#devrem

[p0tasiu]

My ass dupa o ora jumate pe treadmill si un pahar de vin zdravan

[tabita]

simt nevoia să mă destăinuiesc. am atât de mult adevăr în mine încât simt că mă sufoc sub povara eliberării care pare să nu mai vină. mi se sfărâmă oasele, organele se strivesc unele pe altele încercând (și eșuând) să facă mai mult loc, dar momentul sufocării se apropie cu pași repezi - simt asta, cunosc asta. chiar și așa, tot ce se pare că pot face e să mai inspir odată, să mai expir câte o minciună atât de amară încât mă lasă fără suflare pentru zile întregi după aceea. se tot vorbește despre înșelătorie - întotdeauna în relație cu cei din jur, niciodată față de propria persoană. cum ar fi ca într-o zi să te trezești după o viață în care te-ai uitat în oglindă adresându-ți cuvintele pe care ți le-au spus alții despre tine, (ne)crezându-le, asumându-ți o viață pe care știi că nu o trăiești și nu o vei trăi niciodată, și lăsând să se scurgă din tine toată deznădejdea acumulată atâta vreme? izvoare de rușine, incertitudine, mii de tragedii transformate în orori față de cine ți-ai fi dorit să fi putut fii, dar în care nu ai reușit să te modelezi vreodată, constelații întregi de eșecuri care astăzi îți sunt dezvăluite sub forma unor cicatrici menite să te descrie ca „doroteea” - ce nume potrivit pentru a rezuma tragedia căderii (dor). simt că mi se topește inima de dor. simt că întreaga mea existență va rămâne umbrită de greutatea dorului pentru ceva ce am simțit, dar știu că nu voi avea niciodată. mi se dizolvă pielea, oasele mi se frâng, părul în plină cădere, ochii încețoșați deși încă lucizi. te văd, te aud, te miros, te ating din când în când să mă asigur că ești încă aici, că mă aflu încă aici. doroteea. inima încă îmi mai bate, dar nu o mai simt. uneori am impresia că dacă mi s-ar opri respirația, nici nu mi-aș da seama. și uneori, în privegherile nopților mele, privesc pe fereastră și observ cum lumina îmbracă încet, încet orizontul. aud păsările făcându-și declarații de dragoste pe care cu toții le putem auzi. uneori mi se strânge inima atât de mult încât am impresia că aș putea să o iau și să o presez între paginile unei cărți demult uitate (nu te-am uitat niciodată) și să o las acolo, în speranța că într-o zi îi va rămâne suvenir unui străin care o va recunoaște și o va păstra la el, alături de carte. nu am nevoie să fiu văzută, mă mulțumesc cu liniștea dintre pagini, dar mi-aș dori să fiu recunoscută și aleasă pentru simplul fapt că o parte din mine, cât ar fi ea de mică și lipsită de viață, va fi valoroasă pentru cineva, cândva. păstrează-mi inima presată între paginile cărții tale. poate, din când în când, mă vei lua în micile tale aventuri cu tine. nu ca să mă citești, darămite cartea, dar ca să ai o companie de drum oriunde te-ai afla. păstrează-mi inima presată între paginile cărții tale. poate într-o zi îți vei alege citatul favorit pentru că inima mea a rămas acolo. adevărul îmi fracturează sufletul. cum ar putea ceva imaterial să sufere alterări la nivel fizic? adevărul mă dezbracă de carcasa umană și mă împinge într-o mare a necunoscutului. să fie oare acesta un fel de suicid celest? eternitatea nu a arătat niciodată mai cumplită decât atât. eu nu am arătat niciodată mai răvășită decât acum. caut o carte. poate mă caut într-o carte. poate că într-o zi voi găsi cartea potrivită în care să îmi presez inima. poate că într-o zi îmi vei găsi inima presată într-o carte și o vei păstra. poate că într-o zi, citatul tău favorit va fi marcat de inima mea. poate că într-o zi inima mea se va transforma într-o înșiruire de cuvinte care îmi vor elibera adevărul. poate că însuși trupul meu va deveni coperta cărții. poate că mă vei lua cu tine în micile tale aventuri drept companie, iar inima mea presată va marca citatul tău favorit care va fi dragostea mea pentru tine.

