce, ci doar să admiri, nu să judeci, doar să respiri, nu să vorbești, doar să ridici mâinile, nu să le freci inutil pe lângă tine. Atunci să te apuci să desenezi cu gândul tot ce vezi, pentru că atunci, tu fiind primăvară, vei deveni totul. Atunci o să reînvii. O să lași toată greutatea nenorocită a istoriei ce șade pe umărul tău, înfiripată în ridurile tale, în barba ta, în ochii tăi și-ți vei face propria ta istorie, începând cu primăvara.

A sosit, într-un final.

Pictură: Edward Dodwell // Mont Parnasse

[adianghel]

Mi-am aprins o țigară că să văd fumul prăpădindu-se printre acoperișurile caselor. Umbrela albăstruie ascunde două suflete. Scările prăpastie în râu mă cheamă să mă rotunjur până când am să descopăr noua roată la societate. Când ieșit din râu voi fi vejtet petale cu fum într-un corp rotund și laurii în gene și anticii la tribună Surdene, aplaudând cu patos voi fi vejtet petale cu fum într-un corp rotund plecând spre haos, plecând alene.

[adianghel]

Gură Cască, el sunt eu

Mă numesc Gură Cască și am trei alunițe pe nas, trei pe bărbie, care formează o perpendicularitate simetrică, perfectă. Cel puțin trei, cred, am pe nas și pe bărbie. Alte trei pe fese: o linie pe-o bucă, o alta pe cealaltă, dar nu sunt sigur, oglinda poate minte. La 17 ani, un pahar cu sentimente s-a vărsat pe mine. La 18 am fost primit în casa lui Da și respins în același timp de Nu. Am mestecat durere cu măseaua cariată, iar astăzi am un dinte măcinat de un negru inedit pe care l-am făcut cămașă. Mereu mă închei la ultimul nasture, ca să arăt îndoliat. Din lacrimile scurse de-a lungul anilor mi-am făcut un candelabru care atârnă în cămară, acolo unde îmi adun gândurile în borcane etichetate pe ani și luni. M-am gândit că odată și odată ar trebui să vărs din ele un castel de lacrimi și gene, măcar să atragă publicul empatic, dar lipsit de empatie. Mă numesc Gură Cască și am trei alunițe pe nas, trei pe bărbie, care formează o perpendicularitate simetrică, perfectă. Cel puțin trei, cred, am pe nas și pe bărbie. Alte șase pe fese: o linie pe-o bucă, o alta pe cealaltă, dar nu sunt sigur, oglinda poate nu minte. Pe cap port o cicatrice de când am fost fulgerat pe dealul unde eram un biet buștean smuls din rădăcina sa și trimis la vale rostogolindu-se alături de ceilalți bușteni pe care nu-i cunoșteam, dar mi-erau prieteni. La 21 de ani, unul dintre borcanele cu gânduri avea 2 litri lacrimi și cateva gene. Dar tot la 21 am pus primul borcan cu fericire la păstrat. Am început să strâng și din categoria asta, căci unu plus unu fac doi pentru acum, dar nu și pentru mâi târziul târziului alambicat, greu de descifrat de oricare filosof savant urnit pe tabla sa să descopere formula magică de fericire eternă care mai merge pusă și la păstrat, pentru zilele când eternul e zgârcit. Pe etajera din baie țin bine pastilele de somn, ele mă asigură că aterizez în realitatea cealaltă cu ochelari de soare la ochi, în cine știe ce încăierare între pinguini și capre, oameni și gorile, istorie și ficțiune, moarte și viată, spută și salivă. Într-o noapte am devenit Charon și am anulat trecerea Styxului unui ins prăpădit și neimportant, un suflet arogant dar puțin mi-a păsat de toate astea... A fost, probabil, cel mai mare lucru pe care l-am făcut vreodată. Am respins moartea și-am mai dat o șansă la alte câteva ore din viață. Hârtia mea igienică de lângă vece ține mereu jurnalul zilei, dar uit îndată ce atinge lacul încercuit de munți de marmură și trag apa, uite ziua, nu mai e ziua. Mă numesc Gură Cască suflet de bătrân cu barba mică și părul scrum și am trei alunițe pe nas, trei pe bărbie, care formează o perpendicularitate simetrică, perfectă. Cel puțin trei, cred, am pe nas și pe bărbie. Alte șase pe fese: o linie pe-o bucă, o alta pe cealaltă, dar nu sunt sigur, oglinda poate spune multe.

[adianghel]

Last night I got to jam with Hacktivist and Enter Shikari. We had a blast! Nice having you guys! #entershikari #hacktivist #music #jam #ig_bucharest #vscocam #instamood #instamusic #instalike #instanight #instagood #vscovisuals #vscophile

[adianghel]

Evening special.

[adianghel]

I haven't been knocked out by a song for some time now, but look who's back...

Young Guns and their newest single "I Want Out". Epic song and probably an epic new album!

[adianghel]

This week's vibe!

I will make a day where I will put up the vibe of the week. So, now it's time for Bear Hands and "Agora". 

Happy St. Patrick's everyone! :D

[adianghel]

Trying out the coffee fortune telling... guess this doesn't fits me..

[adianghel]

Obsessed with this song, with this video, with Editors.

”Sugar”, their brand new single.

[adianghel]

Sometimes I wonna shoot my brain, or me... 

[adianghel]

When I was making "Feel The Vibe" radio show at Just Another Radio, I had the pleasure to meet the man behind this project - David Abraham. By then, his band, the Koniac Net, already released the debut album. This debut album still is one of the best debuts I've ever had the pleasure to hear. 

Now they are back with a new E.P. called Abiogenesis. The second track from this E.P. is attached to this post and I highly recommend you to check them on Facebook and from there to check their music on iTunes or SoundCloud to make a clearer idea of what I'm talking here.

At the end of this week I will put the online the show with the interview I've made with David where I played Bricks. Probably the best show I've ever made on the radio. 

Thank you guys and keep up the good work!

[adianghel]

Taking Back Sunday are back with a new album called "Happiness Is". So I wonna ask you, what happiness means for you? :)

[adianghel]

Blitz Kids - The Good Youth Released 20th January 2014

[adianghel]

7 minutes anthem. Yes, this suddenly became my anthem. Be that good to just sell out your funeral!

I Just Want To Sell Out My Funeral - The Wonder Years