sad-moon-2

[sad-moon-2]

In fiecare zi imi repet: "Sunt frumoasa" "O sa reusesc" "Nu ma afecteaza". Dar adevarul e ca nu mai pot , si nu o sa mai reusesc sa fiu aceasi mult timp. In fiecare dimineata , imi iau pastilele la aceasi ora , uneori uit , si in zilele alea incerc sa ma prefac ca sunt bine. Pastilele intr-adevar ma ajuta sa am o stare  cat de cat energica , si sa fiu fericita , dar eu stiu ca acest lucru se comporta ca o masca. Dupa ce "ai dat-o jos" esti alt om , cu alte ganduri si alte idei. Nici nu stiu ce m-a afectat mai tare , faptul ca am avut incredere , sau faptul ca nu pot uita nimic. Ma consideram frumoasa , dar acest barbat a distrus orice urma de esticitate din mine. Si chiar daca stiu , ca dragoste cu sila nu se poate , nimic si nimeni n-o sa ma mai poata sa ma faca sa ma simt la fel. Pentru ca nimeni nu e la fel , nu suntem copii la indigo , suntem suflete diferite si unice , si fiecare isi lasa amprenta in felul lor. Doar ca tu , ai apasat atat de tare , incat ai trecut degetul prin foaie, si ai lasat o urma adanca , o urma care nu va putea fii captusita de nimeni altcineva. Te ai gandit vreodata la cum ma simt ? Cum stau in fiecare noapte si imi regret existenta ? Pentru ca de fiecare data cand patesc ceva , tind sa ranesc si alte persoane din jurul meu fara ca ele sa fie vinovate. Pe langa asta , am injurat orice om care a spus ca tu o sa ma ranesti , si le-am dat dreptate mai tarziu, in gand. Cate lacrimi au curs din ochii mei , nu vor putea fii uscate , nici cu tot vantul din lume. Cate zambete au fost uitate , nu pot fii readuse nici cu cele mai bune glume. Cate clipe pierdute in oglinda , strangandu-ma de stomac , nu pot fii uitate nici cu cele mai bune bucate. Nimic nu poate sa fie schimbat. Nici macar nu incerci ,de altfel. M-ai readus la viata , ca mai apoi sa ma omori tu. Sa ucizi orice urma de vointa si de crezanie din mine , si in final tot tu sa fi cel iubit si apreciat. Cate ar sta sa faca ce am facut eu cu familia mea pentru tine? Daca nu aflam absolut nimic , sunt constienta ca nici nu iti parea rau. Dar ce ai facut nu poate fi uitat. Ti-am pus sufletul pe tava si tu l-ai aruncat , de parca iti pusesem o piatra fara valoare. Dar nu ai stiut ca acel suflet a fost strapuns in trecut de sageti otravitoare , care cu toate ca isi ridicase un zid imens , si-a deschis portile pentru a te primii pe tine cu caldura. Stii cat de greu , e sa mergi prin viata si sa nu te simti apreciat de persoana care conteaza atat de mult pentru tine? Stii cum e sa speri la nesfarsit ca va fii bine , si sa observi ca in jurul tau sunt doar ruine, printre care si sufletul tau? Stii cum e sa plangi , pana la sufocare , sa te ineci in sughituri , si in urlete ? Sau poate stii cum e sa adormi plangand sau poate chiar sa nu dormi deloc pentru ca gandurile nu-ti dau pace ? In clipele astea lipsa stimei de sine si disperare deja sunt comune. N-ai cum sa stii , cum se simte . Pentru ca eu..eu nu am facut nimic.