[death47lyagushka]

Marian telefonul meu unde e

ERA SA CAD DIN PAT IL BAG IN PIZDA MASII!!

[nebunulcusentimente]

Sper ca într-o luni devreme să te trezești și să realizezi că am ținut la tine din tot sufletul meu.

@nebunulcusentimente

[goodevilgirlintentions-blog]

Noaptea se lăsase cu o tăcere moale, întreruptă doar de sunetul ușor al ploii ce lovea ferestrele. Ea stătea pe marginea patului, jucându-se absent cu un pahar de vin roșu, în timp ce privirea ei se pierdea în luminile orașului de dincolo de geam. Nu spusese prea multe; nici el nu încercase să forțeze conversația. În liniștea aceea confortabilă, trupurile lor se găsiseră mai devreme, ca un răspuns mut la dorințe nerostite.

- Nu mă întrebi cum mă cheamă?, zise ea, zâmbind vag, fără să-și întoarcă privirea.

- Nu cred că are vreo importanță, răspunse el, sprijinit de perete, urmărindu-i mișcările cu o curiozitate calmă. Numele sunt doar cuvinte. Momentul ăsta e real și destul.

Ea râse ușor, un râs care părea să ascundă ceva, poate tristețe, poate eliberare. Se întoarse spre el și-l privi direct în ochi.

- Ai dreptate. Nu contează. Dar mâine, când vei pleca, vei simți vreun gol?

El ezită, de parcă întrebarea îl luase prin surprindere. Apoi ridică din umeri.

- Golul vine oricum. Nu e vina nimănui. Unele momente sunt făcute să fie uitate.

Cuvintele lui păreau crude, dar adevărate. Și totuși, ceva din felul în care o privise îi spunea că golul va rămâne mai mult decât ar fi vrut să admită.

Mai târziu, când noaptea s-a stins, iar răsăritul a transformat cerul într-un amestec de roz și portocaliu, ea dormea liniștită, cu părul răvășit pe pernă. El a privit-o o ultimă dată, încercând să-și grăbească plecarea, dar în tăcere s-a oprit, memorând detalii. Umbra genelor ei lungi, cum își odihnea mâna pe cearșaf, fiecare detaliu al unei nopți care nu se va repeta niciodată.

A închis ușa în urma lui, iar ea s-a trezit cu senzația stranie că fusese doar un vis. Dar pe măsuța de lângă pat, paharul ei de vin era gol.

[vyllea]

asa repede merge STBul ca am ajuns acasă cu 14 ani mai devreme

[love-different-way]

Mai devreme sau mai târziu, când cazi la pământ, nu te va ridica nimeni.

Ldw.

[arhitectul]

te aștept pe un pat de la o margine de univers

să-mi arăți cum doi oameni ce au stat în ploaie o perioadă

pot aprinde un foc.

te aștept să-ți pui palma în mâna mea și să ne întrepătrundem degetele

să-ți lași fruntea îngrijorată pe pieptul meu până ies din tine toate supărările.

te aștept într-un colț de lume

să ne ascundem, să creștem, să fim, să lăsăm conexiunile neînțelese dintre noi

să ne lege cum niciun lanț nu ar putea.

ai venit la timpul potrivit

 căci mai devreme sau mai târziu am fi fost doar necunoscuți

cu aceeași ochi sălbatici și strălucitori

în noapte.

@arhitectul

[mihai-florescu]

Am vrut mai devreme sa le zic alor mei ca nu mai avem conserve de porumb si ton si am zis din greseala conserve de porn. Acesta este diary entry-ul de azi.

[ruhsuzcesetarzusu]

Arkadaşım "hiç mi flört yeteneğin yok" dedi hocam o ne yeniyor mu Allah aşkına ben devrem, hocam,hacı diyen insanım çıkıyor muyuz çıkmıyor muyuz ne flörtü amık

[dragonidpyrus12]

Ok am rezistat să îmi țin clanța mai devreme, și am ieșit din meltdown mode asa că am postat privat postarea de mai devreme. Oricum, încă un motiv să plec din acest hell-hole. De parcă îmi mai trebuia motive.

O să mă mai uit la numărătoare cât timp se încarcă telefonul.

Oricum, vă mulțumesc de ajutor, chiar dacă a fost doar reply sau like, m-am simțit vazut/ă

[marrutu]

“Nu poţi şti niciodată când e prea devreme, când e prea târziu.

Timpul are întotdeauna ultimul cuvânt.” ~🌹❤️🌹~

[inabusire]

Oare dacă scriem despre ele, vor dispărea ca prin minune? Oare dacă le numim, dacă le descriem, dacă ne sinchisim să le exprimăm cu maximă acuratețe, vom reuși să le modificăm ca și cum am avea baghetă magică? Numindu-le, va face asta ca efortul nostru să nu fie în van? Căci îmi pare că plantăm flori peste tranșee, că lipim un desen atent creionat peste un zid găurit de gloanțe și reconstruim veșnic peste ceva ce adineaori a fost demolat cu ură. Să fie asta, în fond, condiția existenței? Să uităm ce-au trăit ai noștri și cu fiecare nouă generație să peticim golurile cu speranța deșartă că noi vom fi cei ce vom schimba. Atunci ce-o fi cu acest damf de resemnare?

Oare dacă scriem noi povești și dacă le spunem celor mici cum ar putea fi și ce să facem pentru ca, vom reuși să schimbăm narativul? Când știm că adevărul n-a fost dorit niciodată. Oare ochii noștri creează realitatea? Și fără noi, ce rămâne? O casă nelocuită își pierde, în timp, identitatea, mirosul și viața impregnată-n pereți; rămân petele de mucegai, golurile, frigul și șoarecii ce rod tărâțele rămase-n magazii.

Hălădui pe străzi întrebându-mă câte din cele pe care mi le-am dorit s-au împlinit. Și răspunsul e: nimic. Și-n calculul meu, mă întreb unde-am greșit. În multe situații suntem la mâna hazardului și nu deținem real vreo vină; nu e despre ceea ce am meritat sau nu, despre prea târziu sau prea devreme, despre vreo restanță rămasă-n secțiunea de credit a contabilului ceresc.

[un-suflet-anonim]

Nu Regret, Nu Ma Jelesc, Nu Strig - Serghei Esenin

Nu regret, nu mă jelesc, nu strig, Toate trec ca floarea spulberată. Veștejit de-al toamnei mele frig Nu voi mai fi tânăr niciodată.

N-ai să mai zvacnesti ca pân-acum, Inimă răcită prea devreme, S-o pornesc din nou la drum Stamba luncii n-o să mă mai cheme.

Dor de ducă! Tot mai rar, mai rar, Pui pe buze flacăra pornirii Și pierdutul prospețimii har Cu vioiul clocot al simțirii!

În dorinți încep zgârcit să fiu, Te-am trăit sau te-am visat, doar, viață? Parcă pe un cal trandafiriu Vesel galopai de dimineață.

Toți suntem vremelnici pentru veci Rar ning fragii frunzele deșarte… Binecuvântat să fie, deci, Că trăiesc și că mă duc spre moarte.

Nu regret, nu mă jelesc, nu strig, Toate trec ca floarea spulberată. Veștejit de-al toamnei mele frig Nu voi mai fi tânăr niciodată.

N-ai să mai zvacnesti ca pân-acum, Inimă răcită prea devreme, S-o pornesc din nou la drum Stamba luncii n-o să mă mai cheme.

Dor de ducă! Tot mai rar, mai rar, Pui pe buze flacăra pornirii Și pierdutul prospețimii har Cu vioiul clocot al simțirii!

În dorinți încep zgârcit să fiu, Te-am trăit sau te-am visat, doar, viață? Parcă pe un cal trandafiriu Vesel galopai de dimineață.

Toți suntem vremelnici pentru veci Rar ning fragii frunzele deșarte… Binecuvântat să fie, deci, Că trăiesc și că mă duc spre moarte.

traducere George Lesnea

[anotheroneidk]

M-ai tras în jos, iar eu proastă deoarece n-am tăiat direct sfoara mai devreme.

Dar mai bine să mă bucur de realizările mele mai târziu decât să nu o fi făcut niciodată!

Azi îmi mulțumesc mie pentru că pot și voi putea și mai multe.

[viatainpasidecuvinte]

Dacă îmi promiti că în viata viitoare mă vei găsi mai devreme ,

Eu îți promit să te astept.