[sad-moon-2]

[sad-moon-2]

"Trecutul tău e trecut. Odată ce ai control asupra lui , nimic nu te mai poate oprii"

[sad-moon-2]

"I wasn't myself for months and nobody noticed"

[sad-moon-2]

[sad-moon-2]

"Mi-am șters lacrimile și am continuat să rămân în tăcere . La fel si el. Era , spre surprinderea mea , singurul om ,căruia îi descoperisem o parte din durerea mea lăuntrică. Știam ca aveam să regret ce făcusem ,însă nu puteam întoarce timpul înapoi , și oricât de mult aș fi vrut să plec departe de el , nu puteam. Parcă ceva din adâncul meu era atras ca un magnet de ceva al lui , indiferent că acel ceva era predestinat ruinării de sine. "

[sad-moon-2]

"Judeca și păcătuia. Se lăsa in voia sorții. Avea planuri extreme. Credea ca e mai bun...mai bun ca ei...Se credea tulpina..Până a observat ca era doar o petală"

[sad-moon-2]

"Ea? Suflet pur ,minte isteață. El? Idealul unei minți manipulatoare,de o răutate arctică. Împreună? Amestesc de sare și zahăr. În anumite situații trebuie mai mult zahăr , alteori sare. Uneori trebuie să lucreze în egală măsură. Oh, dragii mei, atunci...atunci e prăpăd. Deliciu combinat cu un amalgam de sentimente: ură,puritate, iubire. Idei contradictorii...la poli opuși,dar completându-se perfect...la fel ca la ei doi..Ea dă totul să-l calmeze , el se enervează doar pentru a-l calma ea."

[sad-moon-2]

"M-ai rănit fără să-ți pese că sufletul meu atârna de un fir de ață. M-ai mințit ,crezând probabil că așa mă protejezi,dar ai reușit doar să mă faci să mă simt ca o barcă abandonată în largul mării. M-ai lăsat să plâng ,în brațele tale , când îmi era greu, ca mai apoi acele brațe să cuprindă altă talie. M-ai lăsat copil naiv ,care crede în iubire cu ultimele puteri ,fără să te uiți în spate. Acum te întreb oare , cine îți va mai aduce zâmbetul dimineața la țigară , sau seara la un vin? Poate ea, sau poate nu. Cine va mai spera în tine cum am facut eu? Și cine te va iubii mereu si neîncetat chiar si atunci când greșesti și mai dai cu stângul in dreptul? Dar ,m-ai lăsat insulă pustie plecând , să cauți ajutor , neștiind că acel loc era o binecuvântare. Ai dat totul pentru nimic , si cu toate astea ai pierdut ce mai aveai. Te doare ,oare? Sau ești fericit? Îți e dor de mine? Ce întrebări stupide , cu siguranță ai uitat , ochii mei miloși si plini de căldură. Cu siguranță ai uitat , serile sub cerul înstelat,când îmi odihneam capul pe pieptul tău. Și cu siguranță ai uitat de copila care creștea lângă tine și se hrănea cu minciuniile tale frumoase , și cu vorbe duioase. Cu toate astea , mulțumesc. Chiar dacă acum ,atârn de o prapastie așteptând să cad in gol, ai fost cea mai frumoasă și dureroasa amintire a mea."

[sad-moon-2]

Merg cu autobuzul, un tânăr înjură, un bătrân vociferează nepoliticos, cerându-şi locul care „i se cuvine de drept”. Privesc în jurul meu, spre acele feţe triste care de la un timp nu se mai deosebesc decât prin numărul ridurilor de pe faţă şi cam atât. Nu se mai deosebesc nici prin educaţie, nici prin numărul experienţelor acumulate în timp, de-a lungul anilor. Prin nimic, decât printr-o linie fină care anunţă trecerea anilor.

Somnoroasă, urc în autobuzul supra aglomerat. Fericită, zăresc un scaun liber. Mă îndrept nerăbdătoare spre el şi mă aşez. Nu stau nici două minute, că observ un bătrân. Mă ridic politicoasă şi îi cedez locul cu un zâmbet. În schimb primesc o privire suspectă şi încruntată. Bătrânul se aşează ca un paşă, oftând uşor şi uitând să mulţumească. Îl iert de această dată, e bătrân. Ce mai contează că i-am cedat locul meu plătit, în favoarea locului gratis pe care-l primeşte el?

O altă zi, asemenea situaţie. Trezită de la 6 dimineaţa, mă îndrept de această dată spre casă cu autobuzul la ora 3 după amiaza, bineînțeles, aglomerat. În ciuda oboselii mele, cedez din nou locul unei bătrâne, pentru că aşa am primit educaţie. Primesc o poşetă în stomac în timp ce se aşează şi cam atât. Nu tu mulţumesc, nu tu nimic. Fie, ridic din umeri şi îmi mut greutatea de pe un picior pe altul, fiind prea obosită pentru a-mi mai menţine echilibrul.

Povestea continuă zile întregi, cedând locul meu oamenilor in vârstă si neprimind altceva în schimb decât o privire de "oricum mi se cuvenea". Punctul culminant a sosit, în altă zi când autobuzul era din nou mult prea plin. De aceasta dată stăteam la fereastră, deci nu mai aveam cum să cedez locul meu nimanui.

La 2 stații mai târziu urcă un bătrân undeva la 60-65 de ani, bosumflat și în același timp cu fericirea tinereții care s-a proiectat in ochii lui. Mă ridic, totuși, iar acesta răspunde zâmbitor “ nu, draga mea. Respectul înainte de toate.” După mici insistențe acesta se așează senin pe scaun și mă privește. Dialogul dintre noi începe cu mici glumițele de la “ merge școala?” la care orice elev răspunde cu “da”. “Păi dacă merge, atunci unde a ajuns?” apoi râde sincer privindu-mă cum tristețea mea începea ușor, ușor să dispară de pe față. După ce află unde învăț, Colegiul Național de Informatică, aud o întrebare atât de simplă și în același timp atât de grea.

-Draga mea, știi care este cel mai lung drum ?

Mă pregăteam să caut în capul meu până și cel mai mediocru răspuns, însă în momentul ăla neuronii mei duceau o luptă prea grea cu întrebarea primită.

-Nu știu, chiar nu știu.

Cu un surâs mic in colțul gurii, întreabă:

-Ai fost vreodată îndrăgostită?

În capul meu era o aglomerație de gânduri, neînțelegând legătura întrebărilor.

-Da. Cred ca încă sunt.

-Deci știi care este cel mai lung drum ?

După un moment de liniște oftează și îmi spune “drumul dorului, draga mea, drumul dorului”.

A coborât ochii spre mâna lui, unde privea o brățară modestă, și șoptind ușor spune “ea mi-a dat-o. Când aveam 18 ani. Am lăsat-o și nu am mai cunoscut dragostea după ea. In nimeni altcineva”. Am înțeles care era cel mai lung drum. Și am învățat asta de la cine mă așteptam mai puțin.

Domnul se ridică de pe scaun pregătit să coboare din autobuz, însă mi-a pus o ultimă întrebare “știi care este cel mai scurt pod?”. Așteptam acum un răspuns frumos, plin de profunzime. Ușile autobuzului se deschid, iar el zâmbește și coborând din autobuz spune “podul palmei”.

<preluată>

[sad-moon-2]

"Fericirea e ceva ce nu mai găsesc

Dar o doresc

Ca pe ceva dulce

După ce fumez.."

[sad-moon-2]

"Se uită în ochii mei și mă minte ,

Ce așteptări să mai ai de la el? "

[sad-moon-2]

" Lasă-mă să-ți fiu vocala

Între consoane stângace

Să fiu notă muzicală

Într-o piesa care-ți place

Să-ți fiu lacrima duioasă

Ce se varsă la necaz

Fiindcă m-aș simții acasă

Mângâind al tău obraz"

[sad-moon-2]

“Era ciudat cât de calmă părea ea in exterior şi ce avalanşă de sentimente era in interior.”

[sad-moon-2]

"Îmi ești lumină în întuneric...speranță în mizerie ... și frumosul în dezastru. Pe inima mea este imprimată amprenta ta , iar pielea mea este acoperită de toate cuvintele frumoase pe care mi le-ai spus...Îmi faci bine..Nu pleca.."

[sad-moon-2]

#love #you #always

[sad-moon-2]

"Ai fost cea mai tristă și frumoasă metodă în care viața mi-a spus că nu se poate să ai totul..."